Decizia civilă nr. 2987/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2987/R/2011
Ședința publică din data de 13 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: C. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta P. M. R. împotriva sentinței civile Nr. 5. din 29 martie 2011 pronunțate de T. B.-N. în dosarul nr. (...) privind și pe pârâții intimați Ș. G. „. C. M. B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B., M. E., C., T. ȘI S. și pe chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. B., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești - diminuare salariu cu 25 %.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că intimata D. G. a F.
P. B.-N. a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 2 august
2011. De asemenea, a formulat întâmpinare la data de 12 iulie 2011 intimatul P. M. B. .
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere atât solicitarea recurentei de a fi judecată cauza în lipsă, cât
și pe cea a intimaților care au formulat întâmpinări, reține cauza în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Asupra recursului civil de față.
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr.8755/112/(...) pe rolul T. B.-
N., reclamanta P. M.-R. a chemat în judecată pe pârâții: Ș. G. "Ș. C. M." B., P. M. B. și C. LOCAL AL M. B., solicitând instanței obligarea primei pârâte la plata diferențelor salariale dintre sumele de bani plătite cu aplicarea L. nr.1. și sumele stabilite potrivit contractului individual de muncă contracte, aferente lunilor iulie 2010 - decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.
S-a mai solicitat și obligarea pârâților de rândul 2 și 3 să aloce primei pârâte fondurile necesare plății sumelor solicitate.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este salariata primei pârâte, iar la data stabilită pentru plata salariului aferent lunii iulie a luat la cunoștință de faptul că i-a fost diminuat unilateral salariul cu 25%, reducere ce a continuat și s-a repetat pe tot parcursul anului 2010.
Potrivit art. 10 din C. muncii, cu modificările și completările ulterioare,
"Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia opersoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator, persoana fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu". Astfel, salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă și contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza raportului de muncă. Efectele raportului de muncă se concretizează în obligații pentru ambele părți, iar una din obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului pentru munca prestată, așa cum a fost el stabilit prin contractul individual de muncă.
Contractul individual de muncă este deci convenția prin care se materializează voința angajatorului și a viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncă. În această convenție, negociată și liber consimțită, sunt prevăzute, în limitele stabilite de legislație și de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoașterea condițiilor de desfășurare și de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligațiile și răspunderile ambelor părți.
S-a mai susținut că salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra căruia cele două părți ale raportului juridic de muncă au convenit și l-au prevăzut în mod expres în conținutul contractului individual de muncă, în conformitate cu dispozițiile art. 17 alin. 2 coroborat cu alin. 3. Prin urmare, un terț față de acest contract individual de muncă nu poate interveni pentru a modifica acordul părților semnatare. S-a considerat că, statul, deci un terț raportat la contractul individual de muncă încheiat între angajator și salariat, nu poate modifica ceea ce părțile au convenit și stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică, stabilitatea și securitatea raportului de muncă stabilit contractual sau statuat prin lege este aceeași atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel încadrat la angajatori privați. Nu se poate vorbi de o protecție a legii mai mare în cazul salariaților ce lucrează în sectorul privat.
S-a mai arătat că, deși nu au fost încheiate acte adiționale la contractul individual de muncă de micșorare a salariului reclamantului, angajatorii pârâți au reținut o parte din salariile datorate conform legii și contractului individual de muncă, plătind numai o parte din ceea ce împreună cu salariatul conveniseră conform contractului.
Reclamanta a invocat că reducerea unilaterală a salariului brut cu
25% în baza art.1 din L. nr.1. încalcă și prevederile Declarației universale a drepturilor omului și pe cele ale art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la
C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ratificată de R. prin L. nr.30/1994 în ce privește protecția proprietății. În acest sens s-au invocat prevederile art.20 din C. României și s-a arătat că în situația în care instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte, acestea sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea reglementării internaționale mai favorabile.
S-a mai arătat că, deși prin deciziile nr.872/2010 și nr.874/2010 ale
Curții Constituționale s-a decis că L. nr.1. nu încalcă dispozițiile Constituției României, aceasta nu împiedică totuși instanțele de judecată, în aplicarea art.20 din Constituție, să dea prioritate pactelor și tratatelor privind drepturile omului ce au întâietate față de cele interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a D. O. au prioritate față de cele ale Curții Constituționale, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.
În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25% s-a arătat că acestea sunt art.17 din Declarația
Universală a D. O. și art.1 din Primul Protocol adițional la C. E. a D. O. ce prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a respecta bunurile sale. Cu privire la regula aplicabilă în cazul art.1 din Primul protocol, C. a statuat în numeroase cauze că acest articol conține trei norme distincte, prima ce are un caracter general enunță principiul respectării proprietății, cea de a doua vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții, iar cea de a treia, recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a se asigura plata impozitelor sau a altor contribuții. C.e trei reguli nu sunt distincte, în sensul că cea de a doua și de a treia regulă se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor și prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului general enunțat de prima regulă (Hotărârea din 23 februarie 1995).
Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art.1 din Primul protocol, trebuie analizate următoarele condiții: dacă reclamantul are un bun în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existența unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului ce a avut ca efect privarea sa de bunul respectiv; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general și dacă ingerința este proporționată cu scopul legitim urmărit, adică a fost menținut un just echilibru între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
S-a mai susținut că C. s-a pronunțat de nenumărate rânduri, chiar împotriva României, în senusl că și dreptul de creanță reprezintă un bun în sensul art.1 din Primul protocol adițional la convenție, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi credibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o speranță legitimă de a-l vedea concretizat.
Mai mult, prin hotărârea din 15 iunie 2010 în cauza M.u contra
României, C. s-a pronunțat în mod expres că salariile reprezintă un bun în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol, situație în care salariul la care are dreptul reclamantul/a în baza contractului individual de muncă reprezintă bun în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol adițional la convenție.
Reclamanta consideră îndeplinită și condiția existenței unei ingerințe a unei autorități publice în dreptul la respectarea bunului ce a avut ca efect privarea de bunul în discuție, prin reducerea salariului cu 25% pe o perioadă de 6 luni și lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent, ceea ce reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea de bunul respectiv, în sensul celei de a doua frază a primului paragraf din art.1.
În al treilea rând, privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege și să urmărească o cauză de utilitate publică, iar această condiție semnifică în dreptul intern legalitatea privării de proprietate, ceea ce presupune îndeplinirea a două cerințe, respectiv să existe o lege în sensul C. în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate și legea să îndeplinească mai multe calități impuse de C. în jurisprudența sa, adică să fie accesibilă, precisă și previzibilă. L. nr.1. îndeplinește condițiile menționate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis și previzibil.
