Decizia civilă nr. 2346/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2346/R/2011
Ședința iunie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE : L. D.
JUDECĂTOR : S. D. JUDECĂTOR : G.-L. T. GREFIER : C. M.
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării recursul declarat de pârâta SC O. P. SA împotriva sentinței civile nr. 5. din 02 februarie 2011, pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...), privind și pe reclamanta intimată P. G., având ca obiect calcul drepturi salariale.
Se constată că în cursul acestei zile de 27 iunie 2011, prin serviciul de registratură al instanței, reclamanta intimată P. G. a depus la dosar concluzii scrise transmise prin fax.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 20 iunie 2011, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 54 din (...) a T.ui B. N. pronunțată în dosar numărul (...), a fost respinsă ca neîntemeiată excepția necompetenței teritoriale a T.ui B.-N., invocată de pârâta S. O. P. SA B.
A fost admisă, în parte, ca fiind întemeiată acțiunea precizată formulată de reclamanta P. G. împotriva pârâtei S. O. P. SA B. și în consecință a fost obligată pârâta să plătească reclamantei diferențele salariale lunare reprezentând creșterea salariului de bază, de 2064 lei, cu procentul de 12%, conform art.128 pct.6 din CCM la nivel de unitate, începând cu data de (...) și până la data de (...), sumă indexată cu dobânda legală începând cu data introducerii acțiunii 3 martie 2009 și până la plata efectivă.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata îndemnizației de detașare de 40 lei/zi conform art.31 din CCM la nivel de unitate pentru perioada (...) - (...) și ca rămase fără obiect cererile de obligare a pârâtei la plata sumei de 2500 lei conform art.128 din CCM la nivel de unitate și la plata îndemnizației de delegare.
Au fost compensate parțial cheltuielile de judecată și în final a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 233,39 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că excepția procesuală a necompetenței teritoriale a T.ui B.-N. este neîntemeiată întrucât art. 72 din Legea nr.168/1999 a fost abrogat implicit prin art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul muncii, coroborat cu art.284 alin.2 din același act normativ. Deși Codul muncii reprezintă cadrul normativ general în materia dreptului muncii, cuprinde și norme speciale de procedură referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi, cum sunt capitolul II și II din Titlul XII, ceea ce semnificăegalitatea forței ierarhice a celor două norme, precum și valabilitatea doar a normei ulterioare, deoarece tratează strict aceleași probleme, iar paralelismele legale nu sunt posibile. Punctul de vedere evocat a fost exprimat de instanța de control judiciar în litigiile de muncă purtate anterior între angajații O. P. și societatea angajatoare în legătură cu (ne)acordarea drepturilor salariale derivate din C. colectiv de muncă la nivel de unitate.
În ceea ce privește fondul pretențiilor deduse judecății, instanța a reținut că între reclamanta P. G. și pârâta O. P. SA (fosta P. SA) s-au derulat raporturi de muncă până la data de (...) potrivit mențiunilor din contractul de muncă (f.
4-16), confirmate de pârâtă.
În ceea ce privește pretențiile inițiale, formulate de reclamantă prin acțiunea introductivă, acelea referitoare la acordarea suplimentului salarial de
2500 lei prevăzut de art. 128 din C. Colectiv de M. la nivelul P. valabil pentru anii 2006- 2007 și indemnizației de delegare pentru perioada anterioară datei de (...), însăși reclamanta învederează instanței prin precizarea la cererea de chemare în judecată (f. 128) că au rămas fără obiect, fiindu-i achitate. Apărările pârâtei și actele furnizate (f. 130-150) confirmă aspectul satisfacerii acestor pretenții, astfel încât urmează să se constate că cele două petite au rămas fără obiect.
Potrivit art. 39 al. 1 lit.a Codul muncii, salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, iar angajatorului îi revine obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă potrivit art. 40 al. 2 lit. c din același cod. Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri conform art. 155 Codul muncii.
