Decizia civilă nr. 4255/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 4255/R/2011
Ședința publică din data de 28 octombrie 2011
Instanța constituită din: Președinte : A. C.
Judecători : D.-L. B.- vicepreședinte al Curții de A. C.
V. M.- președintele Curții de A. C.
Grefier: A. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta C. O. prin U. J. A S. DIN Î. B.-N. împotriva sentinței civile nr. 5. din (...), pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, în dosar nr. (...), privind și pe pârâții-intimați Ș. G. I. M. , C. LOCAL I. M. și P. C. I. M., având ca obiect drepturi bănești - diminuare indemnizație de concediu de odihnă cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care Curtea constată că prin memoriul de recurs, reclamanta-recurentă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 al.2 cod procedură civilă.
Curtea constată recursul în stare de judecată, declară închise dezbaterile
și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 5./(...), pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...), s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul/a C. O., reprezentat de U. J. a S. L. din Î., împotriva pârâților Ș. G. I. M., C. Local al comunei I. M. și P. comunei I. M.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantul/a este angajatul/a pârâtei Ș. G. I. M., așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar. În cursul anului școlar 2009-2010 a intrat în concediu de odihnă anterior datei de 1 iulie 2010, în perioada iulie-august indemnizația de concediu cuvenită fiindu-i diminuată cu 25% în temeiul prevederilor Legii nr. 1..
O asemenea măsură a fost contestată în prezentul cadru procesual, apreciindu-se că pentru lunile iulie și august 2010 în care reclamantul/a s-a aflat în concediu de odihnă acesteia i se cuvenea o indemnizație de concediu nediminuată, întrucât pe de o parte, L. nr. 1. nu se referă la diminuareaindemnizației de concediu de odihnă, iar pe de altă parte, plata indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
Conform dispozițiilor art. 1 din L. nr. 1., aplicabilă din data de 3 iulie
2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii- cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Dreptul la concediul de odihnă a fost recunoscut în favoarea cadrelor didactice prin art. 103 alin. 1 lit. a din L. nr. 128/1997, act normativ în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile, acesta fiind abrogat abia prin L. nr. 1..
În aplicarea prevederilor art. 103 s-a emis Ordinul nr. 3. pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, care în anexa 1 pct. 21 și 22 reglementează modul de calcul al indemnizației de concediu, statuând că pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte. Media zilnică a veniturilor se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Această reglementare este în concordanță cu dispozițiile art. 7 din H.G. nr. 250/1992, republicată, aplicabile tuturor salariaților din unitățile bugetare. De altfel și din reglementarea de drept comun din art.145 Codul muncii reiese neechivoc că îndemnizația de concediu ce se calculează în funcție de drepturile salariale cu caracter permanent are o natură juridică similară cu cea a drepturilor salariale acordate pentru munca prestată, în concluzie trebuie supusă aceluiași regim juridic.
Practic, în baza reglementărilor legale în materie, indemnizația de concediu cuvenită reclamantului/ei coincide cu salariul acesteia pe luna iulie, respectiv luna august. În aceste condiții, indiferent de data la care s-au achitat, suma rămâne aceeași, salariul lunar diminuat cu 25%. Aceasta întrucât diminuarea drepturilor salariale a operat începând din data de 3 iulie 2010.
Prin urmare, pentru luna iulie 2010, în care reclamantul/a s-a aflat în concediu de odihnă indemnizația de concediu este egală cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime corespunzătoare lunii iulie (adică în cuantum diminuat cu 25%) înmulțită cu numărul zilelor de concediu. A. modalitate de calcul se aplică și pentru luna august. Dat fiind faptul că diminuarea salarială cu 25% este prevăzută începând cu veniturile lunii iulie
2010, este evident că indemnizația de concediu pentru lunile iulie și august
2010, care se calculează în raport de salariul aferent lunilor iulie și august trebuia diminuată cu 25% în baza Legii nr. 1..
