Medic rezident. interpretare clauză a contractului individual de muncă referitoare la cheltuieli ocazionate de pregătirea profesională
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Sentinţă civilă nr. 148/A din data de 03.03.2016
Observând atitudinea părților ce au semnat actul adițional în litigiu, instanța a constatat că voința reală și interpretarea pe care angajatorul a dat-o acestei clauze atât la momentul încheierii actului cât și ulterior a fost de a da sintagmei "cheltuieli de personal"; sensul de salariu. Chiar dacă părțile au reprodus prevederea din actul normativ, însă i-au dat o altă interpretare decât cea legală, respectiv una care presupune ca angajatul să restituie sumele primite cu titlu de salariu pentru perioada în care a prestat muncă, instanța nu poate ignora voința reală a angajatorului.
O atare interpretare a clauzei în discuție contravine dispozițiilor art. 38 și art. 159 din Codul muncii. În contextul în care instanța este chemată la acest moment să verifice legalitatea acestei clauze, este obligată, prin prisma prevederilor art. 517 din Codul de procedură civilă, să facă aplicarea deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, neavând relevanță împrejurarea că ea a fost publicată după semnarea actului adițional. Aceasta întrucât Înalta Curte prin deciziile pronunțate în recurs în interesul legii dă interpretarea corectă și obligatorie anumitor prevederi legale susceptibile de interpretări diferite, iar nu creează norme de drept. Verificând la acest moment criticile apelantei referitoare la caracterul abuziv al clauzei în discuție, instanța este obligată a reține că aceasta este nulă în măsura în care se interpretează că noțiunea de "cheltuieli de personal"; include și drepturile salariale încasate de reclamantă pe perioada pregătirii în rezidențiat.
O.G. nr. 18/2009: art. 18 al. 8 ;
Decizia Î.C.C.J. nr. 5/2015.
Deliberând asupra cauzei de față, a constatat următoarele:
Prin Sentința civilă nr. xxx, pronunțată în dosarul nr. xxx, Tribunalul Mureș a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta O.C. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Tg. Mureș.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că nu poate identifica nicio cauză de nulitate care să afecteze valabilitatea clauzei contestate, cuprinse în art. 4 din actul adițional nr. 8345/28.12.2012 la contractul individual de muncă nr. 225/2012, întrucât acest articol reproduce doar conținutul parțial al unei norme legale (art. 18 alin. 8 din OG 18/2009 - în forma în vigoare la aceea dată), fără a contraveni cu nimic acesteia.
S-a subliniat că această clauză nu precizează includerea în conținutul despăgubirii datorate de medicul reclamant a drepturilor sale salariale primite în perioada rezidențiatului, dimpotrivă, limitele răspunderii patrimoniale fiind clar fixate prin chiar conținutul clauzei, care indică drept gen proxim "cheltuielile ocazionate de pregătirea profesională";, iar ca diferență specifică, "cheltuielile de personal"; pe perioada pregătirii în rezidențiat. Prin urmare, noțiunea "de cheltuieli de personal"; ca diferență specifică, nu poate fi interpretată decât prin raportarea la genul proxim - cheltuieli ocazionate de pregătirea profesională, care exclud "de plano"; drepturile salariale plătite medicului ca o contraprestație a muncii depuse de acesta în folosul unității pârâte angajatoare. Rezultă, așadar, că această clauză nu încalcă dispozițiile art. 38 și 159 alin. 1-2 din Codul muncii sau ale art. 6 din Convenția Organizației Internațional a Muncii nr. 95/1945, invocate de reclamantă.
Faptul că angajatorul a pus în aplicare în mod eronat clauza contestată, prin emiterea Deciziei nr. 2582/06.12.2013 (mai precis prin art. 2 al acestei decizii), reprezintă un element extrinsec clauzei, ulterior încheierii sale valabile, care nu atrage caracterul abuziv al clauzei în sine.
De asemenea, s-a reținut că pronunțarea Deciziei nr. 5/16.02.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe calea recursului în interesul legii, conform art. 517 alin. 2 și 4 Cod procedură civilă, nu are efecte asupra hotărârii judecătorești definitive ce a fost deja dată cu privire la situația părților din prezentul proces (Decizia nr. 585/A/2014 a Curții de Apel Târgu-Mureș).
