Dreptul la un salariu egal pentru muncă egală. Acordarea discriminatorie, printr-un act normativ, a unui spor salarial unei categorii de judecători.
| Comentarii |
|
(Curtea de Apel Galați, s. mun., asig. soc., decizia civilă nr. 32/R din 17 ianuarie 2007)
- în extras -
Circumstanțele cauzei. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea sub nr. 1962/2006, reclamantul C.G. a solicitat obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Vrancea la plata drepturilor salariale reprezentând 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, conform O.U.G. nr. 43/2002, pentru perioada noiembrie 2002 - aprilie 2004 și 40% pentru perioada mai 2004 - octombrie 2005 din indemnizația brută lunară, sume actualizate cu indicele de inflație la data efectuării plății, precum și înscrierea mențiunilor în carnetul de muncă pentru recalcularea pensiei.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că a ocupat funcția de magistrat în perioada 1 august 1975 - 1 octombrie 2005, dată la care, prin decizia nr. 122174, emisă de Casa de Pensii a Județului Vrancea, a fost pensionat. Totodată, a arătat că, începând cu data de 1 iunie 2003, a ocupat funcția de magistrat în cadrul Tribunalului Vrancea, funcție căreia îi corespundea gradul profesional de judecător de curte de apel. Se susține că, potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002 și în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 24/2004, judecătorii care compun completele ce soluționează infracțiuni de corupție primesc un spor la salariu de 30%, respectiv 40% din indemnizația de încadrare lunară, situație care a creat o discriminare între magistrați, raportat la complexitatea cauzelor de soluționat și pregătirea profesională a fiecăruia.
Potrivit art. 23 din Declarația universală a drepturilor omului, este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nicio discriminare, la un salariu egal pentru munca egală, principiu ce a fost consacrat, în plan național, de dispozițiile O.G. nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Potrivit art. 21 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit și restabilirea situației create prin discriminare.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pârâtul Tribunalul Vrancea a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că, potrivit art. 12 alin. (1) lit. m) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005, președintele tribunalului, în calitatea sa de ordonator terțiar de credite, răspunde de folosirea conform legii a sumelor primite de la buget. Respectarea întocmai a legislației în vigoare determină constatarea faptului că Tribunalul Vrancea nu este răspunzător de obligația de despăgubire a reclamantului.
Soluția instanței de fond: Prin sentința civilă nr. 945 din 2 noiembrie 2006, Tribunalul Vrancea a admis acțiunea formulată de reclamantul C.G. În contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Vrancea și a obligat pe pârâți să plătească reclamantului drepturile salariale reprezentând 30% din indemnizația brută de încadrare pentru perioada noiembrie 2002 - aprilie 2004 și 40% pentru perioada mai 2004 - 1 octombrie 2005, actualizate cu indicele de inflație de la data efectuării plății. Totodată, a dispus înscrierea acestor mențiuni în carnetul de muncă al reclamantului. A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție.
În motivarea sentinței pronunțate de instanța de fond s-a reținut că reclamantul a fost judecător la Tribunalul Vrancea și, în această calitate, a fost salarizat conform Legii nr. 50/1996|1J și O.U.G. nr. 177/2002, primind salarizarea și alte drepturi ale ma-gistraților. Potrivit acestor acte normative, magistrații sunt salarizați, ținând seama de rolul, răspunderea, complexitatea, caracterul justiției de putere în stat, pregătirea și competența profesională, precum și de incompatibilitatea și interdicțiile prevăzute prin Legea nr. 92/1992. Așadar, indemnizația judecătorească a fost stabilită în funcție de specificul și complexitatea muncii lor, având în vedere statutul magistratului. Prin actele normative invocate de reclamant, s-a instituit o majorare a venitului salarial prin acordarea unui spor la indemnizația de încadrare lunară, printre alte categorii de salariați și pentru judecătorii care compun completele specializate în soluționarea infracțiunilor de corupție.
Instanța de fond a constatat că prin Hotărârea nr. 185 din 12 iulie 2005 a C.N.C.D. s-a constatat existenta unei discriminări directe, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare. În consecință, în baza art. 19 din O.G. nr. 137/2000, s-a recomandat Ministerului Justiției inițierea unui proiect de act normativ în vederea modificării acestor prevederi, în sensul eliminării situației de inegalitate existentă dintre cele două categorii de salariați.
