Decizia civilă nr. 2111/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2111/R/2011
Ședința publică din data de 8 iunie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: G.-L. T.
JUDECĂTORI: S.-C. B.
I.-R. M.
G.: G. C.
S-au luat în examinare, în vederea pronunțării, recursurile declarate de reclamantul C. S.-A. și de către pârâta SC A. S. împotriva sentinței civile nr. 2197 din 21 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. (...), având ca obiect drepturi bănești.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 1 iunie 2011, încheiere care face parte din prezenta decizie.
C U R T E A
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul T. M. sub nr. (...), la data de (...), astfel cum a fost precizată la (...) (filele 123-125) și (...) (fila 370), reclamantul C. S. A. a chemat în judecată pe pârâta S. A. S., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acesteia la plata sumei reprezentând diferența dintre cuantumul legal obligatoriu al diurnei de deplasare și suma acordată pe perioada executării contractului individual de muncă, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în perioada (...)-(...), obligarea pârâtei la plata sporului pentru orele suplimentare efectuate de reclamant și neachitate de pârâtă pe perioada delegării și a garanției reținute de 300 E., la care se adaugă dobânda legală aferentă tuturor sumelor solicitate, calculată de la data introducerii acțiunii până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a acțiunii, reclamantul a arătat că a fost angajatul
S. A. S. în perioada (...) - (...), pe postul de agent de turism, iar pe parcursul acestei perioade a totalizat un număr de 470 zile de delegare în străinătate
(203 zile în Spania, 105 zile în I. și 162 zile în Franța).
În conformitate cu art. 42 alin. 2 Codul muncii, pe perioada delegării, salariatul își păstrează funcția și celelalte drepturi prevăzute în contractul individual de muncă. În cazul delegării, salariatul beneficiază, pe lângă celelalte drepturi, și de transport, cazare și diurnă. Mai mult, în cuprinsul contractului individual de muncă încheiat între reclamant și pârâtă, se prevede la capitolul J - salarizare, punctul 6, faptul că diurna acordată în caz de delegare este „negociabilă în limite legale";.
Deși normele legale prevăd un cuantum de 35 E. de delegare în străinătate, reclamantul a fost plătit cu o sumă mult mai mică, aceasta variind pe parcursul timpului.
Acest cuantum de 35 euro indicat ca legal este stabilit de H. nr. 5., act normativ care stabilește drepturile bănești ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, recomandând aplicarea acestor prevederi și salariaților altor agenți economici decât cei din instituțiile statului sau cu capital de stat. . cu anul
2002, acest cuantum a devenit obligatoriu, contractele colective de muncă încheiate la nivelul ramurii transporturilor prevăzând că „salariații unităților trimiși în delegație în țară și străinătate vor beneficia de diurna de deplasare al cărei cuantum se stabilește la nivel de grupuri de unități sau unitate, nivelul minim al diurnei fiind cel stabilit prin actele normative ce se aplică în instituțiile publice";. Acest lucru este prevăzut în contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2005-2006 nr. 2., în contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007 nr.
357/2006, în contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii
2007-2010.
Așadar, pe toată durata delegării de 470 zile, reclamantul avea dreptul la o diurnă de 35 euro/zi, în cuantum total de 16.450 euro. Or, acesta a primit în total aproximativ 8000 euro.
R. avea dreptul la concediu anual de odihnă de 21 zile lucrătoare, or acestea nu au fost efectuate în totalitate. Având în vedere că raporturile de muncă între cele două părți au încetat și concediul de odihnă nu se mai poate efectua, în conformitate cu art. 141 alin. 4 C. muncii, reclamantul are dreptul la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat.
Din necesitatea acoperirii întregului program de lucru al agenților din străinătate, reclamantul a efectuat ore suplimentare de muncă, deoarece, datorită specificului muncii, nu era posibilă încadrarea în programul normal de lucru de 8 ore zilnic. Conform fluturașilor de salariu și foilor colective de prezență ale pârâtei, o parte din aceste ore suplimentare au fost recunoscute și achitate de către unitatea angajatoare.
În I. au fost efectuate 5 ore suplimentare pe zi, față de cele recunoscute de pârâtă prin foile colective de prezență, totalizând un număr de 525 ore suplimentare neachitate (105 zile x 5 ore/zi).
În Spania au fost efectuate un număr de 3 ore suplimentare pe zi, față de cele recunoscute de pârâtă prin foile colective de prezență, totalizând un număr de 609 ore suplimentare neachitate (203 zile x 3 ore/zi).
În drept, a fost invocat H. nr. 5. și Codul muncii.
Pârâta S. A. S. a depus la dosarul cauzei întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea acțiunii principale ca nefondată și obligarea reclamantului la plata sumei de 5.000 lei, reprezentând contravaloarea cursului de formare profesională prevăzut în actul adițional nr. 6. din (...), cu cheltuieli de judecată.