Ce-a de a doua condiție a privării de proprietate presupune ca ingerința să urmărească un scop legitim de interes general, adică săintervină pentru o cauză de utilitate publică, iar raportat la expunerea de motive a legii nr.1., ținând cont de evaluările C. europene, se consideră că soluția legislativă reglementată prin art.1 din lege a fost determinată de apărarea securității naționale, ce nu implică exclusiv securitatea militară, ci are și o componentă socială și economică, având în vedere situația de criză financiară mondială, în consecință fiind îndeplinită și această condiție a privării de proprietate.
În fine, ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit, iar acest lucru trebuie socotit îndeplinit atunci când s-a menținut un just echilibru între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, adică trebuie să existe așadar un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.
S-a mai susținut că, pentru a se determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și dacă nu obligă partea să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională, iar în această privință C. a statuat că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie în mod normal o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul at.1 din Primul protocol decât în împrejurări excepționale (Cauza Regele Greciei împotriva Greciei; Cauza Broniowski împotriva Poloniei). În orice caz, după cum s-a pronunțat curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica în principiu limitări draconice ale despăgubirilor, asemenea circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principilor fundamentale ce decurg din convenție, cum ar fi principiul egalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești, cu atât mai mult absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional în prezenta unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin convenție (Cauza Străin și alții împotriva României).
Reclamanta a arătat că temeiul legal al obligației de indemnizare a fost găsit de C. tot în art.1 din Primul protocol și s-a stabilit că această obligație decurge implicit din text, statuând că în absența unei indemnizări art.1 din Protocolul nr.1 la C. n-ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate în totală contradicție cu dispozițiile convenției.
Privarea de proprietate impune așadar statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că fără plata unei sume rezonabile raportat la valoarea bunului, aceasta constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, iar imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată, în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general.
S-a concluzionat astfel că L. nr.1. nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate, iar lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica având în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanță excepțională nu a fost invocată de guvern pentru a justifica lipsa totală a despăgubirilor. Reducerea salariului cu 25% și imposibilitatea de a-și recupera vreodată sumele aferente acestui procent a ajuns la ruperea în defavoarea sa a justului echilibru ce trebuie să existe însă protecția proprietății și cerințele interesului general, iar procedându-se în acest fel a adus atingere substanței dreptului de proprietate, atingere careîn concepția instanței europene este incompatibilă cu dispozițiile art.1 din
Protocolul nr.1 la C.
În drept, s-au invocat art.40 alin.2 lit.c, art.283 și urm. C. M., art.274
Cod procedură civilă, art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O.
Pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasivei și au formulat cerere de chemare în garanție a M. F. P. și M. E., C., T. și S..
În motivare, s-a arătat că personalul didactic nu constituie personal angajat al acestor pârâți, care nu stabilesc și nici nu plătesc efectiv salariile, finanțarea cheltuielilor privind salarizarea personalului didactic fiind făcută exclusiv din fonduri de la bugetul de stat conform art.167 alin.3, 5 din L. nr.l84/1995. Potrivit art.5 alin.4-6 din L. nr.11/2010 și a prevederilor HG nr.2192/2004, plata drepturilor salariale constituie finanțare de bază și se realizează din sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată cuprinse în bugetul de stat, bugetul consiliului județean, bugetul local și ulterior plătite prin grija ordonatorilor terțiari-conducătorii unităților de învățământ. A., pârâții au apreciat că nu există niciun temei legal pentru plata acestor sume din venituri proprii și nu se pot prevedea asemenea sume separate din bugetul local, în acest sens fiind invocate și prevederile art.14 alin.3, 4 din L. nr.273/2006.
În subsidiar, pârâții, în situația în care se admite acțiunea formulată de către reclamantă în contradictoriu cu aceștia, au solicitat și admiterea cererii de chemare în garanție, cu obligarea chemaților în garanție să asigure fondurile necesare plății drepturilor ce formează obiectul acțiunii.
Unitatea școlară pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de ceilalți pârâți și a indicat veniturile salariale de care a beneficiat reclamanta pentru perioada iulie-decembrie 2010, ca urmare a aplicării legii nr.1..
Chematul în garanție M., E., C., T. și S. a invocat excepția lipsei calitățiiprocesuale în cauză și în consecință, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție formulată.
În acest sens, s-a susținut că între acest minister și cadrele didactice nu există niciun fel de raporturi juridice de muncă, cu atât mai mult nu există nici o obligație din partea acestuia cu privire la plata salariilor acestora, pentru că unitatea de învățământ are calitatea de angajator, conform art.11 din L. nr.128/1997 și art.7 alin.8 din legea nr.84/1995. În al doilea rând, s-a susținut că M. E., C., T. și S. nu este ordonator de credite pentru finanțarea învățământului preuniversitar de stat, invocându-se art.13 din OUG 32/2001, art.167 din L. nr.84/1995 din care rezultă că finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea de la bugetul de stat sau din alte surse potrivit legii. În această situație, chematul în garanție a arătat că nu are calitate de debitor față de pârâți, nefiind dovedită existența vreunei obligații legale sau convenționale de despăgubire sau garanție, în sensul impus de art.60 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată, chematul în garanție Ministerul Finanțelor P ublice, prin D. generală a F. P. B.-N., a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție formulată de pârâți, arătând faptul că, raportat la prevederile legale incidente, respectiv art.167 din L. nr.84/1995 și prevederile HG nr.2192/2004, finanțarea cheltuielilor alocate unităților de învățământ se face prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea de la bugetul de stat saudin alte surse, iar baza de calcul a fondurilor alocate pentru finanțarea de bază o constituie costul standard per elev/preșcolar. S-a susținut astfel că acest chemat în garanție nu are obligația virării, alocării de fonduri din bugetul de stat pentru plata drepturilor salariale solicitate, nefiind dovedită existența unei obligații legale sau convenționale de despăgubire sau garanție, în sensul art.60 Cod procedură civilă, motiv pentru care a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.
În ce privește acțiunea principală formulată, s-a invocat pe cale de excepție tardivitatea introducerii acțiunii, invocându-se în acest sens prevederile art.73 lit. a din L. nr.168/1999, care prevede un termen de 30 de zile de contestare de la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura unilaterală de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului de muncă, ori acțiunea formulată a fost introdusă cu nerespectarea acestui termen impus de legiuitor.
Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătându-se în esență faptul că drepturile salariale cuvenite angajaților nu pot fi decât cele prevăzute de lege, și că L. nr.1. a fost supusă controlului Curții Constituționale care, prin decizia nr.872/2010, a hotărât că prevederile legii sunt constituționale.
Prin sentința civilă nr. 5./(...), pronunțată de T. B.-N., s-au respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. municipiului B. și C. local al municipiului B., s-a respins excepția tardivitățiiintroducerii acțiunii, invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor
Publice, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S. și s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamant.