Potrivit art. 16 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și fără discriminări. Prin Decizia nr. 447 din 15 septembrie 2005, Curtea Constituțională a statuat că numai legiuitorul poate aprecia și stabili dacă și ce anume sporuri sau adaosuri se acordă anumitor categorii de salariați, cu singura condiție ca de sporurile sau adaosurile prevăzute să beneficieze toți salariații care se află în situații identice sub toate aspectele funcțiilor în care sunt încadrați, ale naturii și volumului de activitate pe care o desfășoară, ale importanței și riscurilor muncii lor și în privința oricăror elemente specifice.
Prin art. 1 alin. (2) lit. e) pct. 1 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, s-a instituit principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării, garantat în special în exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la salariu egal pentru munca egală, la o remunerare echitabilă și satisfăcătoare. Articolul 2 alin. (1) din același act normativ definește discriminarea ca fiind orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe bază de rasă, naționalitate, categorie socială etc., care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În același sens, dispozițiile alin. (2) al art. 2 reglementează discriminarea sub aspectul concret al oricărui comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust o persoană sau un grup de persoane.
Actele normative care au făcut obiectul analizei Hotărârii nr. 185 din 22 iunie 2005, motivate prin necesitatea asigurării incoruptibilității magistraților și a intensificării neîntârziate a luptei împotriva fenomenului corupției, au legiferat discriminarea sub toate aspectele ei pe principiul divide et impera, astfel că, judicios C.N.C.D. a ajuns la concluzia că, deși scopul urmărit este legitim, metoda de atingere a acestui scop nu este adecvată.
Legea organică în materia raporturilor de muncă nr. 53/2003, prin art. 5, consacră același principiu constituțional al egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii. Potrivit alin. (3) din același text de lege, constituie discriminare directă actele și faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință, întemeiate pe unul sau mai multe criterii prevăzute la alin. (2), care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea sau înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute de legislația muncii. Discriminarea indirectă întemeiată în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin. (2), care produce efectele unei discriminări directe, este de asemenea interzisă. Prin lege organică, tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute drepturile, între care dreptul la plată egală.
C.E.J. a statuat că, în cazul în care răspunderea angajatorului pentru încălcarea principiului tratamentului egal ar fi supusă obligației de a proba culpa ori inexistența unui temei de scutire recunoscut de legislația națională aplicabilă, efectul practic al acestui principiu ar slăbi considerabil. În consecință, orice încălcare a interdicției de discriminare este suficientă în sine pentru a recunoaște dreptul victimelor discriminării la acțiune în instanță pentru realizarea unei protecții reale și efective, fără a se avea în vedere temeiul de scutire de răspundere susținut pe legislația națională.
În acest context, s-a apreciat că apărarea pârâtului nu se susține nici pe norme juridice de drept național într-o cauză în care s-a stabilit existența discriminării directe. Potrivit art. 21 alin. (1) [actualul art. 27 alin. (1)] din O.G. nr. 137/2000, aprobată și modificată prin Legea nr. 27/2004, în toate cazurile de discriminare prevăzute de actul normativ, persoanele îndreptățite au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare potrivit dreptului comun. în speță, prin instituții abilitate, s-a statuat asupra discriminării directe între magistrați aflați în situații identice, sub raportul naturii și al volumului de activitate, al importanței și al riscurilor muncii și al criteriilor incoruptibilității ori intensificării luptei împotriva corupției, care în esență înseamnă același scop, cu aplicații diferite și total discriminatorii.
Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Vrancea a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, considerând-o nelegală și netemeinică întrucât hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea competenței materiale a altei instanțe, susținând că cererea de chemare în judecată are caracterul unei simple acțiuni în pretenții de competența judecătoriei. De asemenea, în motivele de recurs formulate s-a susținut că Hotărârea nr. 185/2005 a C.N.C.D. are caracter de recomandare, fiind respectată de Ministerul Justiției prin proiectele propuse Guvernului privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției. Ca urmare, a fost adoptată O.U.G. nr. 27/2006, eliminându-se sporul acordat temporar ma-gistraților care participă în complete specializate pentru judecarea infracțiunilor de corupție.
