Decizia civilă nr. 1623/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1623/R/2011
Ședința publică din data de 10 mai 2011
Instanța constituită din:
PREȘED.TE: C. M. JUDECĂTOR: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G.
GREFIER : N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. N. DE T. DE M. „. M. SA împotriva sentinței civile nr. 3821 din 11 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 263/117, privind și pe reclamantul intimat S. M. DE L. - D. C. C., precum și pe pârâta intimată S. „. M. sa S. C., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul reclamantului intimat - avocat M. D. - din cadrul Baroului Mehedinți, lipsind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 6 mai
2011 recurenta a transmis prin fax la dosar note de ședință, iar în data de 9 mai 2011 același script a fost înregistrat la dosar prin serviciul registratură al instanței, însoțit de concluzii scrise și acte, respectiv dispoziții ale directorului general S. C. M. SA, Ordine și Hotărâri cu anexe, ale M. transporturilor și G.
R..
Pentru a da posibilitatea reprezentantului reclamantului să ia cunoștință de cuprinsul înscrisurilor depuse de recurentă, cauza este lăsată la o strigare ulterioară ținându-se cont de afirmația reprezentantului reclamantului că nu dorește un alt termen de judecată.
La reluarea cauzei reprezentantul reclamantului declară că nu are cereri de formulat în probațiune și nici de invocat excepții, solicitând cuvântul pe fond.
Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantului solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii pronunțată deprima instanță ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată conform chitanței anexate întâmpinării.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 3821 din 11 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...) s-a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanții cu domiciliul în raza Tribunalelor Bistrița Năsăud și Alba.
S-a admis excepția necompetenței teritoriale a T.ui C. cu privire la cererea reclamanților cu domiciliul în raza Tribunalelor Bistrița Năsăud și
Alba.
S-a declinat competența de soluționare a cauzelor privind pe acești reclamanți în favoarea Tribunalelor Bistrița Năsăud și Alba.
S-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul S. M. DE L.
D. D. C. C.-N. în numele și pentru membrii de sindicat B. V., ș.a. cu domiciliul în raza T.ui C., în contradictoriu cu pârâții S. N. DE T. F. DE M. C. M. S. și S. N. DE T. F. DE M. C. M. SA S. C..
Pârâții au fost obligați să plătească fiecărui membru de sindicat căruia nu i-a fost aplicată o sancțiune disciplinară în anii 2006 - 2009, proporțional cu perioada lucrată în cadrul societății pârâte, retroactiv, pentru anii 2006,
2007 și 2008, un salariu suplimentar echivalent cu un salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Pârâții au fost obligați în solidar să plătească reclamantului suma de
2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocațial.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că membrii de sindicat B. V.,ș.a. , reprezentați, sunt angajați ai pârâților, respectiv au fost angajați până în martie/mai 2010, fiindu-le aplicabile dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Potrivit art. 30 din contractele colective de muncă pentru anii 2005 -
2006 și anii 2007-2008, încheiate la nivelul pârâtei, pentru munca prestată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, iar art. 31 stabilește criteriile de acordare, menționate în anexa nr. 6, și anume: salariatul să nu fi fost sancționat cu retrogradare, desfacerea disciplinară a contractului individuale de muncă, retragerea disciplinară, înlocuirea disciplinată din funcție, retragerea unei clase de salarizare, reducerea salariului, salariatul să nu fi cumulat absențe nemotivate de la serviciu mai mult de o zi respectiv o tură, salariatului să nu i se fi aplicat sancțiunile repetat sau cumulat.
D. modul de redactare a anexei nr. 6 la contractul colectiv de muncă pentru anii 2005 - 2006 și contractul colectiv de muncă pentru anii 2007-
2008 rezultă că numai criteriile din cadrul anexei nr. 6 condiționează acordarea salariului suplimentar.
Conform art. 236 al. 1 C. muncii, contractul colectiv de muncă are caracter obligatoriu. Conform art. 40 al. 2 lit. c) C. muncii, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
Pârâții nu și-au îndeplinit obligația de a plăti aceste sume de bani angajaților.
În consecință constatând că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul contractelor colective de muncă mai sus menționate, în baza art. 236 al. 1 C. muncii, art.40 al.2 lit.c) C.muncii, instanța, după disjungerea și declinarea competenței cu privire la reclamanții care nu au domiciliul în județul C., a admis în parte acțiunea formulată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta S. N. D E. F. DE M.
„. M. SA solicitând admiterea recursului, schimbarea sentinței cu respingerea cererii formulată de reclamant.
