Decizia civilă nr. 2932/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2932/R/2011
Ședința din 12 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : S. D. JUDECĂTOR : L. D. JUDECĂTOR : D. G. GREFIER : C. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta T. A. N. împotriva sentinței civile nr. 5. din 29 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. (...), privind și pe pârâții intimați Ș. G. "Ș. C. M." B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B., și pe chemații în garanție-intimați MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. B.-N., M. E., C. T. ȘI S., având ca obiect drepturi bănești diminuare salariu cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat părților și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 07 iulie
2011, prin serviciul de registratură al instanței, pârâții intimați P. municipiului
B. și C. Local al municipiului B. au depus la dosar întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și admiterea cererii de chemare în garanție, precum și judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
De asemenea, se constată că la data de 02 august 2011, prin serviciul de registratură al instanței, chematul în garanței - intimat Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. B. N. a depus la dosar întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat cu consecința menținerii în întregime sentinței recurate, precum și judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
Curtea, din oficiu, invocă inadmisibilitatea schimbării cauzei juridice a acțiunii în calea de atac, respectiv prin solicitarea reclamantei recurente ca în subsidiar să i se acorde integral indemnizația de concediu de odihnă cuvenită pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, nediminuată cu 25%.
Curtea constată recursul în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 5. din 29 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. (...), au fost respinse ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B.
A fost respinsă excepția tardivității introducerii acțiunii, invocată de chematul în garanție M. E., cercetării, T. și S..
A fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamanta T . A. N. împotriva pârâților Ș. generală „Ș. cel M.";, B., C. local al municipiului B . și P. M. B.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B. împotriva
M.ui E., cercetării, T. și S. B. pentru lipsa calității procesuale pasive și ca nefondată împotriva M.ui F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B. este nefondată în raport de dispozițiile art.167 alin.1 din L. nr.84/1995, art.36 și 62 din L. nr. 215/2001, deoarece P. municipiului B., are calitate de ordonator de credite al unității administrativ teritorială în a cărei rază funcționează angajatorul, iar C. local al municipiului B., care are atribuția aprobării bugetului local la propunerea primarului, motiv pentru care excepția invocată a fost respinsă, urmând a se analiza pe fond acțiunea civilă dedusă judecății și împotriva acestor pârâți.
Examinând fondul pretenției deduse judecății, tribunalul a reținut căreclamantul/a are calitatea de salariat la pârâta Ș. G. "Ș. cel M." B., potrivit copiei carnetului de muncă depus în copie la dosar și adeverinței emisă de angajator, iar pârâta angajator în perioada 1 iulie - 31 decembrie 2010 a pus în aplicare prevederile art.1 din L. nr.1..
Prin art. 1 din L. nr. 1., intrată în vigoare din data de 3 iulie 2010, cuantumul brut al salariului reclamantului/ei, ca și al tuturor persoanelor din sistemul bugetar, s-au diminuat cu 25%. Potrivit dispozițiilor art. 16 din L. nr.
1., măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie
2010.
Dispozițiile Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
T. observă că diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantului/ei constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamantului/ei angajat într-o unitate bugetară este stabilit prin lege, nefiind negociat între părțile contractante, cuantumul salariului înscris în contractul individual de muncă fiind cel anume reglementat prin lege la data încheierii contractului, iar nu cel convenit de reclamant/ă cu angajatorul, care nici nu i-ar fi putut acorda un salariu în alt cuantum decât cel legal, astfel că salariul poate suferi modificări tot în temeiul legii, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010, măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să seimpună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție (apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
În cauză toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului. Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională. Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale. Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o. Astfel, din perspectiva reglementărilor constituționale și europene, nu se poate reține o eventuală discriminare a reclamantului, ca salariat în sectorul bugetar față de angajatul din sectorul privat, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă. Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator, în funcție de veniturile, alți indicatori economici ori domeniul de activitate în care funcționează angajatorul.
Referitor la prevederile art.40 alin.2 lit. c Codul muncii invocată expres de reclamant/ă ca temei juridic al acțiunii, tribunalul observă că acest text legal, ce reglementează una dintre obligațiile angajatorului, prevede că acesta trebuie să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate, însă această dispoziție legală nu poate atrage o soluție de admitere a acțiunii pentru că, după cum s-a explicat anterior, angajatorii din sectorul public pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari ori mici prin contractul individual de muncă, drepturi ce ar fi situate în afara cadrului legal în materia salarizării personalului bugetar.
Referitor la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la C. sub aspectul existenței unui bun, tribunalul a apreciat, în prealabil, că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța de judecată esteobligată să acorde prioritate reglementărilor internaționale, care fac parte din dreptul intern odată ce au fost ratificate de R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilor instanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale
S-a reținut că dreptul de creanță al reclamantului privind salariul pentru munca prestată și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, motiv pentru care nu se poate reține nici faptul că reclamantul are un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă în ce privește cuantumul salariului.
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Lipsa unei despăgubiri nu conduce automat la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. pentru că statele se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o. Sub acest aspect, tribunalul a apreciat că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată. Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le-a produs asupra deficitului bugetar.