În cazul de față, obligarea Ministerului Justiției la plata drepturilor salariale, reprezentând sporul de 30% și, respectiv, 40% din indemnizația de încadrare lunară brută și altor categorii de persoane decât cele prevăzute de lege reprezintă o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Soluția instanței de recurs: Curtea de Apel Galați a respins recursul ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:
În ceea ce privește competența materială de soluționare a cauzei, excepție ridicată de recurenta pârâtă Ministerul Justiției, in-vocându-se prevederile art. 1 pct. 1 C. proc. civ. 1865, aceasta este neîntemeiată. Reclamantul, prin acțiunea formulată, a solicitat acordarea de drepturi salariale raportate la indemnizația de încadrare lunară de care a fost lipsit în baza unor prevederi cu caracter discriminatoriu, ceea ce atrage competența instanțelor specializate pentru judecarea cauzei privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
Instanța de control judiciar a apreciat că prima instanță a reținut corect că prin actele normative sus-menționate s-a creat o inechitate între modul de salarizare a judecătorilor care instrumentează cauze de corupție și ceilalți judecători care desfășoară activitate corespunzător aceleiași instanțe și au aceeași pregătire profesională, instrumentând cauze de aceeași complexitate sau chiar mai dificile decât cele de corupție. în atare condiții, situația creată face incidente dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, aprobată prin Legea nr. 48/2002, cu modificările și completările ulterioare.
În speță, prin stabilirea și acordarea sporurilor de 30%, respectiv 40%, din indemnizația brută lunară în cadrul aceleiași categorii profesionale, deși s-a urmărit un scop legitim privind lupta împotriva fenomenului de corupție și întărirea instituțiilor specializate în combaterea corupției, metoda aleasă nu a fost adecvată, generând în rândul tuturor magistraților inechitate și discriminare.
Caracterul discriminatoriu al reglementării este dovedit și de faptul că, inițial, măsura a fost stabilită pentru un anumit număr de magistrați implicați în soluționarea cazurilor de corupție prevăzute de O.U.G. nr. 43/2002, iar ulterior, măsura a fost extinsă la toți judecătorii înaltei Curți de Casație și Justiție, procurorul general de pe lângă Înalta Curte, adjuncți! săi și procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte, fără ca asemenea funcții să fie implicate direct în instrumentarea și soluționarea infracțiunilor de corupție. Aceasta în condițiile în care, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, revine tuturor judecătorilor și procurorilor obligația ca, în întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și să participe la formarea profesională continuă.
Situația de discriminare directă, astfel creată în rândul magistraților, a fost constatată prin Hotărârea nr. 185 din 22 iulie 2005 a C.N.C.D., recomandându-se Ministerului Justiției inițierea unui proiect de act normativ în vederea eliminării situației de inegalitate evidentă între salariați. Drept urmare, a fost adoptată la data de 29 martie 2006, O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, intrată în vigoare la data de 7 aprilie 2006, din chiar preambulul acesteia rezultând necesitatea asigurării unei salarizări adecvate și nediscriminatorii a judecătorilor și procurorilor, ținându-se seama de hotărârea C.N.C.D.
Justificarea recurentei-pârâte că nu are nicio culpă în producerea acestui prejudiciu pentru judecătorul reclamant, întrucât modalitatea acordării acestor sporuri este atributul legiuitorului, nu poate fi primită, întrucât aceasta, ca urmare a atribuțiilor ce-i revin, avea posibilitatea să insiste asupra eliminării acestei discriminări vădite. Fără o justificare rezonabilă și obiectivă, legiuitorul, așa cum s-a mai arătat, s-a abătut de la prevederile inițiale ale O.U.G. nr. 43/2002, care prevăd ca aceste drepturi să se acorde exclusiv celor care compun complete specializate în judecarea infracțiunilor de corupție, acordându-le și unor magistrați care nu contribuie cu nimic la soluționarea acestor infracțiuni de corupție, deci scopul nu a fost unul „legitim” și nici al respectării unei „ordini a priorităților’” ca o măsură discriminatorie, nici de la adoptarea ei - anul 2002.
Comentariu
Discriminarea invocată de reclamant își are izvorul în conținutul unui act normativ, care a fost modificat, ca urmare a unei recomandări făcute de C.N.C.D.
| ← Discriminare. Neacordarea sporului prevăzut pentru o altă... | Dreptul la un salariu egal pentru muncă egală. Modificarea... → |
|---|