Potrivit art. 236 al. 4 Codul muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu dispozițiile legale constituie legea părților, executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părți - art. 243 al. 1 iar prevederile acestor contracte produc efecte față de toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală, conform art. 239 Codul muncii. Trebuie reliefate și prevederile art. 238 al. 1 Codul muncii care arată că prin contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata diferențelor salariale lunare reprezentând creșterea salariului de bază cu procentul de 12%, conform art. 128 pct. 6 din C. colectiv de muncă la nivel de unitate, începând cu data de
(...) și până la încetarea raporturilor de muncă (...) este fondată.
Textul evocat stabilește următoarele: „A fost stabilită o creștere a salariilor de bază în medie cu 12%, cu aplicare de la (...). în acest sens se va proceda la o reașezare a salariilor de bază individuale, realizată de comun acord cu sindicatul corespondent, până la data de (...). fondul alocat în acest scop se determină aplicând 12% asupra sumei reprezentând totalul salariilor de bază ale personalului existent la data de (...). Suma creșterilor individuale va fi egală cu mărimea fondului. Comisia Paritară P. SA va putea aproba eventuale corecții ale acestui fond, justificate de relocări semnificative de personal";.
Reclamanta îndeplinește condițiile impuse de prevederile citate, în sensul că a fost angajatul pârâtei atât în anul 2006 cât și în anul 2007, aflându-se în evidențele angajatorului la data de (...), respectiv (...). Salariul său de bază până la data de (...) era de 2064 lei, ulterior datei de (...) a rămas același potrivit datelor furnizate de angajator (f.105), ceea ce semnifică neacordarea beneficiului stipulat de textul evocat. Nu numai că nu s-a făcut dovada
„reașezării";salariului de bază în intervalul de timp stabilit ca limită a aplicării prevederilor contractuale 1.01-(...), ci s-a negat de către angajator îndreptățirea la creșterea salarială stabilită de C. colectiv de muncă.
Apărările referitoare la faptul că fiecare salariat are dreptul numai la creșterea salarială corespunzătoare salariului minim pentru funcția/poziția pe care o ocupa în P. la un moment dat, așa cum acesta este determinat potrivit art. 128 al. 5 lit. b și că prin al. 6 al aceluiași articol (invocat de reclamantă) s- a urmărit aducerea salariilor la acel minim al funcției/poziției în cazul în care salariații ar fi fost plătiți sub acest minim pe funcție, ipoteză ce face inaplicabil acest text reclamantei, având un salariu de bază de 2064 lei, întrucât ea nu era renumerată sub minimul pe funcție/poziție - de 975 lei - aceste aprecieri nu pot fi însușite cât timp distincția la care se referă pârâta nu este stipulată de textul art. 126.Acesta reglementează, fără a institui condiționări ori excepții, creșterea salariilor de bază pentru toți salariații P. aflați în evidențele angajatorului la data de (...) cu același procent de 12% care se aplică fondului alocat reprezentând totalul salariilor de bază al personalului. Cuprinsul Adresei nr. 174/(...) expediată de pârâtă structurilor sale teritoriale și referitoare la finalizarea negocierilor purtate între angajator și sindicat, concretizate într-un act adițional de prelungire a valabilității CCM în vigoare, ce va fi realizat urmare a completării și modificării, nu aduce modificări textului art. 128 al. 6 în sensul celor afirmate de pârâtă. Inserarea alineatului
4 de la pct. 1 al pct. II, „reașezarea salariilor individuale se va face cu respectarea coeficienților minimi din Anexa 3 bis, aplicați la 650 lei, nu are nicidecum semnificația afirmată de pârâtă, ci reeditează prevederile textului precedent art. 128 al. 5 pct. b referitor la salariile de bază minime pe P. pe niveluri și funcții valabile pentru anul 2007.
În lipsa inserării exprese a unei condiții restrictive în sensul evocat de pârâtă, nu se poate concluziona că textul art. 128 pct. 6 i-ar exclude de la beneficiul general al majorării aferente de 12% pe salariații P. al căror salariu de bază îl depășește pe cel minim corespunzător nivelului /funcției ocupate.
Pe cale de consecință, reclamanta este îndreptățită să beneficieze de prevederea contractuală înainte evocată.