În plus, s-a arătat că această hotărâre a Curții de Apel Târgu-Mureș, în temeiul art. 431 alin. 2 Cod procedură civilă, produce efecte substanțiale în prezenta cauză, prin manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat de care se bucură, în acest caz nemaifiind necesară întrunirea triplei identități (de părți, obiect și cauză), fiind suficient că această chestiune litigioasă (a caracterului abuziv și a validității clauzei contestate) a fost atinsă, chiar dacă tangențial, în hotărârea mai sus arătată.
Reclamanta O.C. a declarat apel împotriva acestei hotărâri, solicitând schimbarea ei și admiterea acțiunii formulate.
În motivarea căii de atac promovate, apelanta a arătat că prima instanță a reținut în mod greșit caracterul neabuziv al clauzei criticate, ignorând faptul că suma imputată în temeiul acestei clauze reprezintă veniturile salariale încasate de reclamantă pe perioada rezidențiatului. În acest sens, s-a arătat că s-a ajuns la situația în care pentru perioada în care a lucrat nu a fost remunerată, subliniind totodată că pârâta nu a făcut nicio cheltuială cu pregătirea profesională a acesteia, singura cheltuială fiind salariul plătit.
Din acest motiv, s-a arătat că nulitatea clauzei în litigiu rezultă din împrejurarea că aceasta contravine art. 38 din Codul muncii și art. 6 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 95/1949 privind protecția salariatului, apelanta invocând și Decizia nr. 5/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
Apelanta a mai arătat că în mod greșit s-a reținut de către prima instanță puterea de lucru judecat raportat la acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 5970/102/2013, întrucât în acel litigiu problema caracterului abuziv al clauzei nu a fost tranșată.
În drept, s-au invocat prevederile art. 480 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Intimatul Spitalul Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că hotărârea atacată este legală și temeinică.
Intimatul a arătat că în mod legal prima instanță a reținut puterea de lucru judecat, nefiind permisă repunerea în discuție a unor chestiuni litigioase soluționate anterior.
De asemenea, intimatul a subliniat că deși din actul adițional încheiat cu apelanta rezultă foarte clar că trebuie să restituie suma de 8217 lei, aceasta nu și-a îndeplinit obligația asumată, cu toate că este evident că remunerația acordată acesteia reprezintă cheltuială ocazionată de pregătirea sa profesională.
Totodată, s-a arătat că nu este incidentă Decizia nr. 5/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru că este ulterioară încheierii contractului individual de muncă și actului adițional la acesta, astfel că nu poate retroactiva.
Totodată, a invocat inadmisibilitatea cererii reclamantei, din perspectiva faptului că actul adițional și-a încetat efectele odată cu încetarea contractului individual de muncă, la data de 31.12.2013.
Apelanta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat aspectele invocate prin memoriul de apel.
Examinând calea de atac dedusă judecății, prin raportare la motivele invocate, Curtea a constatat următoarele:
Apelanta a fost încadrată în muncă, la Spitalul Clinic Județean de Urgență Târgu-Mureș, în baza contractului individual de muncă nr. 225/2012, începând cu data de 01.01.2013, în funcția de medic rezident.
Prin actul adițional nr. 8345/28.12.2012 părțile au stabilit durata rezidențiatului pe o perioadă de 5 ani, cu obligația reclamantei de a lucra în cadrul unității pârâte, după terminarea rezidențiatului, o perioadă de 5 ani.
În art. 4 din acest act adițional, s-a prevăzut că nerespectarea de către salariata reclamantă a obligației mai sus menționate atrage obligația acesteia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidențiat, conform legii.
La data de 06.12.2013 angajatorul pârât a emis Decizia nr. 2582, prin care a constatat încetarea contractului individual de muncă dintre părți, în baza art. 55 lit. b din Codul muncii, precum și existența obligației reclamantei, prevăzută de art. 18 alin. 8 din OG nr. 18/2009, de a suporta toate cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal, în cuantum de 8217 lei.
Împotriva acestei decizii reclamanta a făcut contestație, iar prin Sentința civilă nr. 971/01.07.2014, Tribunalul Mureș a admis acțiunea și a anulat art. 2 al Deciziei nr. 2582/06.12.2013, a constatat nulitatea clauzei cuprinse în art. 4 din actul adițional nr. 8345/28.12.2012 și a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul - reclamant Spitalul Clinic Județean de Urgență Tg. Mureș.
