Contestație decizie de concediere. Decizia 5794/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.5436/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.5794/
Ședința publică de la 21 octombrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Uță Lucia
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Rotaru Florentina
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul, împotriva sentinței civile nr.5827 din data de 14.07.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.14398/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata SC "" SA, având ca obiect:"contestație împotriva deciziei de concediere."
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimata SC""SA, prin consilier juridic în baza delegației nr.9161 din 14.10.2009 depusă la dosar-fila 13, lipsind recurentul.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că s-a depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la data de 17.09.2009, întâmpinare din partea intimatei SC""SA.
Intimata SC""SA, prin consilier juridic, interpelată fiind, arată că nu are cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată acordă intimatei cuvântul în combaterea cererii de recurs.
Intimata SC""SA, prin consilier juridic, având cuvântul, arată că în ceea ce privește solicitarea recursului de casare a sentinței civile recurate, apreciază că această solicitare nu poate fi reținută atâta vreme cât în cauză nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art.312 pct.5 și 6.pr.civ.
Totodată, intimata, prin consilier juridic, solicită a se observa că recurentul în cauză, prin acțiunea formulată, a solicitat primei instanțe încuviințarea probei cu înscrisuri, interogatoriu și expertiză, iar la termenul de administrare a materialului probator, acesta nu s-a prezentat, astfel încât probele solicitate nu au fost administrate.
Față de această împrejurare, apreciază că instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, în mod corect a dispus respingerea acțiunii, constatând în mod temeinic, că societatea intimată a acordat un singur salariu compensatoriu, în condițiile prevăzute de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la data emiterii deciziei de concediere, întrucât înainte de a se analiza situația financiară, societatea nu se puteau plăti cele 12 salarii compensatorii solicitate de recurent.
În concluzie, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile recurate ca fiind temeinică și legală.
Fără cheltuieli de judecată, depunând la dosar concluzii scrise.
Curtea, în temeiul art.150 pr.civ. declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.5827 din data de 14.07.2009, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de contestatorul, în contradictoriu cu intimata SC SA.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, între părți au existat raporturi de muncă, acestea încetând ca efect al deciziei nr.135/6.03.2009, emisă de intimată în baza art.65 alin.1 din Codul muncii, iar prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a încasa o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii.
S-a constatat că prin cererea dedusă judecății contestatorul a pretins plata compensației cuvenită ca urmare a concedierii sale, la nivelul a douăsprezece salarii de bază, întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul unității intimate la data concedierii.
S-a avut în vedere că dispozițiile art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, valabil pentru anii 2007 - 2010, prevăd obligația angajatorilor de a acorda salariatului concediat din motive ce nu țin de persoana acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.
S-a reținut că în art.64 alin.1 lit.a din Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății intimate la data concedierii contestatorului, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială B sub nr.6278/27.12.2007, se prevede că în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, în cazul concedierilor colective, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.
S-a menționat că din modul în care a fost redactat textul articolului 64 al contractului colectiv la nivel de unitate rezultă că părțile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligații ferme în sarcina angajatorului în situația concedierilor colective, termenul "poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensație la latitudinea societății, după o analiză prealabilă a situației financiare.
Instanța de fond a apreciat, față de modul de redactare a clauzei, că aceasta nu creează nici o dificultate în determinarea înțelesului său, respectiv a voinței interne a părților cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv.
S-a considerat că dacă voința contractanților ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ar fi menționat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligații stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum "obligația de a plăti" (art.65 alin.3) sau "salariații vor primi din partea angajatorului" (art.66).
S-a reținut că, prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensațiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariaților părțile au convenit ca plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsată la aprecierea acestuia, iar nu o obligație a societății, care să dea dreptul salariaților să pretindă silit executarea obligației.
Nu s-a contestat faptul că reclamantul se află într-o situație dificilă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de venituri, însă s-a arătat că în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanța nu poate aprecia în locul societății dacă societatea poate să plătească acele compensații.
S-a precizat că, simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensațiilor, ținând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaților concediați fiind considerabil.
S-a menționat că acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilității societății de a plăti compensațiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda sau nu douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaților supuși concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.