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva M. E., C., T. și S., pentru lipsa calității procesuale pasive și ca nefondată, cea formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Examinând, în prealabil, în condițiile art.137 C.pr.civ., excepțiile invocate de pârâți și de chemații în garanție s-au reținut următoarele:
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B. este nefondată, întrucât, potrivit art.167 alin.1 din L. nr.84/1995, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte sume potrivit legii. Finanțarea acestor unități are două componente, finanțarea de bază și finanțarea complementară. Finanțarea de bază, ce include și cheltuielile de personal
(inclusiv drepturile salariale) se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și din alte venituri ale bugetelor locale. Conform art.36 din L. nr.215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația. Unitatea administrativ-teritorială este reprezentată de primar, în relațiile cu alte autorități publice și în justiție, potrivit art.62 din L. nr.215/2001, iar potrivit art.63 alin.4 din aceeași lege, primarul exercită funcția de ordonator de credite și întocmește proiectul bugetului local.
Ținând seama de aceste dispoziții legale, tribunalul a statuat că acești pârâți justifică calitatea procesuală pasivă, deoarece P. municipiului B. are calitate de ordonator de credite al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază funcționează angajatorul, iar C. local al municipiului B., are atribuția aprobării bugetului local la propunerea primarului, motiv pentru care excepția invocată a fost respinsă, urmând a se analiza pe fond acțiunea civilă dedusă judecății și împotriva acestor pârâți.
S-a reținut ca fiind nefondată și excepția tardivității introducerii acțiunii, invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, prin D. G. a F. P. B.-N., pentru că în speță nu sunt aplicabile prevederile art.73 lit. a din L. nr.168/1999 ce instituie un termen de 30 zile pentru contestare, întrucât obiectul acțiunii introductive nu îl reprezintă contestația împotriva actului de modificare a contractului de muncă, ci plata unor diferențe salariale neacordate, caz în care acțiunea poate fi introdusă în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului, potrivit art.283 alin.1 lit. c C. muncii, situație în care acțiunea este formulată în termen legal.
S-a reținut ca fiind fondată excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S. întrucât, potrivit art. 167 alin. 17 din L. nr. 84/1995, republicată, de la bugetul de stat, prin bugetul M. E., C. T. și S., se asigură doar cheltuielile aferente unităților de învățământ preuniversitar, inclusiv pentru învățământul special expres enumerate la literele a - h, printre care nu sunt prevăzute și cheltuieli cu salariile cadrelor didactice sau al personalului didactic auxiliar. Având în vedere că acest minister nu finanțează învățământul preuniversitar, acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta are calitatea de salariată a unității școlare pârâte, potrivit copiei carnetului de muncă depus în copie la dosar și a adeverinței emisă de angajator, iar pârâta, în perioada 1 iulie - 31 decembrie 2010 a pus în aplicare prevederile art.1 din L. nr.1..
Prin acțiunea formulată, reclamanta a înțeles să solicite plata drepturilor salariale cuvenite conform contractului individual de muncă pe perioada iulie-decembrie 2010 și, față de obiectul sesizării, prima instanță a arătat că a analizat legalitatea măsurii diminuării salariale din perspectiva L. nr. 1., aplicabilă pe perioada (...) - (...), cât și din perspectiva dispozițiilor convenționale invocate.
Prin art. 1 din L. nr. 1., intrată în vigoare din data de 3 iulie 2010, cuantumul brut al salariului reclamantei și al tuturor persoanelor din sistemul bugetar, s-a diminuat cu 25%. Potrivit dispozițiilor art. 16 din L. nr.
1., măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie
2010.
Dispozițiile L. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
T. a observat că diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantei constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamantei, ce are calitatea de angajat într-o unitate bugetară, este stabilit prin lege, nefiind negociat între părțile contractante, cuantumul salariului înscris în contractul individual de muncă fiind cel anume reglementat prin lege la data încheierii contractului, iar nu cel convenit de reclamantă cu angajatorul, care nici nu i-ar fi putut acorda un salariu în alt cuantum decât cel legal, astfel că salariul poate suferi modificări tot în temeiul legii, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Instanța de fond a mai reținut că măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010, măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să se impună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție (apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
Toate aceste condiții sunt îndeplinite.
Astfel, s-a reținut că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului. Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională.
S-a mai reținut că, tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului, s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale. Măsura restrictivă instituită s-a aplicat nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, a fost temporară (privind perioada 3 iulie
2010 - 31 decembrie 2010) și este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o.
Astfel, prim ainstanță a reținut că, din perspectiva reglementărilor constituționale și europene, nu se poate reține o eventuală discriminare a reclamantului, ca salariat în sectorul bugetar, față de angajatul din sectorul privat, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă. Așa cum rezultă din cuprinsul L. nr.
1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
T. a reținut că angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă suntguvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator, în funcție de veniturile, alți indicatori economici ori domeniul de activitate în care funcționează angajatorul.
Instanța de fond a mai reținut că, în sectorul public angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități, ce au calitatea de angajator, trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți, pentru a se aplica noile prevederi legale, așa cum nu se produce nici vreo negociere între părți în situația majorării salariilor din sectorul public, angajatorii trebuind să pună în aplicare legea adoptată în domeniu.
Pentru toate aceste considerente, prima instanță a reținut că angajatorul public, prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite, îi corespunde un tratament juridic diferențiat.
Referitor la prevederile art.40 alin.2 lit. c C. muncii invocată expres de reclamant ca temei juridic al acțiunii, tribunalul a observat că acest text legal, ce reglementează una dintre obligațiile angajatorului, prevede că acesta trebuie să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate, însă această dispoziție legală nu poate atrage o soluție de admitere a acțiunii pentru că, după cum s-a explicat anterior, angajatorii din sectorul public pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari ori mici prin contractul individual de muncă, drepturi ce ar fi situate în afara cadrului legal în materia salarizării personalului bugetar.
Referitor la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la C. sub aspectul existenței unui bun, tribunalul a apreciat, în prealabil, că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța de judecată este obligată să acorde prioritate reglementărilor internaționale, care fac parte din dreptul intern odată ce au fost ratificate de R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilor instanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale. Aceasta întrucât, au existat situații în care instanța constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a unui anumit text legal, reținând că acesta este conform Constituției și ulterior, Curtea europeană a reținut încălcarea normelor convenționale prin aplicarea respectivului text legal analizat de judecătorul constituțional (spre exemplu, Cauza D. P.escu împotriva României). Oricum, s-a reținut că, prin deciziile nr.872/2010 și nr.874/2010 instanța de contencios constituțional în considerentele acestor decizii nici nu analizat și nici nu a făcut referiri la jurisprudența C. sub aspectul măsurii diminuării salariilor personalului bugetar.