Pârâta -reclamantă a arătat că art. 1, art. 2 și art. 16 din H. nr. 5. privesc în mod special misiunile cu caracter temporar și instituțiile față de care se acordă drepturile în condițiile reglementate de art. 5 și art. 7 din Hotărâre, iar norma cuprinsă în art. 17 are doar caracter de recomandare pentru ceilalți agenți economici, situație în care se regăsește și S. A. S.
În cazul societăților comerciale cu răspundere limitată, drepturile salariale fac obiectul negocierii directe între angajat și angajator, fiind prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, precum și în contractul individual de muncă.
În domeniul drepturilor cuvenite salariaților angajați în cadrul instituțiilor publice sau altor persoane din sectorul public ce își desfășoară activitatea în delegație, există mai multe acte normative ce reglementează aceste drepturi, respectiv H. nr. 5. care a fost în vigoare până la data de (...), iar mai apoi H. nr. 1860/2006.
Aceste două acte normative succesive care au ca obiect drepturile ce se cuvin personalului din sectorul public în general (nu anumitor categorii de personal din sectorul public) sunt aplicabile în cauză, constituind în fapt norma comună la care face trimitere art. 46 din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transportului, norma ce stipulează drepturile minimale ce trebuie acordate salariaților delegați ori detașați.
Prevăzând în mod expres categoriile de subiecți cărora li se aplică H. nr. 5., este evident că legiuitorul a exclus aplicarea acestor dispoziții legale altor subiecți decât celor enumerați în mod expres și limitativ în cuprinsul art. 1.
Pârâta a mai arătat că reclamantul a beneficiat de concediu de odihnă
și de plata tuturor orelor suplimentare efectuate, conform dispozițiilor legale. Statele de salarii depuse nu sunt vizate de societate și nu reflectă decât faptul că societatea a achitat integral toate orele suplimentare, fapt recunoscut în acțiune de reclamant. R. nu a depășit programul de lucru stabilit conform contractului individual de muncă, nu a depus nicio adresă către societate din care să rezulte că a efectuat ore suplimentare și nu există nicio dovadă care să ateste acest fapt.
R. s-a obligat, prin semnarea actului adițional nr. 6. din (...), să nu aibă inițiativa încetării raporturilor de muncă cu angajatorul pe o durată de cel puțin 3 ani după promovarea examenului de absolvire, în caz contrar, urmând a suporta toate cheltuielile ocazionate de desfășurarea cursului, actualizate în funcție de indicele de inflație.
În drept, a invocat prevederile art. 115-120 C.proc.civ., C. muncii.
Au fost administrate probele cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei, declarațiile martorilor G. F. C. și F. A. V. și proba cu expertiza contabilă.
Prin sentința civilă nr. 2197/(...), pronunțată de Tribunalul Maramureșîn dosar nr. (...), s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul-pârât C . S.-A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S. A. S. S.
A fost obligată pârâta-reclamantă S. A. S. la plata către reclamantul- pârât C. S.-A. a sumei de 6933 E., reprezentând diferență diurnă, la cursul oficial al Băncii Naționale a României din ziua plății și a sumei de 903 lei, reprezentând compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în perioada (...) - (...), la care se adaugă dobânda legală aferentă, începând cu data introducerii acțiunii, respectiv (...), până la achitarea integrală a debitului, stabilit la nivelul dobânzii de referință a B. diminuat cu 20%.
S-au respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei-reclamante la plata orelor suplimentare și la restituirea garanției în sumă de 300 E.
S-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta- reclamantă S. A. S., în contradictoriu cu reclamantul-pârât C. S.-A.
A fost obligat reclamantul-pârât la plata către pârâta-reclamantă a cheltuielilor ocazionate de stagiul de formare profesională cu o durată de 65 de zile cu privire la care s-a încheiat actul adițional nr. 6. din (...), proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită de 3 ani de la promovarea examenului de absolvire.
A fost obligată pârâta - reclamantă la plata către reclamantul-pârât a sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.
Pentru a pronunța această hotărâre T. a reținut că reclamantul C. S. A. a fost angajat al pârâtei S. A. S. în perioada (...) - (...), pe postul de agent turism.
În această perioadă, reclamantul a efectuat un număr de 458 zile de delegare în străinătate, din care 161 zile în Spania, 105 zile în I. și 192 zile în Franța, așa cum rezultă din foile colective de prezență depuse la dosar, aspect confirmat de lucrarea de expertiză întocmită în cauză.
Potrivit art. 45 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, salariații unităților trimiși în delegație în țară sau străinătate beneficiază de diurnă de deplasare, al cărei cuantum se stabilește prin negociere la nivel de ramură, grupuri de unități sau unitate; nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică instituțiilor publice.
De asemenea, contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității, aplicabil în perioada 2006-2008, ce face obiectul prezentei cauze, în art. 40 lit. b), stipulează că salariații trimiși în delegație vor beneficia de diurna de deplasare, al cărei cuantum se stabilește conform legii și nu poate depăși nivelul deductibil fiscal stabilit prin legea anuală a bugetului de stat și reglementările privind impozitul pe profit.
Potrivit contractului individual de muncă încheiat între părți, înregistrat sub nr. 5. din (...), punctul J6, în situația în care este trimis în delegare sau detașare, salariatul beneficiază de diurnă negociabilă, în limite legale.
