Decizia civilă nr. 2433/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 2433/R/2011
Ședința publică din data de 29 iunie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S.-C. B.
JUDECĂTORI: I.-R. M.
G.-L. T.
GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC F. R. S. împotriva sentinței civile nr. 1380 din 16 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), privind și pe reclamantul intimat S. Z., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat reclamantului intimat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 20 iunie
2011, prin serviciul de registratură al instanței, s-a depus la dosarul cauzei întâmpinare din partea reclamantului intimat, prin care solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
Constatând că întâmpinarea a fost depusă în termenul procedural,
Curtea apreciază că nu se impune comunicarea acesteia cu pârâta recurentă.
Cauza fiind în stare de judecată, rămâne în pronunțare, având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă prin cererea de recurs.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. (...) pe rolul T.
C., reclamantul S. Z. a chemat în judecată pe pârâta S. F. R. S. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata celui de al 13-lea salariu aferent anului 2010 calculat proporțional la valoarea salariului lunar brut de 2702 lei, echivalentul a 1900 lei net, până la data de (...) și la plata indemnizației de neconcurență in cuantum de 500
E. lunar, pentru perioada (...) - (...), cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că a fost salariatul pârâtei în baza contractului individual de muncă nr. 31449/(...), fiind remunerat cu un salariu de 2702 lei brut, 1900 lei net, iar prin decizia nr. 34/(...) contractul individual de muncă al reclamantului a încetat în baza art.65 alin.1 C. muncii.
Conform lit. c de la punctul J din contractul individual de muncă, reclamantul era îndreptățit să primească in luna decembrie cel de al 13-lea salariu pentru fiecare an in curs.
Pârâta nu și-a îndeplinit nici obligația de plată a indemnizației de neconcurență prevăzută la art.2 al.3 pct.3.7 din actul adițional încheiat la (...), conform căruia dacă angajatul rămâne la societate cel puțin 7 luni i se va plăti timp de 12 luni de la încetarea contractului individual de muncă o indemnizație de neconcurență lunară de 500 E.
Întrucât pârâta a revocat-o la data de (...), reclamantul a formulat pretențiile până la această dată. A arătat că alin. 2 al.art.22 C. muncii nu se referă la inaplicabilitatea clauzei de neconcurență, ci reprezintă o excepție privind durata efectelor acestei clauze.
Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii arătând că întrucât reclamantul nu mai lucra în luna decembrie el nu mai poate beneficia de al 13-lea salariu. În ceea ce privește clauza de neconcurență, pârâta arătat că prin D. C. C. nr.1238/(...) s-a arătat că nu se plătește clauza de neconcurență atunci când încetarea contractului individual de muncă are loc la inițiativa angajatorului din motive care nu țin de persoana angajatului.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 1380/(...), pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarnr. (...), s-a admis acțiunea formulată de reclamantul S. Z., în contradictoriu cu pârâta S. F. R. S.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a celui de-al 13-lea salariu pentru anul 2010, aferent perioadei (...)-(...) calculat la valoarea salariului brut de 2.702 lei și a salariului net de 1900 lei.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 500 E. pe lună, aferentă perioadei (...)-(...), reprezentând indemnizația de neconcurență. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că potrivit contractului individual de muncă nr.31149/2008 reclamantul a devenit angajatul pârâtei, începând cu (...), urmând a lucra pe perioada nedeterminată, pe postul de secretar administrativ pentru un salariu de bază lunar brut de 2702 lei echivalent a 1900 lei. Conform lit. J c, salariatul beneficiază de al 13-lea salariu in luna decembrie pentru anul in curs cu titlu de adaos salarial.
Prin actul adițional la contractul individual de muncă nr.31149/(...) s- a stabilit că reclamantul beneficiază de o indemnizație de neconcurență lunară de 500 E. timp de 12 luni de la încetarea contractului individual de muncă, dacă salariatul rămâne angajat la societate o perioadă de cel puțin 7 luni de la data încheierii contractului individual de muncă. Aria geografică pe care se aplică clauza este tot teritoriul României.
În ceea ce privește cel de al treisprezecelea salariu oferit reclamantului pentru anul 2010, instanța a constatat că acesta trebuie plătit pentru perioada (...)-(...), dată la care a încetat contractul individual de muncă al reclamantului în temeiul art.65 alin.1 C. muncii, pe baza deciziei nr. 34/(...).