Așa fiind, reținând obligația instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității C. europene față de normele interne, tribunalul a analizat dacă reglementările interne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamantului intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
Astfel, prima instanță a apreciat că dreptul de creanță al reclamantului privind salariul pentru munca prestată și corelativ, obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, motiv pentru care nu s-a putut reține nici faptul că reclamantul are un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă în ce privește cuantumul salariului. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată. Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantului, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant, ceea ce nu este cazul, întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare. C. a statuat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor, ceea ce nu este cazul în speță.
T. a constatat că o creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești. C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (Cauza Kechko împotriva Ucrainei,).
S-a mai reținut că diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. pentru că statele se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană, măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o. Sub acest aspect, tribunalul a reținut că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată. Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le-a produs asupra deficitului bugetar.
În cauză, prima instanță a reținut că reclamanta nu a dovedit că, prin măsura diminuării veniturilor sale salariale, situația financiară a sa și a familiei sale ar fi fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență. În aprecierea proporționalității trebuie să se aibă în vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar. T. a observat că jurisprudența C. invocată expres de reclamantă prin acțiune se referă la situații juridice diferite, majoritatea cauzelor vizând bunuri imobile pentru care cei în cauză s-au judecat anterior în fața instanțelor naționale, nu și cauze referitoare la măsura diminuării salariilor prin lege, pentru viitor, pentru o perioadă temporară, măsură determinată de o criza economică globală, așa cum este cazul de față.
În baza considerentelor anterior evocate, tribunalul a constatat ca fiind neîntemeiată acțiunea formulată, reținând că măsura diminuării drepturilor salariale poate fi dispusă prin lege fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, că ea este prevăzută într-o lege clară, previzibilă, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice mondiale, este proporțională cu situația care a determinat-o, este temporară, că salariații nu dețin un bun în sensul jurisprudenței C. privind cuantumul salariului, iar angajatorul în mod judicios a pus în aplicare prevederile art. 1 din L. nr. 1. pentru perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, iar după 01 ianuarie 2011 sunt aplicabile în domeniul salarizării personalului bugetar prevederile L. nr.285/2010.
Față de soluția respingerii acțiunii formulate ca neîntemeiată, tribunalul a reținut că se impune și respingerea cererii de chemare în garanție a M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., formulată de pârâții: P. municipiului B. și C. local al municipiului B., în temeiul art. 60
Cod.proc.civilă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta P. M. R.,solicitând modificarea hotărârii, în principal, în sensul admiterii în tot a acțiunii formulate și în subsidiar, a admiterii în parte a acțiunii, în sensul obligării primului pârât la plata diferențelor bănești de 25%, aferente concediului de odihnă pentru anul școlar 2009/2010, pentru următoarele motive:
În mod eronat prima instanță a reținut că salariul nu constituie un bun, sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul acestuia, în sensul C. Europene a D. O.
Recurenta arată că înțelege să mențină argumentele exprimate în acest sens prin acțiunea introductivă și să le supună analizei instanței de control judiciar.
În situația în care instanța de recurs va ajunge însă a împărtăși raționamentul instanței de fond , se arată că sentința recurată este nelegală întrucât dă eficiență aplicării retroactive a dispozițiilor L. nr.1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă pentru perioada anterioară intrării în vigoare a L. nr.1..
Astfel, se arată că, potrivit L. nr.128/1997, reclamanta avea dreptul pentru anul școlar 2009/2010, la 62 de zile lucrătoare de concediu de odihnă, pe care l-a efectuat în lunile iulie și august 2010 și pentru care i se cuvenea o indemnizație de concediu de odihnă ce trebuia plătită anterior intrării în vigoare a L. nr.1., astfel încât în mod eronat prima instanță a aplicat retroactiv dispozițiile acestei legi, constatând ca fiind legală și diminuarea cu 25% a drepturilor bănești cuvenite pentru lunile iulie-august
2010.
În recurs au formulat întâmpinare intimații Ministerul Finanțelor Publice, prin D. G. a F. P. B.-N., P. și C. local al municipiului B.-N., reiterând motivele privind lipsa calității lor procesuale pasive în cauză.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
În drept, se invocă dispozițiile art.304 pct.9 Cod.proc.civilă.
Analizând recursul formulat de reclamanta P. M. R., în temeiuldisp.art.3041 și 304 pct.9 Cod.proc.civilă, potrivit motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale și convenționale aplicabile, se reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Curtea reține că soluția primei instanțe este corectă, în unanimitate, în ceea ce privește diferențele de drepturi salariale aferente lunilor septembrie-decembrie 2010 și cu majoritate de voturi, în ceea ce privește cele aferente lunilor iulie, august 2010, constatând astfel că se impune menținerea acesteia, cu substituirea însă în parte a motivării.
Astfel, reclamanta a investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cu verificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite pentru perioada iulie-decembrie 2010, în temeiul dispozițiilor L. nr.1..
Recurenta-reclamantă se consideră vătămată în drepturile sale prin aplicarea art.1 din L. nr.1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.- cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
Î n principiu, Curtea reține că, deși art.157 alin.2 din C. muncii p revede că sistemul de salarizare a perso nalului din autorităț ile și instituțiile p ublice finanțate integral sau în majori tate de la bugetul de stat, bugetul a sigurărilor sociale de stat, bu getele loc ale și bugetele fond urilor speciale se s tabilește prin lege, cu consultarea orga nizațiilor sindicale r eprezentative și n u prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu î nseamnă că legislaț ia națională și i nternațională le oferă s alariaților plătiți d in fonduri publice o protecție mai redu să în ceea c e priveșt e dreptul lor la m enținerea stabilității salariale și a sigur anței lor economice și sociale, decât c elor plătiți de către angajatori din sectorul privat.
Astfel, contrar celor reținute de către prima instanță, și în cazul s alariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în s peță printr -o Lege unică de salarizare, respectiv L. nr.330/2009, rămâne un e lement esențial al contractului indivi dual de muncă, conform art.41 din C.
muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă, care nu p oate fi modificat/redus de către angajator, de către S., prin acte normative,
în mod discreționar, iar legile ce afecteaz ă acest drept trebuie să fie suficient d e previzibile și să respecte dreptul a ngajaților la inform are, pentru ca a ceștia să își poată orienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate.