Între părți nu s-a încheiat ulterior un act adițional la contract, care să cuprindă negocierea diurnei datorate.
În aceste condiții, T. a apreciat aplicabile în speță dispozițiile H. nr. 5., care prevăd un cuantum al diurnei de 35 E. pe zi, reținând că pentru cele
458 zile de delegare în străinătate, reclamantul este îndreptățit la plata unei diferențe de diurnă de 6.933 E., așa cum rezultă din concluziile lucrării de expertiză contabilă efectuată în cauză.
S-a mai reținut că potrivit mențiunilor cuprinse în contractul individual de muncă nr. 5. din (...) și art. 140 alin. 2 din Codul muncii, reclamantul avea dreptul în perioada (...) - (...) la un concediu legal de odihnă de 21 zile lucrătoare, proporțional cu activitatea prestată într-un an calendaristic.
În conformitate cu prevederile art. 141 alin. 4 Codul muncii, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.
Raporturile de muncă dintre părți au încetat la data de (...), conform mențiunilor din carnetul de muncă al reclamantului.
R. este îndreptățit la plata unei diferențe în sumă de 903 lei, reprezentând contravaloarea actualizată a indemnizației de concediu neefectuat, compensabil în bani, pentru 28 zile de concediu, așa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză.
Astfel, pentru perioada lucrată, reclamantul a avut dreptul la 43 zile concediu, din care au fost compensate în bani 15 de zile, rămânând o diferență de 28 zile.
Potrivit art. 118 alin. 1 din Codul muncii, la solicitarea angajatorului, salariații pot efectua muncă suplimentară, cu respectarea prevederilor art. 111 sau 112, după caz.
Prin urmare, întrucât angajatorul este cel care va plăti remunerația, în plus față de salariu, este necesar să existe solicitarea acestuia pentru efectuarea muncii suplimentare.
În lipsa solicitării scrise sau verbale, exprese sau implicite, a angajatorului, munca prestată de salariat din inițiativa sa peste programul normal de lucru nu are regimul juridic al orelor suplimentare și nu conferă salariatului dreptul la compensare sau plată.
Potrivit lucrării de expertiză efectuate în cauză, pentru activitatea desfășurată în întreaga perioadă, atât în agențiile din țară, cât și din străinătate, reclamantul a beneficiat de salariul de încadrare integral, chiar și în situațiile în care nu a fost pontat 8 ore pe zi.
Conform pontajelor și statelor de plată, pentru zilele lucrate duminica reclamantul a primit timp liber în compensare, pentru zilele lucrate sâmbăta a beneficiat de tarif orar suplimentar de 75%, iar pentru zilele lucrate în sărbători legale a beneficiat de spor de 1..
Analizând înscrisurile depuse la dosar, declarațiile martorilor audiați, coroborate cu raportul de expertiză efectuat în cauză, instanța a apreciat că reclamantul nu a dovedit prestarea unui număr mai mare de ore suplimentare decât cele pentru care i-au fost acordate drepturile legale cuvenite.
În ceea ce privește cererea reconvențională formulată, instanța a reținut că între părți s-a încheiat actul adițional nr. 6. din (...) la contractul individual de muncă, privind participarea reclamantului-pârât la un stagiu de formare profesională cu o durată de 65 zile, cu scoaterea din producție 3 ore pe zi, în vederea formării profesionale pe postul de agent turism.
R.-pârât s-a obligat să nu aibă inițiativa încetării contractului de muncă pe o durată de cel puțin 3 ani de la promovarea examenului de absolvire, urmând a suporta toate cheltuielile ocazionate, în caz contrar.
Conform punctului 5 din actul adițional, valoarea stagiului a fost de
5.000 lei.
Instanța a apreciat că efectuarea cursului de formare profesională a fost dovedită în cauză prin încheierea actului adițional la contract, semnat de ambele părți, programul de stagiu și repartizarea activităților desfășurate (filele 142-145), certificatul de absolvire nr. 6. din (...), aflat la dosar, din care rezultă că reclamantul-pârât a urmat stagiul de adaptare profesională pentru funcția de agent de turism, în perioada (...) - (...), absolvit cu nota 8.
Având în vedere dispozițiile art. 195 din Codul muncii și faptul că la încheierea contractelor colective și individuale de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal, instanța a reținut că actul adițional la contractul individual de muncă nu poate să prevadă dispoziții mai puțin favorabile pentru salariat, decât cele minimale prevăzute de art. 195 alin. 3 din Codul muncii.
Chiar dacă actul adițional este semnat de reclamantul-pârât, tribunalul a reținut că, potrivit art. 38 din Codul muncii, salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege.
Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
R.-pârât a absolvit stagiul de formare profesională cu durata de 65 de zile la data de (...), conform certificatului de absolvire nr. 6. din (...), iar raporturile de muncă dintre părți au încetat la (...), din inițiativa salariatului, acesta putând fi obligat, în conformitate cu art. 195 alin. 3 Codul muncii, la restituirea cheltuielilor ocazionate, doar proporțional cu perioada rămasă nelucrată din perioada de 3 ani de la promovarea examenului de absolvire.