Prin Decizia nr. 585 din 30.09.2014, Curtea de Apel Tg. Mureș a admis apelul declarat împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Mureș, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea reclamantei O.C. și a admis acțiunea reconvențională, obligând-o pe reclamanta - pârâtă O.C. la plata unei despăgubiri în cuantum de 8217 lei, reprezentând cheltuieli ocazionate cu pregătirea profesională a acesteia în rezidențiat.
Cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4 din actul adițional nr. 8345 din 28.12.2012, Curtea de Apel a reținut că trebuie respins, întrucât nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată motivele de fapt și de drept în susținerea acestuia.
Prin urmare, în litigiul purtat între părți, ce a făcut obiectul dosarului nr. 5970/102/2013 chestiunea caracterului legal sau nelegal al clauzei prevăzute la pct. 4 din actul adițional a rămas nesoluționată pe fond, instanța de control judiciar constatând că nu o poate analiza, întrucât nu era argumentată în fapt și în drept.
Din acest punct de vedere sunt întemeiate argumentele apelantei în sensul că nu putem vorbi de putere de lucru judecat cu privire la acest aspect, întrucât această problemă nu a făcut obiectul analizei instanței, ci s-a constatat imposibilitatea soluționării, pe considerente formale.
Potrivit art. 431 alin. 1 și 2 din codul de procedură civilă nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Or, în cauză, nu putem vorbi de lucru judecat în privința acestui capăt de cerere, instanța de apel respingându-l fără a-l analiza pe fond, astfel că legalitatea clauzei în discuție trebuie verificată în cadrul acestui litigiu.
În acest sens, Curtea a observat că, într-adevăr, clauza stipulată de părți în actul adițional reproduce conținutul parțial al unei norme legale, respectiv al art. 18 alin. 8 din OG 18/2009 - în forma în vigoare la aceea dată.
Această prevedere legală a fost analizată și interpretată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 5/16.02.2015, pe calea recursului în interesul legii, statuând că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. 7 ind. 1 din OG nr. 12/2008 privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, aprobată cu modificări și completări prin Legea 17/2008, respectiv art. 18 alin. 8 din OG nr. 18/2009 privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, aprobată prin Legea 103/2012, cu completările ulterioare, prin raportare la art. 38 și art. 159 din Legea 53/2003- Codul muncii, republicată cu modificările și completările ulterioare, sintagma "cheltuieli de personal";, nu include salariile primite de medicul rezident pentru munca desfășurată în perioada rezidențiatului, iar drepturile salariale încasate nu pot fi restituite cu titlu de cheltuieli ocazionate de pregătirea profesională, în situația în care medicul rezident nu își respectă obligația asumată de a continua raporturile de muncă pentru o anumită perioadă cu spitalul în care a desfășurat programul de rezidențiat, chiar dacă o atare clauză ar fi prevăzută în actul adițional la contractul individual de muncă, încheiat în condițiile art. 196 alin. 2 din Legea 53/2003 - Codul muncii, republicat.
Observând atitudinea părților ce au semnat actul adițional în litigiu, instanța a constatat că voința reală și interpretarea pe care angajatorul a dat-o acestei clauze atât la momentul încheierii actului cât și ulterior a fost de a da sintagmei "cheltuieli de personal"; sensul de salariu. Că este așa rezultă inclusiv din întâmpinarea formulată în cauză. Or, chiar dacă părțile au reprodus prevederea din actul normativ, însă i-au dat o altă interpretare decât cea legală, respectiv una care presupune ca angajatul să restituie sumele primite cu titlu de salariu pentru perioada în care a prestat muncă, instanța nu poate ignora voința reală a angajatorului.