În acest sens, trebuie să avem în vedere faptul că legiuitorul nostru a considerat imperios necesară adoptarea la finele anului 2009, în perioada de criză economică, a unei legi privind salarizarea unitară a personalului
plătit din fonduri publice, respectiv L. nr. 330 din 5 noiembrie 2009, care, la art.1, a prevăzut următoarele:
" (1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
(2) Î ncepând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a p rezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt
și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.";
Prin urmare, chiar legiuitorul nostru și -a exprimat expres, prin a ceastă lege, dezide ratul ca salariile pe rsonalului plătit din fonduri publice s ă se bucure de sta bilitate, în baza unei reglementări unitare, care să aibescopurile și finalitățile indicate în art.6 din aceeași lege, respectiv : a) armonizarea sistemului de salarizare a personalului din sectorul bugetar în raport cu importanța, răspunderea, complexitatea activității și nivelul studiilor necesare pentru desfășurarea activității; b) stabilirea salariului de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, ca principal element al câștigului salarial, prin includerea în acestea, după caz, a unor sporuri, majorări sau indemnizații cu caracter general; c) realizarea ierarhiei salariilor funcțiilor de bază, a soldelor și a indemnizațiilor lunare de încadrare, atât între domeniile de activitate, cât și în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, având la bază următoarele criterii:
- nivelul studiilor și al competențelor;
- importanța socială a muncii;
- complexitatea și diversitatea activităților;
- responsabilitatea și impactul deciziilor;
- expunerea la factori de risc;
- incompatibilitățile și conflictele de interese;
- dificultatea activităților specifice;
- condițiile de acceptare pe post; d) transparența mecanismului de stabilire a salariului de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, precum și a celorlalte drepturi salariale; e) compatibilizarea procesului de descentralizare cu principiile prevăzute de prezenta lege; f) diferențierea salariilor de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare în funcție și de nivelul la care se prestează activitatea: central, teritorial și local.
În concretizarea acestor principii enunțate legislativ, în anexa nr. II /1,
au fost stabilite salariile de bază pentru personalul contractual din unitățile d e învățământ, sporurile la salariile de bază și alte drepturi care sunt specifice domeniului bugetar.
De altfel, potrivit art.6 alin.1 din L. nr.24/2000, orice proiect de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă. Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte, precum și cu jurisprudența Curții Europene a D. O.
De asemenea, în strânsă legătură cu condițiile generale de previzibilitate a actelor normative în materie de salarizare, C. muncii, prinart.17 alin.4, ce a transpus prevederile Directivei C.ui 91/533/CEE din 14 octombrie 1991, garantează în mod nediscriminatoriu atât salariaților din domeniul public, cât și celor din sectorul privat, pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, dreptul la informare asupra tuturor elementelor raporturilor de muncă, în primul rând în ceea ce privește cele esențiale, ce privesc condițiile prestării muncii și salariul, astfel încât măsurile legislative adoptate în domeniul salarizării trebuie să asigure respectarea acestui drept.
Având în vedere că sectoarele de activitate în care prestează munca salariații, funcționarii publici plătiți din fondurile publice sunt de o deosebită însemnătate și responsabilitate, că în aceste domenii activează foarte multe persoane care au înalt grad de pregătire profesională, de specializare, care au fost angajați sau numiți în funcții, cu respectarea legislației, doar prin concursuri sau examene, fiind de notorietate că încă de la finalizarea cursurilor instituțiilor de învățământ s-a căutat atragerea și menținerea celor mai valoroși absolvenți în cadrul sectorului de stat, că o parte însemnată dintre angajații ce fac parte din această categorie, datorită incompatibilităților prevăzute de actele normative în vigoare, nu ar putea să-
și asigure menținerea unor venituri lunare pe care aveau speranța de a le obține, muncind în sectorul privat, se impune ca S. să asigure acestora, în mod nediscriminatoriu față de lucrătorii din sectorul privat, stabilitatea și previzibilitatea salarială, siguranța economică a lor ca indivizi și, implicit a familiilor lor, acesta trebuind să fie un deziderat pentru S. și un obiectiv de interes public.
Riscul pe care și-l asumă statul în situația în care nu asigură o asemenea stabilitate a veniturilor lunare realizate în urma muncii prestate, salariaților plătiți din fonduri publice, este tocmai orientarea lucrătorilor, mai ales a acelora cu înaltă calificare, spre sectorul privat, care poate să le garanteze respectarea acestor drepturi.
Pentru argumentele prezentate anterior, Curtea consideră că reclamanta, contrar celor reținute de c ătre prima instanță, avea în cauză speranț a leg itimă de a-i f i pl ătit ș i încep ând cu lun a iul ie 201 0 s al ar iul s tab il it printr-o lege un ic ă d e s al ar iz are , având în acest sens " un bun"; în sensul C. Europene a D. O.
Se reține însă că măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea
exercițiului dreptului reclamantei, în reducerea drepturilor salariale cu 25%,
fără a fi afectată substanța bunului , a fost determinată de motive de u tilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta R ., care putea pune în pericol stabilitatea economică a țării și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art.16 alin.1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de (...), se aplică p ână la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivitdisp.art.8 alin.3 din L. nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare , păstrându -se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și
imperativele apărării drepturilor fundamantale ale individului.
Art.53 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau al unorlibertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. R. poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cusituația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O. prevede că orice persoanăfizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamantei s-a efectuat cu respectarea cerințelor art.53 din Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O.
De altfel, potrivit deciziei nr.874/(...) a Curții Constituționale, Guvernul a opinat că măsurile dispuse prin L. nr.1. sunt legale și conforme jurisprudenței C. tocmai având în vedere faptul că acestea reprezintă doar restrângeri ale exercițiului unor drepturi, nefiind afectată substanța acestora și că au fost luate pe o perioadă determinată, iar Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amanințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, aceasta fiind de esența art.53 din Constituție.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
S-a reținut că aceasta: "Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție.";
De altfel, prin decizia nr.1414/2009, Curtea Constituțională a mai reținut, analizând dispozițiile art.10 cap.III din L. nr.329/2009, următoarele:
„Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Pentru toate aceste considerente, în unanimitate, se reține că soluția primei instanțe privind diferențele de drepturi salariale solicitate de către reclamantă pentru lunile septembrie-decembrie 2010 este temeinică.
Cât privește solicitarea formulată în subsidiar, de admitere în parte a acțiunii introductive, sub raportul pretențiilor aferente lunilor de concediu de odihnă, se reține, cu majoritate de voturi, că recursul este nefondatîntrucât motivarea pentru care se formulează această cerere este diferită de cea formulată prin acțiunea introductivă, semnificând o schimbare de cauză.