Raportat la considerentele mai sus-expuse, în baza art. 45 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, H. nr. 5., art. 141 alin. 4din Codul muncii, raportat la art. 1088 C., instanța a admis în parte atât acțiunea principală, cât și cererea reconvențională conform dispozitivului sentinței.
În baza art. 274 alin. 1 și art. 276 Codul muncii, instanța a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamantul-pârât a sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, apreciate ca fiind proporționale cu partea din pretenții admisă, reținându-se și faptul că pârâta-reclamantă nu a făcut dovada efectuării unor cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamantul C. S. A., cât și pârâta S. A. S.
1. Prin recursul formulat, reclamantul C. S. A. a solicitat modificarea înparte a hotărârii atacate în sensul obligării intimatei pârâte: - la plata sporului pentru orele suplimentare efectuate de reclamant și neachitate de pârâta pe perioada delegării, adică 4003 lei; - la plata sumei echivalent în lei reprezentând garanție reținuta din venituri, în principal a sumei de 443 euro și 90 lei, așa cum rezulta din expertiza contabila si in subsidiar a sumei de
300 euro, așa cum a solicitat-o prin precizarea de acțiune de la termenul din (...); - la suportarea în întregime a cheltuielilor de judecata reprezentând onorar avocat și contravaloare expertiză în suma totală de 3500 lei și - respingerea capătului de cerere din cererea reconvențională cu privire la obligarea recurentului la suportarea cheltuielilor ocazionate de stagiul de formare profesională;
- cu cheltuieli de judecată în suma de 800 lei, onorar avocat în recurs.
În motivarea recursului recurentul a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., arătând următoarele:
1. Referitor la orele suplimentare a arătat că din declarațiile martorilor audiați rezulta ca recurentul a efectuat ore suplimentare pe timpul cat a fost delegat in I. si Spania. Arată recurentul că a precizat numărul acestora si modalitatea de calcul, valoarea unei ore suplimentare fiind calculata de expert in cadrul expertizei contabile. Din necesitatea acoperirii întregului program de lucru al agențiilor din străinătate, reclamantul a efectuat ore suplimentare de munca, deoarece datorita specificului muncii, nu era posibila încadrarea in programul normal de lucru de 8 ore zilnic. Începând de dimineața si până seara se vindeau bilete de călătorie, se făcea coletăria, iar seara era obligatorie prezența pentru îmbarcarea turiștilor si închiderea activității pe ziua respectiva.
Recurentul a lucrat si sâmbăta si duminica, însă aceste ore au fost compensate la un nivel de 8 ore.
Tot din declarațiile martorilor rezulta ca recurentul si-a anunțat conducerea cu privire la efectuarea acestor ore suplimentare, însă răspunsul era același tuturor angajaților, în sensul ca acesta e specificul muncii, lucrează cu turiști si nu au încotro.
Era de notorietate ca toți cei plecați in delegație lucrează de dimineața până seara, pentru ca nu au încotro.
Or, atâta timp cât li se impunea sa fie la agenție de dimineața până seara pentru realizarea tuturor activităților intr-o zi, acesta fiind specificul muncii, suntem in situația unei cerințe a angajatorului. Cum putea sa fie prezent recurentul la îmbarcările turiștilor in autocarele de seara, daca nu prin depășirea orelor de munca? Nu se poate aprecia de instanța ca ar fi fost inițiativa recurentului, din moment ce i se impunea de către angajator.
Consideră recurentul că declarațiile martorilor trebuie avute in vedere si admis acest petit, menționând și faptul că nu s-a făcut nici dovada contrară ca nu ar fi așa cum susțin martorii.
2. Referitor la garanția reținută, recurentul a susținut că această garanție nu are nicio legătura cu cheltuielile de formare profesionala.
Mai mult, din expertiza contabila realizata in cauza rezulta ca a fost reținuta o garanție in cuantum de 443 euro si 90 lei, fără a exista nici un temei pentru aceasta reținere, recurentul fiind in mod clar îndreptățit la restituirea acestor sume.
Probabil ca instanța a avut in vedere o eventuala compensare intre garanție si cheltuielile ocazionate de formarea profesionala, însă recurentul apreciază că soluția corecta era aceea de restituire in favoarea reclamantului a garanției reținute, urmând a se dispune, eventuala compensarea acesteia cu cheltuielile de formare profesionala.
3. Referitor la cheltuielile de judecată recurentul a susținut că ar fi îndreptățit a primi o suma ce depășește 3500 lei de la intimata, in timp ce recurentul ar fi obligat doar la plata cheltuielilor ocazionate de formarea profesionala care ar reprezenta suma de 1250 lei.
In consecință, cheltuielile de judecata nu sunt acordate proporțional, astfel ca solicita acordarea lor in întregime având in vedere suma foarte mica la care a fost obligat recurentul raportat la ceea ce trebuie sa primească.