În motivarea recursului a arătat că reprezentantul reclamantei a depus la dosar un tabel nominal cu reclamanții și domiciliile acestora, precum și situația actuală a salariaților pârâtei, însă aceste înscrisuri ce nu au fost comunicate pârâtelor.
Potrivit art.86 Cod procedură civilă , comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu (părților s.n) iar art. 85 Cod procedură civilă interzice judecătorului a soluționa pricina fără citarea părților.
Nu cunoaște conținutul înscrisurilor depuse la (...) , nu a putut face verificările necesare privind calitatea reclamanților de salariați ai societății și nu a cunoscut cine sunt reclamanții din prezenta cauză, având în vedere că aceștia nu sunt cei din tabelul depus odată cu cererea de chemare în judecată.
D. cele arătate mai sus, rezultă că, instanța a pronunțat o hotărâre fără respectarea dreptului la apărare al societății și fără respectarea principiului contradictorialității, atât timp cât deși cererea a fost modificată prin depunerea unor noi tabele cu reclamanții din prezenta cauză, acestea nu au fost comunicate părților litigante.
Potrivit art.24 din Constituție, societatea a fost împiedicată în a-și pregăti apărarea, nu a putut depune înscrisuri și nici a combate susținerile și probele reprezentantului reclamanților.
Apreciază că, necomunicarea tabelelor privind reclamanții din prezenta cauză constituie încălcarea prevederilor art. 85, 86 107 Cod procedură civilă, sancțiunea fiind nulitatea hotărârii pronunțate, fiind în imposibilitate a ne apăra, încălcându-i-se un drept fundamental și anume dreptul la apărare prevăzut de C. R. și C. E. a D. O., din acest punct de vedere hotărârea pronunțată fiind nelegală, fiind incidente dispozițiile art. 304, pct. 5 Cod procedură civilă.
Mai arată că în mod greșit instanța de fond apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 283, alin. 1 lit. c din Codul Muncii, aplicându-se termenul de prescripție de 3 ani și nu art.283 lit. e din Codul Muncii.
În mod greșit instanța de fon a apreciat că sumele solicitate au caracterul unor drepturi salariale
Pentru a pronunțata această soluție, consideră că instanța de fond trebuia să analizeze, în principal, izvorul acestor drepturi solicitate, pentru a determina normele aplicabile sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune.
D. economia textelor de lege raportat la obiectul cererii este indubitabil că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile art. 283(1) lit. e Codul Muncii.
În fapt, cererea reclamanților, așa cum este ea formulată, este o cerere întemeiată pe neexecutarea unor clauze din CCM, termenul de prescripție fiind de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Instanța de fond, legat de fondul cauzei, a reținut în mod greșit că drepturile solicitate trebuie acordate , deși în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate este prevăzută acordarea dreptului sub formularea poate primi interpretând greșit clauzele contractuale.
Așa cum este prevăzută în Contractele Colective de M. această clauză nu are un caracter obligatoriu.
D. susținerile se poate observa că prevederile art. 30 alin. 1 din
Contractul Colectiv de muncă al S. C. M. SA, lege a părților, nu obligă societatea să plătească salariaților, la expirarea anului calendaristic un salariu suplimentar, ci părțile (prin urmare toți angajații) sunt de acord cu posibilitatea ca, la expirarea unui an calendaristic salariații să poată beneficia de un salariu suplimentar.
A. 30 alin. 3 din Contractul Colectiv de M. al S. C. M. SA prevede că sumele necesare pentru salariul suplimentar provin din veniturile realizate de societate.
Veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2008 și 2009 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor obligatorii, fiind de notorietate că anii fiscali în cauză a fost încheiați în pierdere.
Salariul suplimentar nu este un drept obligatoriu stabilit de părți în contractul individual de muncă, nu este actual și nu este cert, reprezentând o premiere, un stimulent acordat salariaților în funcție de posibilitățile angajatorului "din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, a celui de dezvoltare, satisfacerea necesităților de perfecționare- recalificare a personalului .. " conform art. 20 din C. colectiv de M. 2..
Astfel, salariul suplimentar trebuie să reprezinte contraprestația muncii depuse de salariat în temeiul contractului individual de muncă, bazat pe principiul reciprocității și echivalenței prestațiilor, fiind o formă de participare a angajaților la profitul societății.
În lipsa îndeplinirii acestor condiții cumulative este imposibil să poată fi acordat acest beneficiu.