S-a arătat că decizia depusă în extras de contestator ca practică judiciară, este irelevantă speței de față, tocmai pentru faptul că se referă la o situație diferită asupra modului de contractare a clauzei contractului colectiv de muncă în discuție în acea cauză, decizia referindu-se la o cauză în care sumele bănești din contractul colectiv de muncă au intrat în obligația angajatorului, fără să mai fie nevoie de negocieri ulterioare cu analiza situației financiare a sa de către societate și convenții ulterioare între salariați si societate, obligația fiind asumată ferm de către societatea respectiva și indiferent de existenta disponibilităților bănești, așa cum s-au contractat si la nivelul intimatei de față alte obligații decât cea în litigiu, spre exemplu "obligația de a plăti" prevăzută la art.65 alin.3 în contractul colectiv de munca la nivelul unității.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs contestatorul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9.pr.civ. s-a arătat că decizia unilaterală a angajatorului este una nelegală în ceea ce privește cuantumul compensațiilor acordate la încetarea contractului individual de muncă, raportat la contractul colectiv de muncă, în condițiile în care concedierea colectivă nu a fost determinată de situația financiară precară a societății intimate, salariații rămași în unitate beneficiind de majorări salariate semnificative.
Prin întâmpinare, intimata SC SA, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurent, care pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. Curtea reține următoarele:
Raporturile de muncă dintre părți au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din Codul muncii, princoncediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007- 2010.
Prin hotărârea recurată în cauză cererea dedusă judecății, având ca obiect plata compensație cuvenită în cazul concedierilor colective, a fost greșit respinsă, instanța de fond dând o interpretare eronată dispozițiilor art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății angajatoare, conform cărora în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.
Astfel, prima instanță a reținut în mod greșit că voința reală a părților nu a fost aceea ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ignorând faptul că finalitatea unei clauze contractuale și scopul pentru care a fost negociată și acceptată în contractul colectiv de muncă este acela de a fi aplicată și nicidecum de a fi lăsată la latitudinea părților, astfel încât din diverse motive să se poată invoca neexecutarea acesteia.
Sintagma "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensații ține de voința exclusivă a angajatorului, acordarea compensațiilor fiind condiționată în speță de situația financiară bună a societății, deci obligația angajatorului este afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispozițiilor art. 1006 Cod civil.
Nu se poate reține că plata compensații în discuție depinde de voința exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispozițiilor art. 1010 cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiția potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Curtea consideră că angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, fiind bună situația financiară a societății.
Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât și din răspunsul dat de patronat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008, otivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăți economice, ci dereorganizarea efectivă a activității societății, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acționarilor, care a aprobat structura organizatorică a societății și numărul maxim de personal la 330 salariați, astfel încât la nivelul societății să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societății, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condițiile menținerii competitivității societății.
Prin urmare, în condițiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauza dificultăți de natură economică, ci doar rațiuni organizatorice, se poate reține că plata compensațiilor pretinse prin acțiunea dedusă judecății nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligație impusă de lege și de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichiditățile societății, iar nu și împrejurarea că angajatorul are dificultăți economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.
Având în vedere prevederile art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010, art. 241 alin. 1 lit. d), art. 243 din Codul muncii și art. 30 din Legea nr.130/1996, în conformitate cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, Curtea reține că în speță angajatorul refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensațiile pretinse prin acțiunea dedusă judecății.
Față de cele mai sus arătate, în temeiul art.312 pr.civ. Curtea va admite recursul, va modifica sentința civilă recurată, în sensul că, va admite, în parte, acțiunea și va obliga pârâta la plata diferenței de 11 salarii brute din luna premergătoare concediului, cu titlu de compensații.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul, împotriva sentinței civile nr.5827 din data de 14.07.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.14398/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata SC "" SA.
Modifică sentința civilă recurată, în sensul că:
Admite, în parte, acțiunea formulată de contestatorul, în contradictoriu cu intimata SC SA.
Obligă pârâta la plata diferenței de 11 salarii brute din luna premergătoare concediului, cu titlu de compensații.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
20.11.2009
Jud. fond.:;
Președinte:Uță LuciaJudecători:Uță Lucia, Cristescu Simona, Rotaru Florentina
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 5665/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 5950/2009. Curtea... → |
|---|