Cuantificarea sumei reprezentând contravaloarea majorării salariale reglementate de textul art. 128 pct. 6, indicată în motivarea acțiunii introductive, nu poate fi însușită de instanța de judecată. Cât timp dreptul instituit prin contractul colectiv de muncă se referă la creșterea procentuală a s alariului de bază începând cu dat de (...), înseamnă că majorarea salarială se raportează la salariul de bază al angajatorului din data de (...), și nu la cel netluat în calcul de reclamantă. În cauză, salariul de bază al reclamantei era de
2064 lei, astfel încât acestuia îi este aplicabil procentul de 12% menționat de textul art. 128 pct. 6.
Pentru a se realiza o reparare integrală a prejudiciului suferit de reclamantă prin neacordarea creșterii salariale înainte menționată se impune ca suma reprezentând diferențele salariale lunare reprezentând creșterea salariului de bază de 1209 lei cu procentul de 12% începând cu data de (...), să fie indexată cu dobânda legală începând cu data introducerii acțiunii, (...) și până la data plății efective, dându-se câștig de cauză reclamantei și sub acest aspect, potrivit art. 161 al. 4 din Codul Muncii și art. 1088 Cod civil.
Neîntemeiată este însă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata indemnizației de detașare de 40 lei/zi, pentru perioada (...)-(...), conform art. 31 din CCM la nivel de unitate, potrivit căruia „pe durata detașării în altă localitate salariatul beneficiază și de o indemnizație zilnică egală cu 65% din salariulmediu de bază zilnic pe P. SA, calculat pe luna precedentă. Valoarea negociată a indemnizației de la (...), până la renegociere va fi de 40 R..
Începând cu data de (...) reclamanta a fost delegată în cadrul C.ui de S.
P. S. B. inițial pentru o perioadă de 60 de zile, în baza Deciziei nr. 100/(...) (f.
107), prelungită cu 60 de zile prin decizia nr. 1. (f. 108), în baza art. 43 și 44 din Codul Muncii și de art. 30 al.1 -3 din C. Colectiv de M. în vigoare la nivel P. SA.
Prin actul adițional la C. individual de muncă încheiat la data de (...) (f.
109), semnat atât de angajat cât și de angajator, s-au modificat raporturile demuncă „în conformitate cu art. 41 al. 1 din Codul muncii";, părțile convenind următoarele:
„Art. 1. Începând cu data de (...) și până la expirarea perioadei de mobilizare prevăzută în actul adițional încheiat la data de (...), adică (...), locul de muncă al d-nei P. G. este C. de S. F. P. S. B.
Art.2. Pe această perioadă salariata P. G. urmează să primească lunar un bonus net reprezentând echivalentul diurnei zilnice (64 lei/zi) multiplicat cu nr. de zile lucrate.";
La art. 3-5 se stabilesc detalii ale modului de acordare a bonusului cuvenit prin excluderea perioadelor de concediu medical sau de odihnă și a tichetelor de masă, respectiv momentul acordării lunar și proporțional cu perioada efectiv lucrată.
Împrejurarea că intervalul de timp aferent delegării reclamantei la același loc de muncă C. de S. P. S. B., angajatorul și-a îndeplinit integral obligația de salarizare, acordând bonusurile impuse de delegare și prevăzute atât de art. 43 și 44 din Codul Muncii, respectiv art. 30 din CCM la nivel de unitate, texte legale menționate în preambulul Deciziilor de delegare și al celei de prelungire a delegării, este atestat concomitent de statele de plată puse la dispoziția instanței și confirmată de reclamantă care, pe parcursul cauzei, și-a precizat acțiunea, confirmând achitarea bonusurilor de diurnă, cazare și transport, prevăzute de CCM la nivel de unitate. I. s-a demonstrat că în intervalul de timp ulterior epuizării perioadei maxime de delegare, de 120 de zile, respectiv ulterior încheierii actului adițional de contractul individual de muncă, (...) și până la sistarea raporturilor de muncă (...) angajatorul a salarizat-o pe reclamantă corespunzător clauzelor contractuale particularizate prin actul adițional la c.i.m. (diurnă zilnică și bonus de cazare/transport) acordând și bonusul net reprezentând echivalentul diurnei zilnice de 64 lei/zi, aspect ce rezultă atât din statele de plată, cât și din confirmările tacite ale reclamantei, care nu a contestat apărările pârâtei în această privință.