4. Referitor la capătul de cerere din cererea reconventionala cu privire la obligarea recurentului la suportarea cheltuielilor ocazionate de stagiul de formare profesională recurentul a arătat că a invocat excepția de neexecutare a contractului asupra căreia nu s-a pronunțat nici instanța, dar nici intimata, care nu și-a făcut apărări cu privire la acest aspect.
Susține că aceste cursuri de formare profesionala nu au fost efectuate niciodată, aspect confirmat de martorii audiați in cauză.
2. Prin recursul formulat, pârâta S. A. S. a solicitat modificareasentinței în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea sumei de 6933 euro reprezentând diurna calculata conform H. nr. 5. pentru perioada delegării în străinătate. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului recurenta a arătat că hotărârea primei instanțe este netemeinica si nelegala sub aspectul capătului de cerere privind acordarea diurnei externe conform H. nr. 5., întrucât în cazul societăților comerciale cu răspundere limitata drepturile salariale fac obiectul negocierii directe intre angajat si angajator, aceste drepturi fiind prevăzute in contractul colectiv de munca la nivel de unitate, ramura de activitate sau la nivel național după caz, precum si in contractul individual de munca.
Arată recurenta că atât H. nr. 5. (aflata in vigoare pana la (...)) si mai apoi a HG nr. 1860/2006 (de la intrarea sa in vigoare, respectiv (...)), ca norme de drept reglementează drepturile minimale ale salariaților delegați/detașați angajați la instituții publice si nu la societăți comerciale cu răspundere limitata.
Relevanta în acest sens este, mai cu seama, prevederea cuprinsa atât in art. 2 din H. nr. 5., cat si in art. 2 din H. nr. (...), care stipulează ca "pentru salariații din cadrul companiilor naționale, societăților comerciale si regiilor autonome la care drepturile salariale se acorda prin negociere, drepturile bănești pe perioada delegării si detașării ... se acorda in condițiile prevăzute in contractele colective sau individuale de munca".
Așadar, raportându-ne la natura minimala a acestor drepturi este evident ca nu se pot acorda ca drepturi minimale nivelurile prevăzute de H. nr. 5., act normativ care stipulează cele mai consistente drepturi cuvenite personalului limitativ prevăzut ce îndeplinește misiuni cu caracter temporar, aceste niveluri ridicate fiind stabilite tocmai in considerarea specificuluipersonalului delegat/detașat (diplomați, demnitari, atașați diplomatici, reprezentanți ai statului, etc.), dublat de specificul activităților îndeplinite, respectiv activități ce au natura unor misiuni cu caracter temporar expres si limitativ prevăzute in cuprinsul art. 1 din H. nr. 5..
Prevăzând in mod expres categoriile de subiecți cărora li se aplica HG nr. 5., este evident ca legiuitorul a exclus aplicarea acestor stipulații legale altor subiecți decât celor enumerați in mod expres si limitativ in cuprinsul art. 1.
Mai mult decât atât, consideră recurenta că prevederile art. 17 din HG nr. 5. trebuie interpretate si mai restrictiv din rațiuni impuse, pe de o parte, de caracterul special al reglementarii, si, pe de alta parte de sensul pe care îl dobândește printr-o interpretare corecta de ansamblu a actului normativ si nu punctuala. Consideră recurenta că inclusiv referirea cuprinsa in art. 17 din HG nr. 5. face trimitere la același tip de misiuni cu caracter temporar expres si limitativ prevăzute de art. 1 din același act normativ, misiuni îndeplinite de aceasta data de către personalul din cadrul altor agenți decât cei prevăzuți de art. 16 alin. 1.
Or, in aceasta ordine de idei, este evident ca nici măcar caracterul de recomandare al normei nu se menține decât dacă personalul in discuție executa misiunile cu caracter temporar expres si limitativ prevăzute la art. 1, ceea ce înseamnă ca, cu atât mai puțin se poate reține obligativitatea fata de agenții economici din sectorul privat care deleagă/detașează lucrători ce exercita alte activități decât cele expres prevăzute de HG nr. 5..
Toate aceste aspecte învederate conduc la o singura concluzie: aplicabilitatea dispozițiilor H. nr. 5. subzista sub o dubla condiție, aceea a îndeplinirii uneia dintre misiunilor cu caracter temporar limitativ prevăzute de art. 1 de către personalul expres si limitativ specificat de art. 1 si art. 16 din HG nr. 5..
A mai susținut recurenta că existenta jurisprudenței naționale referitoare la situații similare va crea o situație inacceptabila, atât raportat la principiul siguranței sistemului legislativ și juridic, cat si raportat la principiul nediscriminării, dat fiind ca nu exista împrejurări obiective rezonabile care sa justifice aplicarea unui tratament diferențiat, sens in care se aduce atingere art. 6 alin. 1 raportat la art. 14 din Convenția E.peană a Drepturilor Omului.
Primordial este ca instanțele judecătorești să tranșeze într-un mod unitar si echitabil chestiunile deduse judecății.