O asemenea diminuare opera și în ipoteza în care indemnizația de concediu se achita cu cel puțin 5 zile înainte de ziua plecării în concediu, conform art. 7 alin. 5 din HG nr. 250/1992, republicată. Aceasta întrucât, chiar dacă la data la care se achita, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1., se plătea indemnizația în cuantum nediminuat, ulterior, angajatorul era obligat la regularizare plăților în raport de media zilnică a salariului de bază și a sporului de vechime stabilită ținând seama de diminuarea prevăzută de lege, urmând a proceda ulterior la recuperarea sumelor achitate în plus. Prin urmare, sub acest aspect, acțiunea nu este întemeiată.
Nu poate fi reținută nici aserțiunea potrivit căreia dispozițiile Legii nr. 1. nu sunt incidente în privința indemnizației de concediu de odihnă. Așa cum lesne se poate constata, dispozițiile art. 1 ale legii fac referire nu numai la salarii, ci și la alte drepturi salariale. Or, atâta timp cât indemnizația de concediu se stabilește în raport cu salariul de bază este evident că aceasta reprezintă un drept salarial.
Acțiunea este neîntemeiată și din perspectiva reglementărilor europene invocate de reclamant/ă.
Potrivit dispozițiilor art. 16 din L. nr. 1., măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010. Dispozițiile Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantului/ei constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative. Salariul reclamantului/ei este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/2010 și nr. 874/2010, măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să se impună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție (apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
Toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului. Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situațiede criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională. Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate: încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Este neîndoielnic faptul că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța de judecată este obligată să acorde prioritate reglementărilor internaționale, care fac parte din dreptul intern odată ce au fost ratificate de
R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilor instanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale. Aceasta întrucât, au existat situații în care instanța constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a unui anumit text legal, reținând că acesta este conform Constituției și ulterior, Curtea europeană a reținut încălcarea normelor convenționale prin aplicarea respectivului text legal analizat de judecătorul constituțional.
Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Întrucât dreptul de creanță al reclamantului/ei și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, nu se poate reține nici faptul că reclamantul/a are un bun în sensul Convenției europene sau cel puțin o speranță legitimă. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din (...)).
Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantului/ei, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant/ă, ceea ce nu este cazul întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare. O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești. C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie
2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. S. se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o. Sub acest aspect, tribunalul a reținut că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată. În cauză nu a dovedit că prin măsura diminuării veniturilor sale salariale situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență. În aprecierea proporționalității trebuie să se aibă în vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Referitor la hotărârile judecătorești pronunțate de alte instanțe din țară cu privire la acțiuni similare, depuse la dosar în copie de reclamant/ă, tribunalul a arătat că acestea nu sunt obligatorii în litigiul de față, neavând caracter de izvor de drept, pe de o parte, iar pe de altă parte, se observă că nici nu există dovada că aceste hotărâri au rămas irevocabile, fiind pronunțate în primă instanță.
Având în vedere considerentele anterior evocate, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată. Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul/a C . O., prin U. J. a S. L. din Î. B.-N., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii, cu consecința admiterii acțiunii reclamantului/ei, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-a arătat în esență că personalul didactic din învățământul preuniversitar beneficiază de dreptul la concediu de odihnă în temeiul prevederilor art. 103 lit. a din L. nr. 128/1997, privind Statutul personalului didactic, acest drept fiind reglementat atât de art. 145 alin. 1 C. muncii, cât și de C. C. de M. U. la N. N., C. C. de M. U. la N. de R. de Î., cât și de art. 7 din HG nr. 250/1992, dispoziții conform cărora indemnizația de concediu se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu.
Reclamantul/a a început efectuarea concediului de odihnă anterior datei de 03 iulie 2010, care este data intrării în vigoare a Legii nr. 1., astfel încât, în conformitate cu prevederile art. 15 alin. 2 din C. României și ale art. 1 din C. civ., dispozițiile Legii nr. 1. trebuiau aplicate doar pentru viitor, respectiv, indemnizația de concediu cuvenită reclamantului/ei nu putea fi diminuată cu
25%.