Astfel, dacă prin acțiune s-a solicitat plata diferențelor salariale rezultate ca urmare a aplicării prevederilor L. nr. 1. pe lunile iulie-decembrie
2010 prin referire exclusivă la dreptul la bun din perspectiva garanților oferite de C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertățilorfundamentale dreptului de proprietate, prin recurs se invocă, în cererea subsidiară, încălcarea principiului neretroactivității legii, față de modalitatea de stabilire a indemnizației de concediu de odihnă. Or, această construcție juridică, susținută de noi temeiuri de drept, constituie o modificare a cauzei acțiunii, interzisă în recurs de prevederile art. 294 alin. 1 raportat la art. 316
C.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 3041, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de P. M. R. împotriva sentinței civile nr. 5. din (...) a T. B. N. pronunțate în dosar nr. (...) pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
I. T. D. C. G. C. M. cu opinie separată
N. N.
GREFIER
Red./Tehnored.:C.M.;
2 ex./(...);
Jud.fond: T. B.-N.: M.L.B..
Motivarea opiniei parțial separate a judecătorului C . M.
Analizând motivele de recurs invocate și dispozițiile legale aplicabile în speță, consider că recursul formulat de către reclamanta P. M. R. este în parte fondat, pentru următoarele considerente:
Astfel cum am argumentat în considerentele deciziei ce privesc motivele de recurs referitoare la diferențele salariale dintre sumele de bani plătite cu aplicarea L. nr.1. și sumele stabilite potrivit contractului individual de muncă pentru lunile septembrie-decembrie 2010, soluția pronunțată de către prima instanță este corectă, însă consider ca fiind întemeiate motivele formulate de către recurentă privind aplicarea greșită a legii în ceea ce privește drepturile cuvenite acesteia pe lunile iulie, august 2010.
Consider astfel că în mod greșit instanța de fond a tratat în mod global drepturile bănești cuvenite reclamantei pentru lunile iulie-decembrie
2010, analizând aplicarea L. nr.1., fără a lua în considerare de fapt natura drepturilor „salariale"; ce au fost plătite acesteia de către unitatea școlară pârâtă în lunile iulie și august 2010.
Trebuie menționat că această cauză face parte dintr-o categorie de litigii ce au practic aceleași obiect, părți fiind cadre didactice din cadrul aceleiași unități școlare și în care, parte dintre judecătorii cărora le-au revenit spre soluționare pricinile, au solicitat, astfel cum este cazul și în speță, lămuriri angajatorului privind natura „.lor salariale"; ce le-au fost plătite reclamanților în lunile iulie și august 2010 și în privința cărora s-au aplicat prevederile L. nr.1..
Astfel, în speță, prin adresa nr.(...), unitatea școlară pârâtă în cauză a precizat că pentru lunile iulie și august 2010, în care reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă, drepturile bănești cuvenite au fost diminuate cu 25%, potrivit dispozițiilor L. nr.1., precizându-se indemnizațiile de concediu cuvenite și cele efectiv plătite cu aplicarea prevederilor acestei legi.
Apreciez că, având în vedere prevederile art.103 din L. nr.128/1997,din care rezultă că reclamanta avea dreptul la concediul anual de odihnă cu plată, cu o durată de cel puțin 62 de zile, exclusiv duminicile și sărbătorile legale, care se efectuează în principal în perioada vacanțelor școlare, primainstanță avea obligația, pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, să ceară lămuriri, în toate cauzele având acest obiect, atât reclamantei, cât și unității de învățământ, privind natura drepturilor bănești plătite în lunile iulie și august 2010 și, în consecință, să pună în discuția părților și să facă aplicarea prevederilor L. nr.1., în raport de aceste precizări.
Î n ceea ce o privește pe reclamantă, este posibil ca, în lipsa unor c unoștințe juridice, aceasta să fi aprecia t indemnizația de co ncediu ca fiind u n drept salarial, aceasta fiind chiar un drept de natură salarială, resp ectiv u n venit de înlocuire a salariului pe perioada efectuării concediului de o dihnă, calificat și de către C. fiscal ca fiind „. din salarii";, îns ă ins tanț a,
investită cu legalitatea aplicării L. nr.1. asupra tuturor drepturilor bănești p lătite reclamant ei în perioada iulie-decembrie 2010, cons ider c ă ave a
obl ig aț ia de a s tăru i , potrivit disp.art.129 alin.5 Cod.proc.c iv il ă, prin toate
mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind afl area adevărului î n cauză , pe baza stabilirii faptelor și prin apl ic are a corec tă a leg ii , în scopul p ronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Conform alin.4 din același articol, judecătorul era în drept să cearăpărților, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept invocată, orice explicații, să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept,
ch iar d ac ă nu sun t menț ion ate în cerere s au în în tâmp in are .
Neproced ând în ace s t mod, înc ălc ând as tf el princ ip iul rolul u i ac tiv al j udec ătorulu i în proc esul c iv il, cons ider c ă pr ima ins tanț ă a p ronun ț at în cee a c e pr iveș te d if erențele de „. s al ar iale"; s ol ic itate de c ătre rec l aman tă pen tru l un ile iul ie ș i augus t 2010 o ho tăr âre ne te me in ic ă ș i neleg al ă.
Astfel, în ipoteza în care prima instanță s-a considerat investită, pornind strict de la modul în care reclamanta și-a formulat cererea, cu analizarea temeiniciei și legalității stabilirii drepturilor salariale cuvenite reclamantei pe lunile iulie și august 2010, ignorând adresele trimise în cauză de către unitățile de învățământ pârâte și prevederile legale privind concediile cadrelor didactice, aceasta trebuia să constate că unitatea de învățământ nu datora recurentei salariu pentru aceste luni, prin urmare, nu avea niciun rost să mai verifice, astfel cum a procedat, prin hotărâreapronunțată, dacă diminuarea aplicată prin L. nr.1. pentru această perioadă a fost conformă cu legislația națională și internațională.
Pentru aflarea adev ărului în cauză, pri ma instanță trebuia să rețină î nsă că interesul rec lamantei în promova rea acțiunii prezente l -a reprezentat constatarea în fapt a diminuării lunare nelegale a veniturilor sale cu 25%, în perioada iulie-decembrie 2010, respectiv ceea ce aceasta a perceput direct, în mare parte din culpa intimatei-pârâte care, nerespectând prevederile l egale aplicabile în cauză , nu a plătit i ndemnizația de con cediu anticipat efectuării concediulu i de odihnă, deci în luna iunie, situație în care reclamanta, pe lunile iulie și august, realmente nu ar fi avut de încasat niciun fel de drepturi salariale.
Cu un efort minim de clarificare a acțiunii, care de altfel s-a și realizat în majoritatea cauzelor, fără a fi urmat însă și de calificarea juridică corespunzătoare a drepturilor bănești plătite salariaților în perioada lunilor iulie-august 2010, precum și de punerea în discuția părților a aspectelor ce decurg din natura acestor drepturi, precum calculul și termenul de plată legal al acestora și, decurgând din acestea, măsura în care aceste drepturi puteau fi afectate de L. nr.1., ce a intrat în vigoare la data de (...), prima instanță avea posibilitatea să soluționeze în mod temeinic și legal și acest petit, doar pe baza actelor existente la dosar și a prevederilor legale și convenționale aplicabile pricinii.