Mai mult, instanța de fond, prin motivarea hotărârii date, intervine în continuare, modificând înțelesul clauzelor și dorința părților, stabilind că "obligă pârâții să plătească fiecărui membru de sindicat căruia nu i-a fost aplicată o sancțiune disciplinară în anii 2006 - 2009, proporțional cu perioada lucrată în cadrul unității pârâte". Această dispoziție este la fel de lipsită de sens ca și restul motivărilor date, fiind ilogică în înțelesul celor prevăzute de art. 30 C. colectiv de M. 2., respectiv de a fi acordat, după expirarea acestuia (a anului calendaristic pentru care este solicitat).
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate,
Curtea de A. reține următoarele:
Excepția prescripției extinctive A . 283 alin.(1) din Codul muncii prevede că „Cererile în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia";.
De asemenea, conform art. 1 alin. (1) din Legea 130/1996 prin contractul colectiv de muncă „se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a)- d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. D. s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, și reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a reținut că termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acesta fiind un termen diferit față de cel prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.
Nerespectarea dispozițiilor privind citarea și comunicarea actelor deprocedură R ecurenta invocă faptul că nu i-au fost comunicate înscrisurile depuse la data de (...), respectiv un tabel ce dovedea calitatea de salariați ai societății. Or, pârâta a fost legal citată pentru termenul din date de 11 noiembrie 2011, dovada de îndeplinirii a procedurii de citare fiind atașată la dosarul de fond, filele 175-176 . Faptul că, deși legal citată, recurenta intimată a ales să lipsească de la judecata cauzei este o opțiune procedurală legală, care nu naște însă dreptul său de a-i fi comunicate înscrisurile depuse la termen. A.
85 C. vorbește despre comunicarea unor acte de procedură, nu despre administrarea unor probe, chiar cu înscrisuri, administrare ce nu este împiedecată de lipsa de la dezbateri a unei părți legal citate.
Ca atare, Curtea reține ca nefondate aceste apărări, urmând a le respinge ca atare.
În ceea ce privește fondul cauzei :
În conformitate cu prevederile art. 243 alin. 1 din Codul muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar conform dispozițiilor art. 241 alin. 1 lit. b din Codul muncii, efectele clauzelorcontractului colectiv de muncă se întind pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Potrivit prevederilor art. 30 alin 1 si 3 din Contractele colective de muncă aplicabile la nivelul paratei pentru anii 2007-2008 și 2009-2010:
";pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.(…) D. veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, in procent de pana la 10 la suta din fondul de salarii realizat lunar.";
De asemenea, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din contractele colective de muncă menționate anterior „criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar sunt cele din Anexa nr.6";.
Față de conținutul clauzei menționate anterior, se constată că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu este obligatorie acordarea acestor drepturi, contractul colectiv de muncă precizând în mod expres cum și din ce fonduri se plătesc aceste drepturi.
În ceea ce privește sintagma inserată în conținutul clauzei „poate primi un salariu suplimentar"; ce ar putea conduce la concluzia că acordarea acestuia este facultativă, Curtea apreciază că interpretând sistematic dispozițiile art. 30 alin. (1) și (3), 31 și anexa 6 din Contractele colective de muncă menționate anterior, rezultă că plata salariului suplimentar este condiționată numai de respectarea criteriilor de acordare, respectiv de „. ireproșabilă prestată în cursul anului calendaristic"; conform pct.1 din anexa
6, criteriu care este nuanțat la pct.2 în sensul că se prevede expres că salariații care au fost sancționați cu retrogradarea în funcție sau categorie pentru o durată ce nu poate depăși 60 de zile sau cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă nu beneficiază de salariul suplimentar.
De asemenea, interpretarea clauzei evocată anterior nu poate fi realizată decât prin prisma dispozițiilor art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, ori prin CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 a cărui valabilitate a fost prelungită prin A. adițional înregistrat sub nr. 370/(...), la art. 30 alin. 1 s-a prevăzut că „salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar";, rezultând astfel fără îndoială obligativitatea acordării acestor drepturi.
În plus, din modul de formulare neechivoc și nesupus vreunei condiții al art. 30 alin.(3) din CCM rezultă așadar în mod evident obligația părților de a constitui un fond suplimentar de salarii independent de profit, noțiune diferită de cea utilizată în contract, și anume venituri.
Pentru aceste motive, având în vedere faptul că fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie tocmai prin reținerea unui procent de
10% din cadrul fondului de salarii realizat lunar, se apreciază că dispozițiile invocate de către intimate pentru a justifica lipsa fondurilor necesare plățiidrepturilor salariale ce fac obiectul prezentei acțiuni nu pot prezenta relevanță în speță.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE M.