Tot în motivarea recursului au fost invocate prevederile art. 78 din C. României, ale art. 48 alin. 2 din L. nr. 330/2009, ale art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, concluzionându-se în sensul că reclamantul/a avea un „drept de proprietate"; - dreptul la indemnizație fiind un astfel de drept de proprietate -, precum și o „speranță legitimă";, în înțelesul prevederilor Convenție și că prin aplicarea acestei diminuări reclamantul/a a fost privat/ă de un drept cuvenit în mod legal.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține că recursul este fondat, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Potrivit dispozițiilor art. 103 lit. a din L. nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, cadrele didactice au dreptul la un concediu anual cu plată în perioadele vacanțelor școlare, respectiv universitare cu o durată de cel puțin 62 zile, exclusiv duminicile și sărbătorile legale.
Prin Ordinul M.ui Educației N.e nr. 3251 din 12 februarie 1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, s-a stabilit la pct. 21-26 faptul că pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu.
Față de prevederile O. 3., dispozițiile cuprinse la art. 145 alin. 2 C. Muncii, reglementează o metodologie distinctă în ceea ce privește modalitatea de calcul a indemnizației de concediu, cu trimitere la media veniturilor din ultimele trei luni anterioare în care este efectuat concediul.
Potrivit prevederilor art. 1 din L. nr. 1. „…cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale
Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%";.
Relevantă în cauza dedusă judecății este stabilirea momentului nașterii dreptului la indemnizația de concediu iar din actele dosarului reiese că acesta este anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1..
Astfel, din adeverința eliberată de Ș. G. I. M., rezultă că reclamantul/a a intrat în concediu de odihnă anterior datei de (...), data intrării în vigoare a
Legii nr. 1..
Prin urmare, reclamantul/a are dreptul la o indemnizație de concediu în cuantum integral, fără aplicarea diminuării cu 25% prevăzută de art. 1 din L. nr. 1., diminuarea indemnizațiilor de concediu aplicându-se numai acelor situații în care dreptul la primirea acestei indemnizații s-a născut ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 1., iar nu și situațiilor în care acest drept s-a născut sub imperiul legii anterioare, fiind irelevant momentul executării obligației de plată.
Faptul că indemnizația de concediu s-a plătit la data la care intrase în vigoare L. nr. 1. nu are nici o relevanță, întrucât situația ivită în favoareareclamantei este cea raportată la data nașterii dreptului, și nu la data valorificării lui.
O interpretare contrară ar echivala cu încălcarea principiului neretroactivității legii, principiu consacrat atât prin dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție, conform căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, cât și prin cele cuprinse la art. 1 din Codul civil.
În același sens este și Decizia în interesul legii nr. 20/(...), pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. 20/2011, decizie prin care instanța supremă a statuat că dispozițiile art. 1 din L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, raportat la art. 150 (fost art. 145) din Codul Muncii, art. 103 lit. a) din L. nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din Hotărârea G. nr.250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferentă anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1., respectiv 3 iulie 2010.
Prin urmare, măsura luată de către pârâți, de a calcula indemnizația de concediu acordată reclamantului/ei prin diminuarea acesteia cu 25% este nelegală.
Raportat la cele reținute mai sus nu se mai impune analizarea concordanței normelor de drept intern aplicabile în cauză, respectiv L. nr. 1., cu cele cuprinse în C. Europeană a Drepturilor Omului.
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin.
1 și 3 C.pr.civ. coroborat art. 3041 C.pr.civ., Curtea va admite recursul declarat cu consecința modificării sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta U. J. A S. DIN Î. B.-N. împotriva sentinței civile numărul 5. din (...) a T.ui B. N., pronunțată în dosar numărul (...), pe care o modifică, în sensul că admite acțiunea formulată de reclamantă, în numele și pentru membrul/a de sindicat C. O. împotriva pârâților Ș. G. I. M., C. Local I. M., P. comunei I. M. și în consecință
Obligă pârâta/ul Ș. G. I. M. să calculeze indemnizația de concediu de odihnă aferent anului școlar 2009-2010 în cuantum integral, fără aplicarea diminuării cu 25%, prevăzută prin L. numărul 1. și să plătească reclamantei/. diferența dintre indemnizația integral calculată și cea efectiv încasată.
Obligă pârâții C. Local I. M. și P. comunei I. M. să asigure finanțarea pentru plata diferenței menționate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28 octombrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
A. C. D.-L. B. V. M.
GREFIER A. B.
Red.DB/dact.MS
3 ex./(...) Jud.fond: I.S.
| ← Decizia civilă nr. 1704/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2625/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