Cel de al 13-lea salariu este reglementat ca un adaos la salariu, fiind astfel incidente prevederile art. 155 Codul muncii și regimul juridic al salariului care este o obligație a angajatorului corelativă muncii prestate lunar de către angajat, al treisprezecelea salariu nefiind limitat la munca prestată în luna decembrie a anului la care se raportează. Cel de al 13-lea salariu se plătește in luna decembrie, însă „pentru anul în curs"; așa cum se
și arată in contractul individual de muncă. Prin urmare, al 13-lea salariu este exigibil în luna decembrie și se calculează proporțional cu lunile lucrate.
Instanța a considerat că clauza de neconcurență vizează și situația în care contractul de muncă a încetat din inițiativa angajatorului pentru motive care nu țin de persoana salariatului, semnificația art.22 al.2 Codul muncii fiind acea că durata maximă de 2 ani nu este obligatorie pentru încetarea contractului în această situație.
În niciun caz legiuitorul nu a intenționat să interzică părților să prevadă clauza de neconcurență in cazul încetării in acest mod a raportului de muncă, întrucât astfel de clauze sunt in interesul salariatului, interesele protejate sunt de natură privată și in acest context, indiferent de interpretarea dispozițiilor art. 22 al. 2 C. muncii, față de interesul privat ocrotit prin clauza de neconcurență rezultă că aceste dispoziții au caracter supletiv, iar nu imperativ, părțile putând deroga de la acestea și nu pot împiedica angajatorului să fie de acord să plătească sume de bani cu titlu de clauză de neconcurență.
Din modul de redactare al clauzei de neconcurență reiese că aceasta se plătește reclamantului timp de 12 luni de la încetarea contractului individual de muncă, indiferent de motivul pentru care raportul de muncă a încetat, singura condiție fiind aceea ca angajatul să fi lucrat la pârâtă cel puțin 7 luni de la data încheierii contractului individual de muncă.
Instanța a constatat că este îndeplinită condiția ca reclamantul să fi lucrat la pârâtă minimum 7 luni de la încheierea contractului de muncă așadar in temeiul art. 21 din Codul muncii, clauza de neconcurență își va produce efectele.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta S. F. R. S., solicitândmodificarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii cererii reclamantului cu privire la obligația pârâtei la plata indemnizației de neconcurență în cuantum de 500 E. (în echivalent in lei) pentru perioada (...)
- (...), ca fiind neîntemeiata.
Totodată, s-a solicitat suspendarea executării sentinței T.. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului recurenta a arătat că contractul individual de munca înregistrat la ITM I. sub nr. 31149/(...) încheiat intre intimat si recurentă a încetat prin concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului (desființarea postului intimatului, in temeiul art. 65 alin. (1) din Codul Muncii) potrivit Deciziei nr. 34/(...).
Prevederea art. 22 alin. (2) din Codul Muncii instituie inaplicabilitatea clauzei de neconcurență in cazurile expres prevăzute, printre care si in cazul concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Consideră recurenta că prima instanța a interpretat si aplicat in mod eronat si nelegal prevederea de la art. 22 alin. (2) din Codul Muncii.
La alin. 1 al acestui articol legiuitorul prevede, intr-adevăr, in interesul salariatului, aplicabilitatea si limitarea in timp a clauzei de neconcurență - adică a obligației salariatului de a nu presta activități concurente si/sau in favoarea unui alt angajator concurent cu fostul angajator.
Fiind evident in interesul salariatului, alin. 1 al art. 22 reglementează aplicabilitatea (si perioada maxima pentru care poate produce efecte) limitării si îngrădirii libertății salariatului de a se încadra in munca după încetarea contractului individual de munca.
In același spirit si cu atât mai mult in sprijinul intereselor salariatului, alin. 2 al art. 22 prevede cu caracter de excepție cazul in care obligația de neconcurență nu poate fi (deloc) imputata salariatului - evident atunci cândîncetarea contractului de munca se produce de drept sau, respectiv din motive care nu țin de persoana salariatului.