Solicitarea diferenței de diurna intre cea primita ca urmare a negocierii din CIM si CCM (formulata de foști angajați ai societății) si valoarea prevăzuta de H. nr. 5. este netemeinica si nelegala deoarece reclamantul a fost trimis in străinătate in delegație ca sa vândă bilete de călătorie persoanelor fizice si juridice care doresc sa călătorească cu SC A. S. si sa desfășoare alte activități specifice postului la A. SC A. S. din străinătate.
Nu exista nicio legătura între activitatea reclamantului si activitatea prevăzuta de HG nr. 5..
În cazul în care instanța de judecata a admis solicitarea reclamantului, suntem in situația de a admite si faptul ca postul ocupat prin contract individual de munca de agentul de turism la o societate de tip S. este echivalentul postului de înalt demnitar, reprezentant al statului roman, magistrat sau alt funcționar public ori a administratorului societății comerciale.
Pe de alta parte, admiterea acțiunii însemna o îmbogățire fara justa cauza deoarece patrimoniul reclamantului se mărește pe seama micșorării patrimoniului societății fără a exista un temei juridic.
Recurenta a mai arătat că exista deja o practica a instanțelor de judecata in sensul celor de mai sus arătate, anexând în acest sens copii ale unor hotărâri judecătorești pronunțate de alte instanțe.
În drept, recurenta a invocat art. 261, 299-316 C.proc.civ.
În data de (...), recurentul reclamant C. S. A. a depus la dosarul cauzeiîntâmpinare (f. 149-150), solicitând respingerea recursului pârâtei ca netemeinic și nelegal, considerând ca modul in care instanța de fond a apreciat aplicabilitatea dispozițiilor legale cu privire la diurna este unul corect si pe deplin justificat.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și adispozițiilor legale incidente Curtea reține următoarele:
1. Recursul reclamantului C. S. A. este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
- Referitor la orele suplimentare Curtea apreciază că în mod corect a reținut instanța de fond că în cauză reclamantul nu a făcut dovada că a prestat un număr mai mare de ore suplimentare decât cele pentru care i-au fost acordate drepturile legale.
Astfel cum a reținut și prima instanță, din raportul de expertiză întocmit în cauză rezultă că, pentru activitatea desfășurată atât la agențiile din țară, cât și din străinătate, reclamantul a beneficiat de salariul de încadrare integral, chiar și pentru perioadele în care acesta nu a desfășurat activitate la nivelul numărului de zile lucrătoare din lună sau programul de lucru zilnic a fost sub 8 ore.
De asemenea, pentru zilele de duminică lucrate reclamantul a primit timp liber în compensare, pentru zilele de sâmbătă lucrate a beneficiat de tarif orar suplimentar de 75%, iar pentru zilele de sărbători legale lucrate a beneficiat de spor de 1..
Expertul a menționat că din verificarea documentelor și a situațiilor centralizatoare întocmite de reclamant, în exercitarea sarcinilor de serviciu, s-a constatat că pe imprimatul de redactare este înscrisă data și ora, iar orele înscrise pe unele din aceste documente confirmă prezența reclamantului în agenție și seara.
Expertul a precizat că angajatorul nu contestă prezența salariatului în agenție și seara, însă susține că numărul de ore lucrate dimineața și numărul de ore lucrate seara însumau maxim 8 ore pe zi.
Având în vedere specificul activității desfășurate de reclamant, Curtea apreciază că, în lipsa coroborării cu alte probe, aceste înscrisuri nu pot face dovada certă a prestării unor ore suplimentare de către reclamant.
Declarațiile martorilor audiați în cauză nu pot forma convingerea instanței în sensul că reclamantul a prestat numărul de ore suplimentare pretinse, având în vedere faptul că nici unul dintre martori nu și-a desfășurat activitatea în aceeași perioadă cu recurentul în străinătate, precum și faptul că martorul G. F. C. a relatat că are cunoștință despre faptul că programul de lucru era depășit din relatările reclamantului, iar martora F. A. V. a declarat că are cunoștință din spusele colegilor că programul de lucru al reclamantului în I. era de 12-14 ore pe zi.
- În ce privește capătul de cerere având ca obiect restituirea garanției în sumă de 300 euro Curtea reține că potrivit contractului de garanție încheiat între părți la data de (...), anexă la contractul individual de muncă, salariatul C. S. A. și-a asumat obligația de a constitui o garanție în numerarde 200 lei și 300 euro în vederea acoperirii eventualelor pagube ce se vor produce în gestiunea sa.
Pentru acoperirea eventualelor pagube produse firmei și constatate ulterior lichidării, părțile au convenit ca garanția să fie restituită salariatului la 6 luni de la data lichidării, la solicitarea scrisă a acestuia.
Prin actul adițional la contractul de garanție (fila 89 dosar fond) părțile au convenit majorarea garanției la 500 lei și 450 euro.
Din raportul de expertiză rezultă că reclamantul a constituit o garanție de 443 euro și 90 lei.
De asemenea, expertul a menționat că din această garanție a fost folosită de către SC A. suma de 145 euro pentru acoperirea unor convorbiri telefonice Spania în lunile aprilie, octombrie și decembrie 2007, iar o sumă de 298 euro apare în evidențele pârâtei ca fiind destinată acoperirii cursului de formare profesională.