În cauză, reclamantul/a nu a dovedit că, prin măsura diminuării veniturilor sale salariale, situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență.
Față de soluția respingerii acțiunii formulate ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva M.ui F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., în temeiul art. 60 Cod procedură civilă, a fost respinsă ca nefondată, pentru că pârâții nu au căzut în pretenții, caz în care în mod evident nu poate fi admisă chemarea în garanție. A fost respinsă, potrivit considerentelor anterior reliefate, și cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva chematului în garanție M. E., C., T. și S., pentru lipsa calității procesuale pasive.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către pârâți și nici de chemații în garanție.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta T. A. N. solicitândmodificarea hotărârii atacate în sensul: - în principal - admiterii acțiunii introductive integral, astfel cum a fost formulată inițial; iar în subsidiar - admiterii în parte a acțiunii introductive, respectiva obligării pârâtei de rândul
1 la plata diferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.
În motivarea recursului reclamanta a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât instanța de fond a apreciat că salariul nu constituie un bun, sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul acestuia, în sensul C. europene a drepturilor omului.
În măsura în care dispozițiilor convenției li s-ar da interpretarea pe care reclamanta o susține ca fiind cea corectă, cererea acesteia ar fi întemeiată integral și s-ar justifica admiterea prezentului recurs, integral, pentru întreaga perioadă (3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010).
Dar, chiar și în ipoteza în care instanța de recurs ar împărtăși raționamentul și argumentarea instanței de fond, sentința atacată este nelegală, întrucât face o aplicare greșită a dispozițiilor legale, respectiv dă eficiență aplicării retroactive a dispozițiilor Legii nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă. pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 1. (respectiv anterior datei de
3 iulie 2010).
Potrivit Legii nr. 128 - privind statutul personalului didactic, (art.103), în vigoare la acea dată, cadrele didactice au dreptul, pentru activitatea desfășurată într-un an școlar, (respectiv pentru intervalul dintre (...) - (...)) la un nr. de 62 zile lucrătoare de concediu de odihnă.
Potrivit principiilor dreptului muncii și dispozițiilor legale aplicabile, dreptul concediul de odihnă se naște „zi de zi";, dar se execută, sub aspectul timpului fizic, în cursul vacanțelor școlare.
Așa fiind, chiar dacă reclamanta a efectuat concediul de odihnă în timpul vacanței de vară, respectiv în cursul lunilor iulie și august 2010, reținerea din toată indemnizația de concediu a procentului de 25% este nelegală.
Aceasta întrucât pentru 10 din 12 luni, respectiv pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, nu era în vigoare nicio dispoziție legală care să impună reducerea cu 25% a drepturilor bănești, iar aplicarea asupra acestor drepturi a dispozițiilor Legii nr. 1. (care a intrat în vigoare la 3 iulie 2010) , face ca aceste norme să retroactiveze, respectiv să influențeze drepturi bănești născute anterior intrării în vigoare a legii (chiar dacă sunt achitate în timpul valabilității legii noi).
Instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale atunci când a respins integral acțiunea introductivă formulată întrucât, pentru motivele arătate, acțiunea era pe deplin întemeiată cel puțin în parte, respectiv în ceea ce privește reținerea de 25% aferentă drepturilor bănești acordate în lunile iulie - august 2010 cuvenite pentru activitatea desfășurată în perioada de 10 luni anterioară acestora, (din anul școlar respectiv).
Intimatul P. municipiului B., prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei ainvocat, în principal, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar în subsidiar, respingerea recursului și admiterea cererii sale de chemare în garanție.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul (chemat în garanție) M.ui F . P., prin D. a jud. B.-N., a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant/ă, ca nefondat, cu consecința menținerii în întregime a sentinței atacate.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de A. reține următpoarele:
Cu privire la solicitarea principală din recurs, de admitere a acțiunii reclamantei așa cum a fost formulată în fața primei instanțe, Curtea constată că aceasta este nefondată, soluția primei instanțe fiind legală și temeinică sub acest aspect, însă, Curtea apreciază că, în parte, considerentele primei instanțecu privire la această soluție, se impun a fi schimbate parțial, pentru motivele ce urmează a fi expuse :
Astfel, reclamanta a investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cu verificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, pentru perioada iulie-decembrie 2010, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a dispune instanța plata diferențelor salariale dintre sumele încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 1. și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie - decembrie 2010, cuvenite potrivit contractului individual de muncă.
Recurenta - reclamantă se consideră vătămat/ă în drepturile sale prin aplicarea art. 1 din L. nr.1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii- cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin. 1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
În principiu, Curtea reține că, deși art. 157 alin. 2 din Codul muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu înseamnă că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție mai redusă în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, decât celor plătiți de către angajatori din sectorul privat.
Astfel, contrar celor reținute de către prima instanță, și în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o Lege unică de salarizare, respectiv L. nr. 3., rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art. 41 din Codul muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă, care nu poate fi modificat/redus de către angajator, de către stat, prin acte normative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate.