In aceste cazuri, a apreciat legiuitorul - este intr-adevăr in interesul salariatului ca, in cazul in care contractul individual de munca încetează din motive care nu țin de persoana acestuia, ca urmare a desființării postului - situație care poate interveni oricând după încheierea contractului de munca, ar fi abuziv sa i se impună salariatului, care dintr-o împrejurare străina de el si neprevizionabila este surprins intr-o situație financiara dezavantajoasa, limitarea si restricționarea angajării acestuia pe anumite posturi (care ar intra sub incidenta clauzei de neconcurență).
Trebuie avut in vedere ca neconcurența înseamnă intr-adevăr o restrângere destul de mare a salariatului de a se reangaja, cu atât mai mult in privința acelor salariați care conform pregătirii au o gama extrem de restrânsa de posibilități de angajare si care in esența ar presupune încălcarea clauzei de neconcurență.
Pe de alta parte, indemnizația de neconcurență nu poate fi apreciata ca înlocuind sau compensând in mod real limitarea data de obligația de neconcurență a salariatului. E. fara dubiu ca, in lipsa acestei obligații, salariatul ar avea posibilitatea de a obține un venit mult mai mare decât indemnizația de neconcurență care in principiu nu poate egala un salariu venit din partea unui concurent al angajatorului.
Așadar, fiind intr-adevăr in interesul salariatului, prevederea art. 22 limitează la alin. 1 aplicabilitatea in timp a obligației de neconcurență a salariatului, iar la alin. 2 o exclude pentru anumite situații - tocmai pentru a preîntâmpina lezarea intereselor salariatului in cazurile de excepție prevăzute de alin. 2.
A interpreta diferit - inclusiv in lumina raționamentului primei instanțe, ar însemna ca prevederea alin. 2 reprezintă o excepție de la termenul maxim de 2 ani de aplicabilitate a clauzei de neconcurență, ceea ce ar conduce la concluzia extrem de eronata si absurda ca, in cazul in care, de exemplu, salariatul este concediat disciplinar sa beneficieze de o limitare de
2 ani a obligației sale de neconcurență (alin. 1 al art. 22), iar in cazul in care salariatul ar fi concediat pentru desființarea postului pe care era încadrat (dintr-o împrejurare excepționala si exterioara oricărei culpe a acestuia) acesta sa nu mai beneficieze de limitarea termenului de maxim 2 ani, ci sa poată fi obligat la respectarea obligației de neconcurență pentru o perioada mai mare de 2 ani (chiar pentru o perioada extrem de mare, in lipsa unei limitări legale). Nu mai vorbim despre nefezabilitatea acestei interpretări: cum s-ar putea prevedea anterior încetării contractului (cat timp se presupune ca nu se cunoaște posibila desființare a postului si concediere din motive care nu țin de persoana salariatului) durata mai mare de 2 ani a obligației de neconcurență (mizând poate pe eventualitatea apariției cazului de concediere in temeiul art. 65 alin. 1), mai ales cat timp art. 22 alin. 1 prevede imperativ limitarea obligației la 2 ani.
Prima instanța, chiar peste ceea ce textul in discuție reglementează expres, analizează prevederea alin. 2 al art. 22 sub aspectul dreptului salariatului la indemnizația de neconcurență - aceste dispoziții au caracter supletiv, iar nu imperativ ( ... ) si nu pot împiedica angajatorului sa fie de acord sa plătească sume de bani cu titlu de clauza de neconcurență. Norma in discuție nu reglementează dreptul salariatului la indemnizația de neconcurență (aici fiind incident art. 21), ci cazurile de inaplicabilitate a clauzei de neconcurență si este un text eminamente imperativ si nu supletiv.
Obligația de neconcurență presupune (așa cum am arătat) o situație dezavantajoasa pentru salariat si pe care legiuitorul vrea sa o circumstanțieze si chiar sa o excludă in anumite situații - prin norme imperative. Obligația de neconcurență face obiectul protecției salariatului de către normele citate.
Indemnizația de neconcurență este numai o consecința, o obligație corelativa, aplicabila cat timp exista obligația de neconcurență.
In sprijinul susținerilor sale recurenta invocă și considerentele Deciziei
C. C. nr. 1.239/(...).
Recurenta a făcut de asemenea referire și la doctrina de specialitate prin care s-a reținut si argumentat același punct de vedere.