O atare interpretare a clauzei în discuție contravine dispozițiilor art. 38 și art. 159 din Codul muncii, instanța neputând ignora decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. În acest context, instanța a înlăturat argumentele intimatului în sensul că această decizie nu este aplicabilă în cauză, pentru că ar însemna să retroactiveze. Dimpotrivă, în contextul în care instanța este chemată la acest moment să verifice legalitatea acestei clauze, este obligată, prin prisma prevederilor art. 517 din Codul de procedură civilă, să facă aplicarea deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, neavând relevanță împrejurarea că ea a fost publicată după semnarea actului adițional. Aceasta întrucât Înalta Curte prin deciziile pronunțate în recurs în interesul legii dă interpretarea corectă și obligatorie anumitor prevederi legale susceptibile de interpretări diferite, iar nu creează norme de drept. Prin urmare, verificând la acest moment criticile apelantei referitoare la caracterul abuziv al clauzei în discuție, instanța este obligată a a reținut că aceasta este nulă în măsura în care se interpretează că noțiunea de "cheltuieli de personal"; include și drepturile salariale încasate de reclamantă pe perioada pregătirii în rezidențiat. Prin aceasta nu se pune problema retroactivității deciziei pronunțate de instanța supremă și nici nu presupune desființarea deciziei pronunțate de Curtea de Apel Tg.-Mureș în litigiul purtat anterior, pentru că, așa cum am arătat, în acea hotărâre instanța nu a analizat legalitatea clauzei în discuție. Astfel, din considerentele acestei decizii rezultă că instanța a analizat dreptul la despăgubiri a angajatorului constând în cheltuieli ocazionate cu pregătirea profesională în perioada de rezidențiat, însă nu a fost chemată să lămurească și nu a analizat dacă aceste cheltuieli includ și salariile încasate de angajat în baza muncii prestate (ultimul paragraf - pag. 10 din decizie).
În acest sens, instanța reamintește că în interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia menționată anterior, s-a reținut că noțiunea "de cheltuieli de personal";, nu poate fi interpretată decât prin raportarea la genul proxim - cheltuieli ocazionate de pregătirea profesională, care exclud "de plano"; drepturile salariale plătite medicului ca o contraprestație a muncii depuse de acesta în folosul unității pârâte angajatoare.
Aspectele reținute de prima instanță, în sensul că aplicarea în mod eronat de către angajator a clauzei contestate, prin emiterea Deciziei nr. 2582/06.12.2013 (mai precis prin art. 2 al acestei decizii), reprezintă un element extrinsec clauzei, ulterior încheierii sale valabile, care nu atrage caracterul abuziv al clauzei în sine, sunt eronate, în contextul în care interpretarea unei clauze contractuale se face prin raportare la voința reală a părților la momentul încheierii convenției, or, pârâtul a confirmat cu certitudine împrejurarea că voința reală a sa la includerea acelei clauze în actul adițional era aceea de a prevedea obligația angajatei de a restitui salariile încasate pe perioada pregătirii în rezidențiat.
În acest context, rezultă că o atare clauză, în măsura în care se interpretează în sensul dorit de pârât este abuzivă, întrucât încalcă dispozițiile art. 38 și 159 din Codul muncii, potrivit cărora salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege (dreptul la salarizare pentru munca depusă) și orice tranzacție în acest sens este lovită de nulitate. Aceste prevederi sunt imperative, iar din această perspectivă nu pot fi primite apărările intimatului referitoare la împrejurarea că reclamanta a semnat actul adiționat în cunoștință de cauză și că nu-și poate invoca propria culpă.
Curtea a înlăturat și argumentele intimatului referitoare la inadmisibilitatea acțiunii reclamantei, din perspectiva faptului că se solicită anularea unei clauze după încetarea contractului individual de muncă.
În acest sens, Curtea a reținut că potrivit prevederilor art. 268 alin. 1 lit. d din Codul muncii cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă se poate formula pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. Potrivit art. 211 lit. b din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, constatarea nulității unui contract individual de muncă se poate cerere de părți pe întreaga perioadă în care contractul respectiv se aplică.
Față de aceste prevederi legale, rezultă că în ipoteza unei clauze contractuale care produce efecte după încetarea contractului individual de muncă, cum este cazul în speță, nulitatea acesteia poate fi cerută pe întreaga perioadă în care ea se aplică. Prin urmare, nu pot fi primite argumentele referitoare la inadmisibilitatea cererii reclamantei din această perspectivă.
În consecință, în temeiul prevederilor art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat în cauză și va schimba hotărârea atacată, urmând a constata că este nulă clauza prevăzută la art. 4 din actul adițional nr. 8345 din 28.12.2012 la contractul de muncă nr. 225/2012, în măsura în care aceasta se interpretează în sensul că noțiunea de "cheltuieli de personal"; include și drepturile salariale încasate de reclamantă pe perioada pregătirii în rezidențiat.
Capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată urmează a fi respins, în temeiul prevederilor art. 453 din Codul de procedură civilă, având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu, în condițiile art. 452 din Codul de procedură civilă.
| ← Recalculare pensie. luarea în considerare a veniturilor... | Litigii de muncă-drepturi salariale. Jurisprudență Salarizare → |
|---|