Având în vedere fap tul că, prin motivel e de recurs invoc at e de către recurentă, aceasta s upune jurisdicției m uncii de fapt tot ace eași problemă,
cea a aplicării preve derilor L. nr.1., în c eea ce privește drep turile bănești ce i-au fost plătite în lunile iulie și august 2010, cu titlu de indemnizație de concediu, aceasta nu modifică de fapt în recurs cauza acțiunii, ci doar o e xplicitează, o precizează, calificarea juridică a acestui petit fiind oricum o î ndatorire a instanței de judecată .
Întrucât intimații au avut în cauză posibilitatea să-și exprime poziția față de aceste motive de recurs, iar aceștia cunoșteau în cauză oricum natura drepturilor bănești plătite în lunile iulie și august 2010, astfel încât niciunul dintre principiile de bază ale procesului civil nu sunt încălcate în cauză, fiind asigurată atât contradictorialitatea, cât și dreptul la apărare al părților, iar principiul disponibilității părților este respectat, în condițiile în care instanța, în virtutea rolului său activ, clarifică, pornind de la intenția reclamantei de a acționa în judecată, de la interesul său în cauză, cadrul procesual, în ceea ce privește obiectul și cauza acțiunii, consider că și motivul privind legalitatea aplicării prevederilor L. nr.1., în ceea ce privește drepturile bănești ce i-au fost plătite recurentei în lunile iulie și august
2010, cu titlu de indemnizație de concediu, putea și trebuia să fie soluționat de către instanța de control judiciar.
Astfel, consider că se impunea admiterea cererii de recurs formulate d e către reclamantă, cu modificarea în parte a sentinței pronunțate de către prima instanță, în sensul admiterii în parte a acțiunii, a obligării unității de î nvățământ pârâte l a plata diferenței de indemnizație de co ncediu cuvenită r eclamantei pentru anul școlar 2009/2010 și a primarului, consiliului local la alocarea fondurilor necesare achitării acesteia, pentru următoarele considerente:
Conform art.103 din L. nr.128/1997, reclamanta avea dreptul laconcediul anual de odihnă cu plată, cu o durată de cel puțin 62 de zile,
exclusiv duminicile și sărbătorile legale, drept ce este stabilit pe ani școlari , prin urmare și indemnizația de concediu d e odihnă este cuvenită tot pe ani
școlari.
I. de conced iu de od ihn ă cuven ită recl aman te i trebu ia s tab il ită po tr iv it disp.art.145 alin.2 din C. muncii, astfel cum a fost modificat prin O.nr.65/2005, deci a dispozițiilor în vigoare privind calculul acesteia, care
prevăd că aceasta reprezintă media zilnică a drepturilor salariale cuprinzând s alariul de bază, indemnizați ile și sporurile cu caracter per manent dinultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu zilele de concediu.
Art. 3 din L. nr.6/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor prevedea că, pe durata concediului de odihna, salariații au dreptul la o indemnizație care nu poate fi mai mica decît salariul de baza, sporul de vechime și indemnizația pentru funcția de conducere, luate împreună.
Conform art. 7 din aceeași lege, regulile privind durata concediului de odihna, inclusiv a concediului de odihna suplimentar, cuantumul indemnizației cuvenite, programarea, efectuarea, întreruperea și amânarea concediului de odihna, precum și compensarea în bani a concediului neefectuat se stabilesc, în limitele și cu respectarea dispozițiilor prezentei legi, prin hotărâre a G., pentru salariații din administrația publica, regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare.
În temeiul disp.art.7 din L. nr.6/1992 a fost adoptată H.G. nr.250/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor din administratia publica, din regiile autonome cu specific deosebit si din unitatile bugetare, care la art.7 alin.1, a prevăzut că, pe durata concediului de odihna, salariatii au dreptul la o indemnizatie calculata in raport cu numarul de zile de concediu inmultite cu media zilnica a salariului de baza, sporului de vechime si, dupa caz, indemnizatiei pentru functia de conducere, luate impreuna, corespunzatoare fiecarei luni calendaristice in care se efectueaza zilele de concediu de odihna și la alin.2, că media zilnică a veniturilor prevazute la alin. (1) se stabileste in raport cu numarul zilelor lucratoare din fiecare luna in care se efectueaza zilele de concediu.
Potrivit art.298 alin.2 din actualul Cod al muncii, L. nr.6/1992 a fost î ns ă abrog ată, f iind abrog ate ș i al te d isp oz iț i i con tr are codulu i, as tf el înc ât ș i H.G. nr.250/1992, adop tată în b az a ș i în executare a unei legi abrogate (conform art.31 din Decretul Consiului de S. nr.16 din 3 februarie 1976 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnica legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative), nu mai poate fi c ons ider ată c a f iind î n prezen t apl ic ab il ă.
Acest aspect, al stabilirii indemnizației de concediu de odihnă a personalului din sectorul public nu a ridicat probleme deosebite până în anul 2005 întrucât, până la data intrării în vigoare a O. nr.65/2005, prevederile noului Cod al muncii în acest sens erau identice cu cele prevăzute în H.G. nr.250/1992, deși temeiul calculării acesteia, începând cu anul 2003, trebuia să fie L. nr.53/2003 și nu o hotărâre de guvern ale cărei prevederi în acest sens erau abrogate.
Ar f i de al tf el cu to tul anor mal ș i des igu r, con tr ar in tenț ie i le g iu itorulu i, ce a considerat în anul 2005 c a f iind ne ces ar ă mod if ic are a C.u i munc ii ș i în p r iv inț a modulu i de s t ab il ire a inde mn iz aț ie i de conced iu de od ihn ă, mo tiv a t de ". îndepl in ir ii an g ajame n telor asu mate de R. în c adrul ne goc ier ilor pr iv ind C ap itolul 13 "Ocup ar e ș i pol itic i soc iale", de ar mon iz are a leg isl aț ie i n aț ion ale cu acquis-ul co mun itar";, c a o ". cupr in s ă în Progr amu l le g isl ativ pr ior itar p en tru in tegr are a în Un iune a E.";, c a în r apor tur ile de munc ă ale person alulu i d in sec torul publ ic s ă se apl ice o ho tăr âr e de guvern d in anul 1992, e mis ă în t e me iul une i leg i ab rog ate înc ă d in anu l 2003 de către C. mu ncii, care a p rev ăzu t, pr in d ispoz iț iile s ale , modul de c alcul al aces te i inde mn iz aț ii.