Practic ceea ce se reclamă este neacordarea concomitentă și în paralel a
„suplimentului salarial"; - indemnizație de detașare prevăzut de art. 31 din
CCM la nivel de unitate de 40 de lei/zi, pentru același interval de timp (...)-(...), reprezentantul reclamantei menționând în fața instanței distincția între cele
două indemnizații - cea instituită de CCM la nivel de unitate și cea n egociată c onform actului adițional la contractul individual de muncă.
Sunt corecte aserțiunile de ordin teoretic referitoare la cele două regimuri juridice diferite ce guvernează delegarea, respectiv detașarea angajatului, redate în concluziile scrise formulate de reclamantă, nu însă și concluzia la care se ajunge, aceea că dată fiind caracteristica esențială a detașării
(„conjugarea dintre susținerea contractului de muncă cu angajatorul în care salariatul în cauză este reîncadrat și cesiunea temporară și parțială către un alt angajator";, salariatul beneficiind de „. care îi sunt mai favorabile, fie de la angajatorul care a dispus detașarea, fie de la angajatorul la care este detașat";),reclamantei i se cuvine indemnizația de detașare prevăzută de art. 31 (2) din
CCM O. P. SA.
Pe de o parte este exclusă ipoteza unor angajatori diferiți, în intervalul de timp cercetat raporturile de muncă vizează același angajator, doar locul de muncă schimbându-se, nu și angajatorul.
Pe de altă parte, potrivit art. 31(2) din CCM la nivel de unitate doar ulterior datei de (...) indemnizația zilnică de detașare este de 40 de lei/zi, anterior acestui moment ea având o valoare inferioară.
Esențial este însă că în cauza pendinte este exclusă da capo incidențaart. 31(2) din CCM la nivel de unitate, angajatul mobilizat neputând beneficia de două drepturi distincte de compensație pentru dislocarea din mediul de viață obișnuit, ci de un singur drept.
Astfel, în perioada de mobilizare, raporturile convenționale de muncă sunt guvernate de actul adițional la contractul individual de muncă, însușit de ambii parteneri (f.81) și care modifică clauzele inițiale prin acordul părților, preambulul actului modificator făcând referire expresă la art. 41 din Codul muncii. Or detașarea presupune modificarea unilaterală de către angajator a locului de muncă. Ca atare, cât timp a survenit o modificare convențională a raporturilor de muncă, inserându-se în mod expres în actul modificator art. 41 din Codul muncii, norma tutelară, este exclusă ipoteza de excepție a detașării, reglementată de art. 45-46 din același cod. Înlăturarea aplicabilității acestor texte de lege impune și înlăturarea incidenței art. 31 din C. colectiv de muncă la nivel de unitate, invocat de reclamantă, cu referire la cuantumul indemnizației de detașare.
Schimbarea locului de muncă, ulterior expirării perioadei maxime de delegare, nu are întotdeauna semnificația detașării, cum pretinde reclamanta. În ipoteza dată, intervalul de timp (...)-(...) nu reprezintă perioada detașării, generatoare a acordării indemnizației de detașare prevăzută de art. 31 din CCM la nivel de unitate, ci semnifică perioada de mobilizare a angajatului, consecință a acordului ambilor contractanți, recompensată de bonusul convențional stabilit (64 lei/zi), de altfel substanțial superior cuantumului indemnizației de detașare (40 lei/zi) stabilită într-o limită de protecție a salariatului dislocat temporar urmare a unei dispoziții obligatorii a angajatorului.
O cumulare a compensațiilor pentru schimbarea temporară a locului de muncă (cea prevăzută de actul adițional la C. individual de muncă cu cea prevăzută de art. 31 din CCM la nivel de unitate), excede oricărei logici de interpretare a prevederilor contractuale, neputându-se acorda două compensații de aceeași natură (diurnă) pentru aceeași dislocare. Disputa nu privește decontarea cheltuielilor de transport și cazare, recunoscut a fi acordate.