„. M. SA împotriva sentinței civile nr. 3821 din 11 noiembrie 2010 a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o menține.
Obligă recurenta să-i plătească S.ui M. de L. - D. C. suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 10 mai 2011.
PREȘED.TE JUDECĂTORI C . M. I. T. D. C. G.cu opinie separată în sensul admiterii recursului N . N.
MOT.EA OPINIEI SEPARATE G REFIER A preciez oportună soluția admiterii recursului, în sensul modificării sentinței și al respingerii acțiunii.
În esență, considerentele ce stau la baza opiniei mele sunt legate de obligativitatea ca un contract colectiv de muncă să respecte imperativele legii, pentru a putea deveni la rândul său legea părților, conform art. 969 Cod civil
și art. 30 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă.
În acest sens, constat că în cazul special al societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, atât resursele financiare obținute prin derularea activității comerciale cât și cele necesare acoperirii costurilor, deci implicit cele necesare plății drepturilor salariale constituie fonduri publice, așa cum de altfel se arată în recursurile declarate atât de companie cât și de sucursala de la C.
În acest sens, rețin intervenția legiuitorului, care prin O. nr. 7. privind
întărirea disciplinei economico -financiare și alte dispoziții cu caracterfinanciar a luat măsuri în scopul rentabilizării activității economice și întăririi disciplinei economico-financiare, încasării creanțelor și plății obligațiilor restante - arieratelor -, precum și al evitării sau, după caz, reduceriipierderilor în economie, statuând la art. 3 alin. 1 că in dicele câștigului salarial mediu nu poate fi mai mare decât indicele productivității muncii .
Pe de altă parte, prin H. nr. 5. privind aprobarea obiectivelor salariale trimestriale, pe anul 2006, pentru operatorii economici monitorizați potrivit Ordonanței de urgență a G. nr. 7. privind întărirea disciplinei economico- financiare și alte dispoziții cu caracter financiar se statuează, la art. 1 alin.1 coroborat cu alin. 2 că fondul de salarii și numărul mediu de personal prevăzute în bugetele de venituri și cheltuieli pentru operatorii economici monitorizați aprobate pentru anul 2006 potrivit legii (...) reprezintă limita
maximă în anul 2006 și constituie baza de calcul a drepturilor salariale ceurmează a fi negociate prin contractele colective de muncă, cu sublinierea, la art.2, că plafoanele trimestriale cuprinse în anexa nr. 1, referitoare la fondul de salarii și la numărul mediu de personal, reprezintă limite maxime, iar valorile referitoare la reducerea efectivă de personal, prevăzute în anexa nr. 2, reprezintă limite minime.
La art.3 se face referire la situația primei acordate cu ocazia zilei festive a unității, în sensul că aceasta nu va putea, alături de alte premii, să depășească fondul de salarii aprobat: „drepturile salariale ocazionale prevăzute în contractele colective de muncă sau, după caz, în contractele individuale de muncă, încheiate la nivelul operatorilor economici prevăzuți la art. 1, reprezentând prima de vacanță, prima acordată cu ocazia sărbătorilor de P., prima acordată cu ocazia zilei festive a unităților și altele de această natură, denumite bonusuri, se vor plăti astfel încât, cumulat de la începutul anului, să reprezinte, pe primele 3 trimestre ale anului 2006, cel mult 65% și,
respectiv, cel mult 35% în trimestrul IV, din suma anuală corespunzătoare bonusurilor cuprinse în fondul de salarii aprobat";.
Situația este menținută și în anul 2007, în care se adoptă H. nr.
1/2007, articolul său unic statuând că „anexa nr. 1 la G. nr. 5. privind aprobarea obiectivelor salariale trimestriale, pe anul 2006, pentru operatorii economici monitorizați potrivit Ordonanței de urgență a G. nr. 7. privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 61 din 23 ianuarie
2006, cu modificările ulterioare, se înlocuiește cu anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre";, fiind deci evident că se mențin dispozițiile imperative valabile pentru anul 2006, raportat la sumele indicate în noua anexă.
Prin O. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, la art. 7 alin. 1, se statuează că „fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";. Dispozițiile sunt aplicabile regiilor autonome, societăților și companiilor naționale și societăților comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acționar majoritar, conform art. 1, cum este și cazul recurentei.