În acest sens este și art. 6 alin. 1 din L. nr. 24/2000, potrivit căruia, orice proiect de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile, care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă. Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte, precum și cu jurisprudența Curții Europene a D. O.
De asemenea, strâns legat de condițiile generale de previzibilitate a actelor normative în materie de salarizare, în mod special Codul muncii, prin art.17 alin.4, ce a transpus prevederile Directivei C.ui 91/533/CEE din 14 octombrie 1991, garantează în mod nediscriminatoriu atât salariaților dindomeniul public, cât și celor din sectorul privat, pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, dreptul la informare asupra tuturor elementelor raporturilor de muncă, în primul rând asupra celor esențiale ale acestora, ce privesc condițiile prestării muncii și salariul, astfel încât, măsurile legislative adoptate în domeniul salarizării să fie previzibile și nediscriminatorii.
Având în vedere că sectoarele de activitate în care prestează munca salariații plătiți din fondurile publice sunt de o deosebită însemnătate și responsabilitate, că în aceste domenii activează foarte multe persoane care au înalt grad de pregătire profesională, de specializare, care au fost angajați sau numiți în funcții, cu respectarea legislației, doar prin concursuri sau examene severe, că o parte însemnată dintre angajații ce fac parte din această categorie, datorită incompatibilităților prevăzute de actele normative în vigoare, nu ar putea să-și asigure menținerea unor venituri lunare pe care aveau speranța de a le obține, muncind în sectorul privat, se impune ca statul să asigure acestora, în mod nediscriminatoriu față de lucrătorii din sectorul privat, stabilitatea și previzibilitatea salarială, siguranța economică a lor ca indivizi și, implicit, a familiilor lor, acesta trebuind să fie un deziderat pentru stat și un obiectiv de interes public.
Riscul pe care și-l asumă statul în situația în care nu asigură o asemenea stabilitate a veniturilor lunare realizate în urma muncii prestate, salariaților plătiți din fonduri publice, este tocmai orientarea lucrătorilor, mai ales a acelora cu înaltă calificare, spre sectorul privat, care poate să le garanteze respectarea stabilității și previzibilității salariale.
Pentru argumentele prezentate anterior, Curtea consideră că reclamanta/ul, contrar celor reținute de către prima instanță, avea în cauză și un drept de creanță, „o speranța legitimă";, "un bun"; în sensul C. Europene a
D. O.
Se reține însă că măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea exercițiului dreptului reclamantei, în reducerea drepturilor salariale cu 25%, fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta R., care putea pune în pericol stabilitatea economică a României și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de (...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 3 din L. nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare, păstrându-se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Art. 53 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau al unorlibertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. R. poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Art.1 din Protocolul adițional la C. prevede că orice persoană fizică saujuridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamantei/. s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O.
De altfel, potrivit deciziei nr.874/(...) a Curții Constituționale, Guvernul a opinat că măsurile dispuse prin L. nr.1. sunt legale și conforme jurisprudenței CEDO, tocmai având în vedere faptul că acestea reprezintă doar restrângeri ale exercițiului unor drepturi, nefiind afectată substanța acestora și că au fost luate pe o perioadă determinată, iar Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, aceasta fiind de esența art.53 din Constituție.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010. S-a reținut că aceasta: "Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție.";
De altfel, prin aceeași D. nr. 1., Curtea Constituțională a reținut, analizând dispozițiile art. 10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe, dată cererii reclamantei, având ca obiect plata diferențelor salariale, dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv (respectiv, restituirea diferenței de 25% din salariu, reținută în 2010, în temeiul Legii nr. 1.), pentru întreaga perioadă iulie
- decembrie 2010, este legală, impunându-se a fi menținută ca atare.
Cu privire la solicitarea subsidiară formulată prin recurs, aceea de
admitere în parte a acțiunii, în sensul obligării pârâtei de ord. 1 la plata diferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, Curtea, la termenul de judecată din data de (...) a invocat excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice a acțiunii în recurs, excepție care urmează să fie admisă în temeiul art. 316 C. proc. civ., rap. la art. 294 alin. 1 C. proc. civ., motivat pe următoarele:
Reclamanta a investit în mod procedural instanța fondului cu o acțiuneavând ca obiect acordarea diferențelor salariale, dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv (respectiv restituirea diferenței de 25% din salariu reținută în 2010, în temeiul Legii nr. 1.), pentru întreaga perioadă iulie-decembrie 2010.
Nicăieri în fața primei instanțe reclamanta nu a investit instanța cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtei de ord. 1 la plata diferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.
Drept urmare, o atare solicitare, formulată pentru prima dată prin memoriul de recurs, echivalează cu o schimbare a cauzei juridice a acțiunii, direct în recurs, demers inadmisibil prin prisma art. 294 alin. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 316 C. proc. civ.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 3041, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta T. A. N. împotriva sentinței civile numărul 574 din (...) a T.ui B.-N. pronunțate în dosar numărul
(...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 12 septembrie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
S. D. L. D. D. G.
GREFIER, C. M.
Red.L.D./Dact.S.M.
2 ex./ (...) Jud.fond: M. L. B.
| ← Decizia civilă nr. 3634/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4150/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