Pe lângă împrejurarea ca de la data de (...) - data încetării contractului individual de munca încheiat cu intimatul, clauza de neconcurență a devenit inaplicabila, inclusiv obligația corelativa a pârâtei de plata a indemnizației, învederează recurenta că prin decizia 36/(...) (comunicata intimatului), a decis sa renunțe la beneficiul neconcurenței din partea intimatului, condiții in care (si pentru acest motiv in plus) nu își mai găsește justificarea obligația de plata a indemnizației de neconcurență.
Solicită astfel că se rețină inaplicabilitatea in cauza de fata a clauzei de neconcurență prevăzuta in actul adițional din (...) la contractul individual de munca, ca efect al încetării acestuia la data de (...), in temeiul art. 65 alin. (1) din Codul Muncii
In drept, recurenta a invocat prevederile art. 299, art. 300, art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 C.pr.civ., precum si celelalte prevederi legale citate mai sus.
În recurs recurenta a înțeles să se folosească de proba cu înscrisuri, sens în care a depus la dosar în copii, D. C. C. nr. 1.239/(...) și D. nr.
36/(...).
Intimatul reclamant S. Z. a depus întâmpinare în data de (...) (f. 18-20),prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate.
Consideră intimatul că prima instanță a interpretat corect, legal și temeinic, dispozițiile art. 22 din Codul muncii și susține că această clauză are natura unei clauze de loialitate a sa fată de societatea angajatoare, loialitate manifestată pe perioada desfășurării raporturilor de muncă și după data încetării acestuia.
Subliniază că această clauză a fost stipulată prin acordul comun al părților, la data perfectării actului adițional la contractul individual de muncă și nu prevede nicio limitare, în sensul inaplicabilității clauzei în caz de încetare a contractului individual de muncă pentru motive care nu țin de persoana salariatului, ci singura condiție pentru acordarea indemnizației este ca angajatul să fi lucrat cel puțin 7 luni de la data încheierii contractului de muncă cu recurenta.
Această clauză a fost stipulată în interesul său, în calitate de salariat, ca o "recompensă" pentru fidelitatea față de angajator manifestată în cele 7 luni de muncă, recompensă care este de natură a acoperi și încetarea din cauze obiective a raporturilor de muncă ale reclamantului cu recurenta, independent de voința sa.
Această clauză trebuie interpretată prin prisma voinței părților la data stipulării acesteia și a condițiilor instituite de părți pentru aplicabilitatea acesteia.
Prin voința părților clauza tipică, comună de neconcurență poate fi modificată, în sensul instituirii obligativității plății acesteia independent demodalitatea de încetare a contractului (în cuprinsul art. 3.7 nu este menționată nicio clauză de excludere în situația încetării contractului pentru motive care nu țin de persoana salariatului) și pentru o perioadă mai îndelungată, ceea ce echivalează cu o agravare a răspunderii recurentei și o agravare a obligațiilor izvorâte din contractul individual de muncă perfectat, perfect valabilă și liber consimțită.
Această clauză instituită prin actul adițional nu este o clauză de neconcurență clasică, care să se încadreze într-un tipar al recurentei, ci o clauză liber consimțită și acceptată de părți care instituie ca și condiție obligația angajatului de a rămâne încadrat în muncă la angajator timp de 7 luni, această condiție fiind absolut irelevantă în cazul unei clauze standard,
"nepersonalizată" prin voința părților.
În ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 22 alin. 2 din Codul muncii cu privire la situația desființării postului, în temeiul art. 65 din Codul muncii, intimatul își susține interpretarea potrivit căreia aceasta nu se referă la inaplicabilitatea clauzei de neconcurență, ci la posibilitatea ca în această situație și în cazul încetării de drept a contractului să se poată stabili o perioadă mai îndelungată decât termenul de 2 ani stabilit prin alin.
1 al art. 22 din Codul Muncii, timp în care clauza de neconcurență să fie perfect aplicabilă.
Clauza contractuală specială inserată de părți în cuprinsul contractului individual de muncă se impune a fi analizată de instanță pentru a putea stabili în mod corect natura acesteia și voința părților, raportat la faptul că deși reclamantul a fost concediat în temeiul art. 65 din Codul muncii, recurenta este cea care prin decizia nr. 36/(...) a decis să renunțe la beneficiul neconcurenței.