Având în vedere că prin sentința pronunțată instanța de fond a admis în parte cererea reconvențională a pârâtei-reclamante și a obligat reclamantul să plătească acesteia cheltuielile ocazionate de stagiul de formare profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită de 3 ani de la promovarea examenului de absolvire, Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a respins cererea reclamantului de restituire a sumei de 300 euro reprezentând garanție.
Nefiind stabilită suma exactă datorată de către reclamant, evident că instanța nu a putut stabili dacă datoria reclamantului este mai mică decât garanția și să oblige pârâta, în urma compensării, la restituirea către reclamant a vreunei sume cu acest titlu.
Ulterior, în urma despăgubirii angajatorului cu suma la care a fost obligat reclamantul, acesta din urmă are posibilitatea de a solicita angajatorului restituirea eventualei diferențe rămase din garanția respectivă.
- În ceea ce privește cererea reconvențională Curtea constată că prin recursul formulat reclamantul-pârât reconvențional contestă efectuarea cursului de formare profesională ce a făcut obiectul actului adițional nr. 6. din (...) la contractul individual de muncă.
Din prevederile actului adițional rezultă că angajatorul și-a asumat obligația de a iniția și finanța integral participarea salariatului la un stagiu de formare profesională cu o durată de 65 de zile, cu scoatere din producție
3 ore pe zi în vederea formării profesionale pe postul de agent turism.
În programul de stagiu depus la dosar (fila 142) sunt menționate formele de pregătire în timpul stagiului, respectiv studiu, ședințe practice sub îndrumare și ședințe de antrenament și perfecționare, locul de desfășurare a stagiului fiind stabilit la sediul agenției de turism și la sediul SC A. S., iar din repartizarea activităților desfășurate rezultă că aveau atribuții de a executa instruirea salariatului directorul de vânzări, directorul de zonă, șeful agenției de turism, șeful biroului personal, contabilul șef și inspectorul personal.
Pe de altă parte, la dosar a fost depus certificatul de absolvire nr.
6.61602 din (...) din care rezultă că reclamantul C. S. A. a urmat cursul/stagiul de adaptare profesională pentru funcția de agent turism organizat de SC A. S. în perioada (...)-(...), obținând nota 8.
În raport de aceste probatorii Curtea apreciază că în mod corect a reținut instanța de fond că în cauză a fost făcută dovada efectuării de către reclamant a stagiului de formare profesională.
Având în vedere de modalitatea în care s-a stabilit desfășurarea stagiului, precum și faptul că martora F. A. V. nu a declarat că ar fi încheiat
și ea un act adițional la contractul individual de muncă privind efectuarea unui stagiu de pregătire profesională, Curtea nu poate reține declarația acestei martore în sensul că nici reclamantul și nici alți colegi ai acestuia nu au urmat vreun curs pe cheltuiala pârâtei.
Pe de altă parte, declarația martorului G. F. C. nu este relevantă sub acest aspect întrucât martorul a declarat că din spusele reclamantului cunoaște că acesta nu a urmat nici un curs de formare profesională pe cheltuiala pârâtei.
- Sub aspectul cheltuielilor de judecată, având în vedere că prin sentința atacată au fost admise doar două din cele patru capete de cerere formulate de către reclamant, precum și faptul că a fost admisă în parte și cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă SC A. S., Curtea apreciază că instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 274 alin. 1 și 276 cod procedură civilă, astfel că și sub acest aspect recursul reclamantului apare ca fiind nefondat.
2. Recursul pârâtei S. A. S. este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Astfel cum rezultă din cererea introductivă de instanță, în argumentarea cererii având ca obiect plata diferenței de diurnă în raport de cuantumul prevăzut de HG nr. 5., reclamantul a invocat prevederile contractului individual de muncă, cu trimitere la contractele colective de muncă unice la nivel național și contractele colective de muncă la nivel de ramura transporturi aplicabile în perioada 2006-2008.
Curtea reține că potrivit prevederilor art. 45 lit. b din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010 nr. 2985, . în Monitorul O. din 29 ianuarie 2007: ";Salariații unităților trimiși în delegație în țară sau străinătate vor beneficia de următoarele drepturi: diurna de deplasare, al cărei cuantum se stabilește prin negociere la nivel de ramură, grupuri de unități sau unitate; nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplica la instituțiile publice";.
De asemenea, art. 46 lit. b din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pentru anii 2006-2007 nr. 357, publicat în Monitorul O. din 17 aprilie 2006, prevede că: „Salariații unităților, trimiși în delegație în țara și în străinătate, vor beneficia de următoarele drepturi: b) diurna de deplasare, al cărei cuantum se stabilește prin negociere la nivel de grupuri de unități sau de unitate; nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplica în instituțiile publice";.
Prevederi cu conținut identic au fost inserate și în art. 47 lit. b din
Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură de transporturi pe anii
2008-2010 nr. 722, publicat în Monitorul O. din 18 februarie 2008.
În conformitate cu dispozițiile art. 241 alin. 1 lit. c și d din Codul muncii și ale art. 11 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 130/1996, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, și respectiv, pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din țară, în cazul contractului colectiv de muncă la nivel național.