Potrivit art. 22 din H. nr. 581/1998, C.F.R. își stabilește bugetul propriu de venituri și cheltuieli care se aprobă de către G., la propunerea M. T., cu avizul M. Muncii și Protecției Sociale și al M. Finanțelor.
În speță, s-a arătat, fără a se contesta de către oponent, faptul că bugetele de venituri și cheltuieli aprobate nu au permis acordarea acestor salarii suplimentare și ajutor pentru Ziua F.ului, mai mult, pentru anii 2008 și 2009 CNCF „."; SA neavând aprobat bugetul de venituri și cheltuieli, pentru a se putea stabili cuantumul veniturilor și fondul de salarii de bază pentru constituirea subsecventă a fondului pentru plata salariului suplimentar.
Față de aceste dispoziții cu caracter imperativ, consider că nu se poate opune angajatorului obligativitatea contractului colectiv de muncă, în măsura în care acesta încalcă dispoziții imperative ale legii.
D. pentru angajatorii care nu au o componentă publică, nu se pune problema cenzurării resurselor pe care, prin contracte colective de muncă, aceștia promit a le pune la dispoziția angajaților sub forma diferitelor premii, existând libertatea de decizie asupra propriilor resurse financiare, în cazul societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, intervine o componentă de interes național în gestionarea resurselor financiare, drept dovadă faptul că aprobarea bugetelor acestor entități revine executivului: art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 1/2007 privind aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale unităților din subordinea, coordonarea sau sub autoritatea ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și a autorităților publice centrale statuează că „bugetele de
venituri și cheltuieli ale unităților care primesc sume de la bugetul de stat și cele ale unităților m onitorizate în baza p revede rilor art. 11 d in Ordonanța de urgenta a G. nr. 7. privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar, aprobată cu modificări prin nr. 5., cu completările ulterioare, se aproba prin ordin comun al ministrului de resort,
ministrului finanțelor publice și al ministrului muncii, solidarității sociale și familiei, cu respectarea prevederilor legale în vigoare";.
Drept urmare, limitările impuse prin hotărâri de guvern, în sensul celor arătate mai sus, prin condiționarea de a se încadra în suma anuală corespunzătoare bonusurilor cuprinse în fondul de salarii aprobat, apar ca imperative, deci opozabile nu doar angajatorului, ci și angajaților, cu putere de lege.
Nu se poate vorbi deci despre o obligativitate a contractului colectiv de muncă care să depășească puterea obligatorie a legii, fiind de la sine înțeles, în cazul acestor angajatori și deci a angajaților lor, o condiționare a îndeplinirii obligațiilor contractuale de încadrarea în veniturile aprobate prin buget. T. pentru că statul este, în cazul acestui angajator, acționar majoritar, fiind implicate deci în derularea raporturilor de drept dintre angajator și angajat, finanțele publice, este implicită obligativitatea respectării normelor financiare și mai ales, a principiului proporționalității dintre câștigul salarial
și productivitatea muncii , statuat de altfel explicit în dispozițiile legale maisus enunțate.
În acest sens, mă raportez la dispozițiile art. 981 Cod civil, conform cărora clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt exprese într-însul.
De altfel, acest principiu, al proporționalității dintre câștigul salarial și productivitatea muncii dintre este strâns legat, în aprecierea mea, de principiul bunei credințe în derularea raporturilor de muncă, fiind greu de acceptat admisibilitatea cererii de acordare a unor sume care nu au corespondent în rezultatele muncii, sens în care sunt dispozițiile art. 10 și
154 Codul muncii, unde se arată: „contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoana fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu";. „Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani";.
În mod evident, în cazul unui angajator care să nu implice, ca acționar majoritar, statul, această proporționalitate se poate asigura în mod mult mai simplu, prin măsuri mai operative și mai puțin restricționate decât în cazul unui angajator de anvergura celui în litigiu, care este ținut să își limiteze eventualele măsuri de reducere a cheltuielilor salariale din considerente ce țin totodată de politica statului în materie de protecție socială.
În speță, s-a probat, prin depunerea bilanțurilor și conturilor de profit și pierdere aferente celor 3 ani, faptul că bugetele de venituri și cheltuieli aprobate nu au permis acordarea acestor salarii suplimentare.
Acestea sunt considerentele pentru care apreciez întemeiat recursul formulat, cu consecința modificării sentinței în sensul respingerii acțiunii, în baza art. 312 alin. 1 și 3 raportat la art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
JUDECĂTOR, I. T.
Red., dact. I.T. (...)
| ← Decizia civilă nr. 4504/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3796/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