Raportat la tehnicile legislative, apreciază intimatul că în situația în care s-ar fi dorit excluderea din sfera de aplicabilitate a clauzei de neconcurență situațiile de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului, textul legal ar fi făcut trimitere expresă la art. 21 din Codul muncii.
Având în vedere că pârâta nu i-a comunicat inaplicabilitatea clauzei de neconcurență în considerarea modalității de încetare a contractului individual de muncă, ci manifestarea sa unilaterală de a renunța la această clauză începând cu data deciziei mai sus menționată, consideră intimatul că este evident faptul că voința părților contractante a fost ca această clauză să își producă efectele.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente Curtea constată că recursul este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Prin actul adițional la contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 31149/(...) părțile au negociat o clauză de neconcurență, stabilind la art. 3.7 că reclamantul beneficiază de o indemnizație de neconcurență lunară de
500 E. timp de 12 luni de la încetarea contractului individual de muncă, dacă salariatul rămâne angajat la societate o perioadă de cel puțin 7 luni de la data încheierii contractului individual de muncă.
Potrivit Deciziei nr. 34/(...) contractul individual de munca înregistrat la ITM I. sub nr. 31149/(...) încheiat intre intimat si recurentă a încetat prin concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului, respectiv in temeiul art. 65 alin. (1) din Codul Muncii, ca urmare a desființării postului intimatului.
Art. 22 din Codul muncii prevede următoarele: „(1) Clauza de neconcurenta își poate produce efectele pentru o perioada de maximum 2 ani de la data încetării contractului individual de muncă.
(2) Prevederile alin. (1) nu sunt aplicabile în cazurile în care încetarea contractului individual de munca s-a produs de drept, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 56 lit. d), f), g), h) si j), ori a intervenit din inițiativa angajatorului pentru motive care nu țin de persoana salariatului.";
Curtea apreciază că prin dispozițiile art. 22 alin. 2 din codul muncii legiuitorul a înțeles să reglementeze cazurile de inaplicabilitate a clauzei de neconcurență, în sensul că indiferent de perioada de timp negociată de părți pentru producerea efectelor clauzei de neconcurență, în interiorul duratei maxime legale de 2 ani, aceasta nu mai produce efecte în situația în care contractul individual de muncă a încetat de drept, în condițiile art. 56 lit. a, b, e, i, k din codul muncii sau din inițiativa angajatorului pentru motive care nu țin de persoana salariatului, respectiv în condițiile art. 65 alin. 1 din codul muncii.
Curtea constată că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 22 alin. 2 din codul muncii considerând că acest text ar reglementa cazuri de excepție de la termenul maxim de 2 ani de aplicabilitate a clauzei de neconcurență. O asemenea interpretare ar conduce la concluzia că în situația încetării contractului individual de muncă pentru motive care nu țin de persoana salariatului, o asemenea clauză de neconcurență ar putea produce efecte și pe un termen mai mare de doi ani, fără nici o limitare legală sub acest aspect. Ori, având în vedere limitările pe care clauza de neconcurență le impune salariatului, este evident că nu aceasta a fost intenția legiuitorului.
Prin dispozițiile art. 21 alin. (1) din Codul muncii legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca părțile să negocieze și să cuprindă în contractul individual de muncă o clauză de neconcurență prin care, ulterior încetării acestui contract, salariatul se obligă să nu presteze în interes propriu sau al unui terț o activitate care se află în concurență cu cea prestată la angajatorul său. O astfel de clauză pune în discuție însăși restrângerea dreptului la muncă, fiind o excepție legală de la dispozițiile art. 38 din Codul muncii care prevăd imposibilitatea salariaților de a renunța la drepturile conferite de lege. E. și motivul pentru care același art. 21 alin. (1) din Codul muncii prevede plata unei indemnizații lunare pe toată durata de neconcurență, care să compenseze prejudiciile pe care salariatul le poate suferi ca urmare a restrângerii dreptului său la muncă.
