Discriminare. Neacordarea sporului prevăzut pentru o altă categorie de angajați. Drepturi salariale ale magistraților.
| Comentarii |
|
(Curtea de Apel Pitești, dec. nr. 436/R-CM din 5 martie 2009)
- în extras -
Circumstanțele cauzei: în fapt, reclamanții, în calitate de președinte, respectiv vicepreședinte ai tribunalului, au solicitat obligarea pârâților să le plătească drepturile salariale reprezentând 25% din valoarea salariului de bază, actualizat cu indicele de inflație, motivat de faptul că pe perioada solicitată au avut un program de permanență în vederea soluționării cererilor formulate în temeiul art. 911 alin. (3) [vechiul] C. proc, pen., referitoare la autorizația de interceptare a convorbirilor.
În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanții au susținut că pe perioada respectivă s-au aflat în imposibilitate de a părăsi localitatea de domiciliu, fiindu-le restrâns dreptul la libertatea de mișcare și aducându-se atingere relațiilor sociale privind viața de familie și societate. Au mai susținut că în vederea asigurării permanenței a trebuit să-și fragmenteze concediul de odihnă, deși potrivit regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, concediul de odihnă se efectuează în timpul vacanței judecătorești, așa că dacă asigurarea permanenței este obligatorie, obligația ce li se impune trebuie să aibă și un corelativ, anume obținerea unor drepturi salariale corespunzătoare.
în altă ordine de idei, reclamanții au arătat și că sunt discriminați față de alte categorii sociale, de exemplu polițiștii, cărora prin O.G. nr. 38/2003 le-a fost acordat un spor pentru misiune permanentă de 25% și că, neacordându-li-se și lor acest drept, sunt încălcate dispozițiile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului, O.G. nr. 137/2000 și Constituției României.
Soluția instanței de fond. Prima instanță a admis acțiunea reclamanților, așa cum a fost formulată, reținând următoarele: în ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, instanța a apreciat că prezenta acțiune este admisibilă.
Articolele 4 și 16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și a discriminării, iar art. 20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația universală a drepturilor omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art. 6 alin. (3) C. muncii, în conformitate cu care, pentru muncă egală sau de valoare egală, este interzisă orice discriminare, precum și de O.G. nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002, modificată prin Legea nr. 27/2004, care în art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) garantează egalitatea între cetățeni prin excluderea privilegiilor și a discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală. Articolul 2 alin. (3) al aceluiași act normativ prevede că sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. În fine, conform art. 27 alin. (1) din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 818, nr. 819, nr. 820 și nr. 821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația universală a drepturilor omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art. 23 din Declarația universală a drepturilor omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nicio discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994), acte internaționale care își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, în interpretarea dispozițiilor art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertății fundamentale, în hotărârile date în cauzele Fredin c. Suedia, Hoffman c. Austria, Spadea și Scalambrino c. Italia, Stubbings și alții c. Regatul Unit, C.E.D.O. a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă. Deși art. 14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr. 12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
C.E.D.O. a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art. 14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin Hotărârea Frette din 2002, prin care a acceptat să discute de violarea art. 14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art. 8 din Convenție. În altă ordine de idei, instanța a reținut că, în aplicarea art. 119 din Tratatul de la Roma asupra Comunităților Europene, care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne c. Sabena (1976), C.E.J. a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice. A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că reclamanta M.C.E., judecător la Tribunalul Argeș, a îndeplinit funcția de președinte al instanței în perioada 1 mai 2006 - 1 octombrie 2007 și apoi începând cu data de 1 martie 2008, iar reclamantul T.Gh. Îndeplinește funcția de vicepreședinte la aceeași instanță din anul 2004. Potrivit art. 88 din Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M. pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, programul de lucru la instanțe este de 8 ore zilnic, timp de 5 zile pe săptămână, și începe de regulă la ora 08°°, încheindu-se la ora 1600. Acest program este prevăzut pentru toți judecătorii, inclusiv pentru președinții și vicepreședinții de instanțe-
Articolul 911 alin. (3) [vechiul] C. proc. pen. a instituit în sarcina președintelui instanței atribuția de a acorda autorizația pentru interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare. Textul prevede că, în lipsa președintelui instanței, autorizația se dă de către judecătorul desemnat de acesta. În perioada în care președintele nu-și poate exercita atribuțiile, acestea sunt delegate vicepreședintelui instanței, în conformitate cu art. 15 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
Exercitarea acestei atribuții privind autorizarea interceptărilor și a înregistrărilor convorbirilor telefonice impune, practic, reclamanților o obligație suplimentară, respectiv aceea de a asigura permanența la instanță și în afara programului de lucru de 8 ore instituit de regulament, în timpul săptămânii, precum și în zilele de sâmbătă și duminică. Acest program de permanență excede duratei normale a timpului de muncă, ceea ce înseamnă că interdicția de a părăsi localitatea vizează timpul de odihnă dintre două zile de muncă, repausul săptămânal și chiar vacanța judecătorească. În acest fel, este îngrădit pentru reclamanți dreptul la liberă circulație și este afectat dreptul la viața familială și privată, reclamanții aflându-se în imposibilitate de a-și organiza petrecerea timpului liber în condiții normale. Prezența în localitate la dispoziția instanței le îngrădește reclamanților exercitarea drepturilor fundamentale consacrate de dispoziția art. 25 și art. 26 din Constituție. Articolul 53 din Constituție prevede posibilitatea restrângerii exercițiului acestor drepturi fundamentale, însă măsura poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică și ea trebuie să fie proporțională cu situația care a de-terminat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu. Magistrații care, în calitate de președinte și respectiv vicepreședinte de instanță, au atribuția de a autoriza interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice în cauzele penale, asigurând permanența la instanțe, se află într-o situație diferită față de ceilalți magistrați din perspectiva efortului suplimentar pe care îl presupune îndeplinirea sarcinilor de serviciu, însă cu toate acestea tratamentul salarial a fost stabilit prin lege în mod similar pentru toți judecătorii.