Beneficul unei singure compensații nu poate avea nici semnificația încălcării unor drepturi minimale ale angajatului, cât timp bonusul zilnic pentru mobilitate convenit de angajat și angajator cu ocazia modificării consensuale a raporturilor de muncă prin întocmirea unui act adițional la contractul individual de muncă, este superior celui de detașare prevăzut de CCM la nivel de subunitate, fiind cert mult mai avantajos angajatului.
Pe cale de consecință această pretenție a reclamantei s-a respins ca neîntemeiată.
În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, observând proporția admiterii pretențiilor reclamantei (1/4), respectiv a însușirii apărărilor pârâtei (3/4), ținând cont și de satisfacerea de către pârâtă a două dintre cele patru cereri adresate instanței de reclamantă, a acordat parțial cheltuielile de judecată pretinse de ambii litiganți, justificate prin angajarea de apărători aleși. Poziția de parte câștigătoare în proces este determinată deraportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului, astfel că în final, în temeiul art. 274 și urm. Cod procedură civilă a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 233,39 lei cu acest titlu.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. O. P. S. B. solicitând în principal modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii și, în subsidiar, admiterea acțiunii și aplicarea coeficientului de majorare de 12 % la salariul minim pe funcție, cu cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta a arătat că art.128 alin.6 pct.1
CCM P. reglementează creșterea generală a salariilor de bază aplicabilă într-un anumit an. Pe de altă parte, art.128 alin.5 lit.b CCM. P. reglementează salariile de bază minime pe niveluri și funcții deținute în P., salarii care au ca bază de calcul o anumită valoare de referință actualizată în fiecare an.
Așadar, interpretând sistematic dispozițiile contractuale arătate (art.128 alin.5 lit.b și art.128 alin.6 CCM P.) se concluzionează că art.128 alin.6
(creșterea salarială generală) vizează fondul de salarii aferente anului corespunzător acesteia, iar nu fiecare salariu individual; fiecare salariat are dreptul numai la creșterea salarială corespunzătoare salariului minim pentru funcția/poziția pe care o ocupă în P. la un moment dat, așa cum aceasta este determinat potrivit art.128 alin.5 lit.b; peste salariul minim determinat potrivit art.128 alin.5 lit.b, se pot negocia majorări salariale (fără a exista o obligativitate în acest sens din partea P.), majorări care pot fi sub sau peste creșterea salarială generală prevăzută de art.128 alin.6; sumele majorărilor salariale negociate nu poate depăși împreună cu suma salariilor minime dintr- un anumit an fondul de salarii aprobat în anul respectiv; fondul de salarii dintr-un anumit an trebuie să acopere totalitatea salariilor minime pe funcții și niveluri, prevăzute de art.128 alin.5 lit.b precum și totalitatea diferenței negociate în mod individual peste salariul minim prevăzut de art.128 alin.5 lit.b; fondul de salarii de bază aprobat pentru un anumit an se determină prin majorarea fondului de salarii din anul anterior cu creșterea salarială generală prevăzută de art.128 alin.6 CCM P..
În realitate, reclamanții erau îndreptățiți numai la creșterea salarială rezultată din aplicarea art.128 alin.5 lit.b și eventual la cea negociată și agreată prin contractul individual de muncă, creșterea pe care pârâta cu bună credință le-a achitat-o, pretențiile lor fiind în consecință neîntemeiate.
Prin concluziile scrise depuse la data de 27 iunie 2011, reclamanta a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă ca netemeinic și nelegal, cu menținerea în întregime a hotărârii primei instanțe.
Analizând recursul formulat de pârâta S. O. P. S. B. prin prisma motivelorde recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Prin chiar modul de formulare a acțiunii, reclamanta solicită acordarea unui drept care nu este prevăzut direct în favoarea ei. Astfel, art. 128 alin. 6 pct. 1 din C. colectiv de muncă pe P. pe anul 2007 statuează: „A fost stabilită o creștere a salariilor de bază, în medie, cu 12%, cu aplicarea de la (...), de care vor beneficia salariații P. aflați în evidența la data de (...)";.
Această prevedere este însă explicitată chiar prin dispozițiile consecutive din același articol și chiar din același alineat, care prin această topică, se conturează ca o clarificare, o precizare a dreptului astfel reglementat:
„În acest sens, se va proceda la o reașezare a salariilor de bază individuale, realizată de comun acord cu sindicatul corespondent, până la data de (...).