E. evident că prin dispozițiile art. 22 alin. 2 din codul muncii legiuitorul nu a urmărit a acorda posibilitatea prelungirii unei asemenea limitări a dreptului la muncă a salariatului pe o perioadă nedeterminată, în situația în care încetarea contractului individual de muncă a intervenit fără nici o culpă din partea sa.
Curtea nu poate reține astfel că dispozițiile art. 22 alin. 2 au caracter supletiv, întrucât sensul acestor dispoziții legale, prevăzute într-adevăr în interesul salariatului, este acela de a înlătura aplicabilitatea clauzei de neconcurență în situația încetării contractului individual de muncă pentru motive care nu țin de persoana salariatului. În consecință, restrângerile aduse dreptului la muncă prin efectul acestei clauze nu mai pot opera, iar părțile nu pot deroga prin convenția lor de la această dispoziție legală, întrucât în acest mod ar fi încălcate prevederile imperative ale art. 38 din Codul muncii.
În același sens au fost interpretate dispozițiile art. 22 alin. (2) din Codul muncii și de către Curtea Constituțională, care, prin D. nr. 1.239/(...), a respins ca neîntemeiata excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, reținând în considerente că: "Textul de lege supus controlului de constituționalitate prevede o cauză de încetare a efectelor clauzei de neconcurență, atunci când încetarea contractului de munca are loc ca urmare a inițiativei angajatorului din motive care nu țin de persoana angajatului. Astfel, luând in considerare lipsa oricărei culpe a salariatului, legiuitorul a prevăzut ca, intr-o asemenea situație, acesta nu trebuie sa mai fie ținut de obligația de neconcurență asumata prin contract si să valorifice pe deplin dreptul său la muncă, fără nicio restrângere. Nemaiexistând aceasta obligație, în mod firesc, nu se justifică nici plata indemnizației corelative. Fiind prevăzută chiar de lege, o atare situație este cunoscută si acceptată de salariat chiar de la momentul încheierii contractului individual de muncă.";
În raport de acest mod de interpretare a dispozițiilor legale menționate,
Curtea reține că nu era necesar ca părțile să prevadă în mod expres în actul adițional încheiat faptul că respectiva clauză nu se aplică în cazul încetării contractului pentru motive care nu țin de persoana salariatului, această inaplicabilitate derivând din lege.
Din cuprinsul actului adițional rezultă cu claritate că părțile au convenit asupra unei clauze de neconcurență, astfel cum este aceasta reglementată de dispozițiile art. 21 din codul muncii, iar lipsa din art. 3.7 din actul adițional a unei clauze exprese de excludere în situația încetării contractului pentru motive care nu țin de persoana salariatului nu este de natură a schimba natura juridică a acestei clauze, astfel cum susține intimatul reclamant.
În raport de cele expuse Curtea reține că în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. 2 din Codul muncii clauza de neconcurență convenită de părți prin actul adițional la contractul individual de muncă a încetat să-și producă efecte la data încetării contractului individual de muncă al reclamantului în temeiul art. 65 din codul muncii, astfel că cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata indemnizației de neconcurență convenite este lipsită de temei legal.
Pentru aceste considerente expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin.
1-3 cod procedură civilă, cu referire la art. 304 pct. 9 cod procedură civilă, Curtea urmează a admite recursul și va modifica în parte sentința pronunțată de prima instanță în sensul că va respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul S. Z., având ca obiect obligarea pârâtei la plata indemnizației de neconcurență.
Curtea constată că în cauză recurenta pârâtă nu a făcut dovada efectuării unor cheltuieli de judecată.
PENTRU ACE. MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta S. F. R. S. împotriva sentinței civile nr. 1380 din 16 martie 2011 a T. C., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o modifică în parte în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul S. Z., având ca obiect obligarea pârâtei la plata indemnizației de neconcurență.
Menține restul dispozițiilor sentinței. D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 29 iunie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI S .-C. B. I.-R. M. G.-L. T.
Aflat în concediu de odihnă A. în concediu de odihnă S emnează vicepreședinte instanță Semnează vicepreședinte instanță G REFIER G . C.
A. în concediu de odihnă S emnează Prim grefier M. T.
Red.GLT/dact.MS
3 ex./(...)
Jud.fond: I.P.
| ← Decizia civilă nr. 3984/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2780/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