Cum prin contractele colective de muncă menționate se prevede faptul că nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică în instituțiile publice, Curtea constată că în mod corect a reținut instanța de fond că în cauză devin aplicabile prevederile HG nr. 5., în ceea ce privește cuantumul minim al diurnei la care reclamantul era îndreptățit.
Art. 238 alin. 1 din Codul muncii prevede că: „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior, iar potrivit alin. 2 „contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă";.
Aceste prevederi se întemeiază pe natura juridică a contractului colectiv de muncă, și anume aceea de izvor de drept, precum și pe împrejurarea că, un asemenea contract reprezintă o excepție de la principiul relativității efectelor contractelor, așa cum rezultă din ansamblul dispozițiilor legale în materia contractelor colective de muncă.
În contractul colectiv de muncă la nivel de unitate valabil pentru perioada 2003-2008, înregistrat la D. G. de M. și S. S. S. la data de (...) nu sunt cuprinse reglementări privind diurna pentru salariații trimiși în delegație în străinătate.
De asemenea, nici contractul individual de muncă al reclamantului nu cuprinde vreo clauză cu privire la diurna cuvenită acestuia în situația delegării în străinătate.
Pârâta a invocat Regulamentul de acordare a diurnelor pentru personalul detașat în străinătate și anexele la acesta, însă, astfel cum rezultă din contractul colectiv de muncă nivel de unitate valabil pentru perioada 2003-2008 și din raportul de expertiză, acest Regulament nu face parte din contractul colectiv de muncă și nici nu este rezultatul negocierilor dintre angajator și reprezentanții salariaților. Totodată, se constată că nivelul diurnelor prevăzut în aceste anexe este mai mic decât cel reglementat prin HG nr. 5..
În contractul colectiv de muncă nivel de unitate valabil pentru perioada 2008-2011 se prevede la art. 40 că salariații trimiși în delegație în străinătate beneficiază de diurna în valută în conformitate cu anexa la contractul colectiv, însă cuantumul diurnelor prevăzute în această anexă este mai mic decât cel reglementat prin HG nr. 5..
Având în vedere aceste aspecte Curtea reține că în cauză se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau de ramură în vigoare în perioada septembrie 2006 - octombrie 2008, întrucât acestea stabilesc drepturi minimale în favoarea salariaților la un nivel superior celor acordate de angajator și respectiv prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior.
Nu pot fi reținute susținerile pârâtei în sensul că dispozițiile menționate din aceste contractele colective la nivel național și la nivel de ramură fac trimitere la prevederile HG nr. 5. privind drepturile bănești ale salariaților instituțiilor publice si regiilor autonome cu specific deosebit pe perioada delegării si detașării in alta localitate, precum si in cazul deplasării, in cadrul localității, in interesul serviciului și ale HG nr. 1860/2006 privind drepturile și obligațiile personalului autorităților și instituțiilor publice pe perioada delegării și detașării în altă localitate, precum și în cazul deplasării, în cadrul localității, în interesul serviciului, întrucât, pe de o parte, aceste acte normative nu cuprind nici o referire la deplasările în străinătate, iar pe de altă parte, la momentul negocierii contractelor colective de muncă menționate exista un act normativ special care reglementa nivelul diurnelor pentru personalul român din cadrul ministerelor și altor instituții publice trimis în străinătate, respectiv HG nr. 5..
Este real că HG nr. 5. a fost adoptat pentru a reglementa în principal drepturile și obligațiile personalului trimis în străinătate din cadrulministerelor, organelor de specialitate ale administrației publice, precum și altor instituții publice, personalului din regiile autonome și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat și că nu creează obligații direct în sarcina altor angajatori, însă în speță din acest act normativ devin aplicabile doar dispozițiile cu privire la cuantumul minim al diurnei, ca urmare a coroborării cu dispozițiile obligatorii din Contractele colective mai sus amintite.
Față de considerentele expuse anterior, se constată că prima instanță a reținut în mod corect aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor privitoare la cuantumul minim al diurnei cuprinse în Contractele colective de muncă menționate, care fac trimitere doar la nivelul minim al diurnei din HG nr. 5., nu și la calitatea angajaților sau scopul deplasării.
Susținerea recurentei în sensul că prin admiterea acțiunii s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului, apare astfel ca fiind nefondată, deoarece obligația recurentei pârâte de acordare a acestor drepturi își găsește izvorul în dispozițiile legale mai sus indicate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 cod procedură civilă Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.
Având în vedere soluția de respingere a recursurilor ambelor părți, nu vor fi acordate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C. S. - A. și pârâta S. A. S. S. împotriva sentinței civile nr. 2197 din (...) a T. M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 8 iunie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI G .-L. T. S.-C. B. I.-R. M.
G.
G. C.
Aflată în concediu de odihnă S emnează Prim grefier T . M.LENA R ed.GLT/dact.MS
2 ex./(...) Jud.fond: D.M.H.
| ← Decizia civilă nr. 3478/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4252/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