Fondul alocat în acest scop se determină aplicând 12 % asupra sumei reprezentând totalul salariilor de bază ale personalului existent la data de (...).
Suma creșterilor individuale va fi egală cu mărimea fondului.
Comisia paritară P. S. va putea aproba eventuale corecții ale acestui fond, justificate de relocări semnificative de personal";.
Se observă astfel că nu este reglementată o creștere salarială individuală, pentru fiecare dintre salariați, ci aceasta privește creșterea în medie a salariilor de bază, fiind astfel clar, prin folosirea sintagmei „în medie";, că în fapt, este vizat fondul de salarii, așa cum susține recurenta pârâtă. De altfel, se stabilește o limită maximă a creșterilor salariale, anume, până la concurența sumei reprezentând fondul alocat în acest scop.
Or, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe aceste dispoziții din perspectiva unui drept individual la creșterea salarială solicitată, neluând în considerare faptul că prin modul de reglementare, un atare drept nu este câștigat. Practic, dispozițiile contractuale citate nu garantează unui salariat al P. că va beneficia personal de o creștere salarială, în condițiile în care nu se impune o reașezare a tuturor salariilor de bază individuale, concluzia fiind că prin trimiterea la reașezarea salariilor de bază, se indică procedura de urmat. F. vorba însă despre o creștere în medie a salariilor de bază, Curtea concluzionează că aceasta poate viza în mod diferit persoanele aflate în situații diferite, mai cu seamă că se indică reașezarea salariilor de bază de comun acord cu sindicatul, trimițându-se astfel la noi negocieri.
Așa fiind, se constată că nu există un drept individual născut al reclamanților la acordarea creșterii salariale de 12 % în anul 2007. Acest drept este prevăzut în mod generic, vizând situația generală a fondului de salarii la nivelul unității, iar situațiile individuale urmau a fi stabilite prin negociere și acord cu sindicatul.
Or, prin modul de formulare a acțiunii, reclamanta nu a sesizat instanța cu verificarea modului în care au fost aplicate dispozițiile art. 128 alin. 6 din C. colectiv de muncă pe P. pe anul 2007, ci a solicitat direct acordarea creșterii salariale de 12 %, solicitare care, pentru considerentele ce preced, nu are temei în dispozițiile contractuale supuse interpretării și aplicării.
Pentru aceste considerente, în temeiul disp. art. 312 alin. 1 și 3 raportat la art. 304 pct. 8 și art. 3041 Cod procedură civilă, urmează să se admită recursul declarat de pârâta S. O. P. S. B., să se modifice în parte sentința primei instanțe, în sensul că se va respinge în întregime acțiunea reclamantei P. G. împotriva pârâtei SC O. P. SA.
Se vor menține restul dispozițiilor sentinței recurate care nu contravin prezentei decizii.
În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, intimata P. G., aflată în culpă procesuală, va fi obligată să plătească recurentei suma de
509,52 lei (fila 203 dosar fond), cheltuieli de judecată la fond, respectiv suma de 252,75 lei, cheltuieli de judecată în recurs (fila 13 dosar recurs), reprezentând contravaloarea onorariului de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite recursul declarat de pârâta SC O. P. SA împotriva sentinței civile numărul 54 din (...) a T.ui B. N. pronunțată în dosar numărul (...), pe care omodifică în parte și, în consecință, respinge în întregime acțiunea formulată de reclamanta P. G.
Menține restul dispozițiilor.
Obligă reclamanta P. G. să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de
509,52 lei cheltuieli de judecată la fond.
Obligă pe intimatA P. G. să plătească recurentei suma de 252,75 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 27 iunie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
L. D. PT. S. D. G.-L. T.
În C.O. semnează V ICEPREȘEDINTELE INSTANȚEI A . A. I.
PT. GREFIER, C. M.
În C.O. semnează P RIM - GREFIER T . M.LENA R ed.L.D./Dact.S.M.
2 ex./(...) Jud.fond: C.N.
| ← Decizia civilă nr. 1766/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4053/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