Pe de altă parte, pentru aceeași obligație de asigurare a permanenței, altor categorii profesionale, de exemplu polițiștii, conform art. 11 din O.G. nr. 38/2003, le-a fost recunoscut prin lege dreptul la un spor din salariu. S-a concluzionat că reclamanții au fost supuși unui tratament salarial discriminatoriu, cu încălcarea dispozițiilor art. 6 C. muncii, art. 4, art. 16, art. 25 și art. 26 din Constituția României, art. 23 din Declarația universală a drepturilor omului, art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale, art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 119 din Tratatul de la Roma asupra Comunităților Europene.
Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Argeș a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției și Libertății Cetățenești.
Soluția instanței de recurs: Curtea de Apel Pitești, prin decizia nr. 436/R-CM din 5 martie 2009, cu opinie majoritară (un judecător din complet a formulat opinie separată pentru menținerea soluției pronunțată de instanța de fond), a admis recursul introdus de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești și a modificat sentința nr. 255/F-CM din 11 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Argeș, în sensul că a respins pe fond acțiunea.
În motivarea hotărârii pronunțate, Curtea de Apel Pitești a reținut că hotărârea pronunțată de instanța de fond s-a dat cu aplicarea greșită a legii, în speță fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, având în vedere că pentru perioada care formează obiectul acțiunii nu există niciun act normativ în legislația României care să prevadă sporul de permanență de 25% din salariu pentru magistrați ori pentru alte categorii profesionale din sistemul justiției și mai mult trebuie avut în vedere că sistemul de salarizare pentru justiție trebuie să se stabilească prin lege. Rezultă că sporul de permanență de 25% din salariu nu poate fi acordat reclamanților, întrucât nu este prevăzut de vreun act normativ privind sistemul de salarizare al magistraților ori pentru alte categorii profesionale din sistemul justiției din România. Nefiind recunoscut de legea română, acest spor de permanență de 25% nu poate fi analizat ca fiind discriminatoriu dacă nu ar fi acordat și nici nu poate fi invocat faptul că reclamanților le-a fost restrâns dreptul fundamental privind libertatea de mișcare garantat de legislația internă și internațională, deoarece în domeniul autorizării de interceptare și înregistrare a convorbirilor și în domeniul penal activitatea de permanență este specifică acestor sectoare și face parte din atribuțiile de serviciu ale președintelui și vicepreședintelui tribunalului și ale personalului auxiliar de specialitate care lucrează în penal.
Magistrații reclamanți nu pot invoca faptul că au fost discriminați în raport cu polițiștii care beneficiază de un spor pentru misiune permanentă de 25% din salariul pentru funcția îndeplinită, întrucât ultimii nu fac parte din corpul magistraților și nu li se aplică legea specială de salarizare a judecătorilor și, mai mult, au atribuții diferite de serviciu față de atribuțiile judecătorilor. Referitor la invocarea prevederilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ. 1865, Curtea constată că prima instanță, prin pronunțarea sentinței atacate, nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, cercetând cauza în raport cu prevederile Codului muncii, Constituției României și Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Comentariu
Speța prezentată mai sus este de actualitate și prezintă interes având în vedere că a fost adoptată după ce Curtea Constituțională a pronunțat în anul 2008 Deciziile nr. 820 și nr. 821, prin care a statuat că dispozițiile art. 27 devin neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că „instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății”.
În plus, în motivarea Deciziei nr. 447 din 19 septembrie 2005, Curtea Constituțională a reținut că: „este dreptul legiuitorului să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor sau adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază. Astfel, numai legiuitorul poate aprecia și stabili dacă și ce anume sporuri sau adaosuri acordă anumitor categorii de salariați, cu singura condiție ca de sporurile sau adaosurile prevăzute să beneficieze toti salariatii care se află în situatii identice sub toate aspectele funcțiilor în care sunt încadrați, ale naturii și volumului activității pe care o desfășoară, ale importanței și riscurilor muncii lor și în privința oricăror alte elemente specifice”.
Or, în speța prezentată, s-a solicitat a se constata existența unei discriminări salariale între două categorii de personal diferite, care nu erau comparabile, pe de o parte, iar, pe altă parte, s-a solicitat acordarea unui spor la salariu prevăzut pentru o altă categorie de personal decât ceea din care făceau parte reclamanții. Mai mult, în cazul reclamanților salariul este stabilit prin lege. Instanța de fond a acordat reclamanților un spor la salariu care nu era prevăzut pentru categoria de personal din care aceștia făceau parte.
Apreciem că Hotărârile C.E.D.O. la care instanța de fond face trimitere nu erau aplicabile în cauza respectivă. Aceasta deoarece, în jurisprudența C.E.D.O. s-a susținut, permanent, că diferențele de tratament devin discriminatorii numai atunci când se induc distincții între situații analoge și comparabile, or magistrații și polițiștii sunt categorii diferite de personal, nu se află într-o situație analogă și comparabilă. Instanța de recurs a schimbat soluția instanței de fond, cu motivarea că nu poate fi acordat un spor la salariu care nu este prevăzut de legislația română pentru categoria de personal din care fac parte reclamanții.
| ← Discriminare. Diferența de salariu între angajați cu... | Dreptul la un salariu egal pentru muncă egală. Acordarea... → |
|---|