Pr in ur mare, co ns id er c ă în prezen t, pe n tru toț i s al ar iaț ii d in sec torul p ubl ic s au pr iv at se apl ic ă, în cee a ce pr iveș te s tab il ire a inde mn iz aț ie i de c onced iu de od ihn ă , prevederile C.ui muncii, astfel cum acestea au fost m o d if ic ate în anul 2 005, cu excepț ia acel or r apor tur i jur id ice de munc ă în c are a u f ost adop tate regl e men tăr i spec iale du p ă ace as tă d ată.
De altfel, potrivit art.13 din L. nr.24/2000, o reglementare spec ial ă, derogatorie, în acee aș i mater ie , ar trebu i prev ăzu tă pr in tru -un act normativ de a cel aș i n ivel cu regle me n tare a gener al ă î n mater ie.
Pen tru acele aș i mo tive, cu atât mai mul t, preveder ile ar t.21 d in Ord inul nr.3251 din 12 februarie 1998 al M. E. N.e pentru aprobarea concediului de o d ihn ă al person al ulu i d id ac tic, e mis, conf or m pre ambul u i ac tulu i, în a pl ic are a ar t.103 d in L. nr.128/1997, a ar t.8 d in L. nr.6/1992 ș i a ar t.17 d in H .G. nr.250/1992, regle men tăr i ce pr ivesc s tab il ire a inde mn iz aț ie i d e c onced iu de od ihn ă, nu po t "supr av iețu i"; ac telor nor mative î n te me iul c ăror a a u f ost adop tate, r espec tiv L. nr.6/19 92 ș i, imp l ic it, a H. G. nr.250/1992, abrogate prin noul Cod al muncii.
Mai mult decât atât, conform art.95 alin.1 din L. nr.128/1997, care la data adoptării L. nr.1. era în vigoare, nefiind abrogat sau modificat prin L. nr.330/2009, " P. did ac tic de l a to ate n iv elur ile înv ăț ămân tul u i are drep tur i ș i o bl ig aț ii care decurg din legislația în vigoare, din prezentul statut, din carta
universitară, precu m ș i d in preveder ile co n tr ac tulu i colec tiv de mu nc ă.";
Î n concordanță cu art.238 din C. muncii, ce prevede că la încheierea c ontractului colectiv de muncă pre vederile legale privind drepturile s alariaților au caracter minimal, Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pe anii
2007-2010, avându-l c a p ar te se mn atar ă, d i n p ar te a ins titu ț iilor buge tare ș i p e M. E. și C. , a mo d if ic at, corespunz ăto r d ispoz iț iilor mai su s menț ion ate ale n oulu i Cod al mu n c ii, preveder ile con tr ac tulu i colec tiv de munc ă l a n ivel naț ion al an ter ior.
Astfel, art.59 alin.1 din Contractul Colectiv de M. U. La N. N. pe anii
2007-2010 prevede c ă, pe dur ata conced iulu i de od ihn ă, s al ar iaț ii vor pr imi o i nde mn iz aț ie ce rep rez in tă med ia z iln ic ă a ven itur ilor d in ul time le tre i lun i anterioare lun ii în c are es te ef ectu at conc ed iul, mul tipl ic ată cu nu mărul de z il e d e conced iu. I. de co nced iu nu po ate f i mai mic ă dec ât s al ar iu l de b az ă, sporu l d e vech ime ș i inde mn iz aț ia pen tru f uncț ie de conducere, lu ate î mpreun ă,
corespunz ător nu măr ulu i de z ile de concediu.
Av ând în vedere f ap tul c ă, de l a d ata înr eg is tr ăr ii aces tu ia l a M. M., S.
S. ș i F., respec tiv d e l a d ata de (...), aces t con tr ac t colec tiv de munc ă ș i -a p rodus ef ectele ș i c ă aces ta a f ost se mn at ș i de c ătre M. E. ș i C. , în s itu aț ia în care mai ex is ta vreu n dub iu, neîn te me iat des igur dup ă mod if ic are a leg isl ativ ă d in anul 2005, cu priv ire l a modul de s tab il ire a inde mn iz aț ie i de conced iu de o d ihn ă a person al ulu i d id ac tic, aces ta a f ost înl ătur at pr in preveder ile c on tr ac tu ale conven ite de c ătre p artenerii sociali.
De asemenea, Contractul Colectiv de M. la N. de R. de Î. nu cuprinde în m o d expres modul d e c alcul al inde mn iz aț ie i de conced iu, d ar l a ar t.6 al in.1, stab ileș te c ă drep tu r ile s al ar iaț ilor prev ăzu te în aces t con tr ac t nu po t s ă reprezinte cauza reducerii altor drepturi colective sau individuale care sunt r ecunoscu te de leg islaț ie ș i con tr ac tul col ec tiv de munc ă l a n ivel n aț ion al, iar c l auzele aces tu ia tre bu ie or icu m s ă resp ec te preveder ile ar t. 238 al in.1 d in C . muncii.
Astfel cum s-a probat în cauză, cu adeverința depusă la dosar, cele 62de zile de concediu de odihnă, exclusiv duminicile și sărbătorile legale,respectiv 78 de zile calendaristice de concediu de odihnă, la care era îndreptățită reclamanta pentru anul școlar 2009-2010, au fost efectuate începând cu data de 1 iulie 2010, respectiv în lunile iulie și august, iar
indemnizația de concediu de odihnă, aferentă muncii deja prestate în acel an
școlar, trebuia plătită anterior acestei date, potrivit următoarelor r eglementări legale și prevederi convenționale:
Conform art.145 alin.3 din C. muncii, indemnizația de concediu deodihnă trebuia plătită cu 5 zile înainte de plecarea în concediu.
Potrivit art.59 alin.4 din Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pe anii
2007-2010, indemnizația de concediu se plătește înainte de plecarea în concediu.
Art. 29 alin.4 din Contractul Colectiv de M. la N. de R. de Î. prevede căindemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 10 zile înainte
de plecarea în concediu de odihnă.
În consecință, consider că L. nr.1., intrată în vigoare abia la data de
(...), după ce personalul didactic prestase integral munca pe anul școlar
2009/2010 și înce puse efectuarea c oncediului de odi hnă, nu putea retroactiva și afecta, prin diminuare, cuantumul indemnizației de concediu d e odihnă la care er a îndreptățită această cat egorie de angajați pen tru anul
școlar respectiv, ce trebuia stabilit conform considerentelor expuse anterior
și plătit anticipat plecării în concediu.
Din moment ce toate aceste acte normative sau convenționale, dar cu p utere de lege, stabilesc că indemnizația de concediu se plătește întotdeauna î nainte de plecarea efectivă în concediu, ca o măsură de protecție socială a s alariatului, chiar și în ipoteza în care in demnizația de conce diu s -ar fi plătit s alariaților în fapt, l a o dată ulterioară, culpa angajatorulu i în acest sens,
pentru nerespectarea drepturilor angajatului, nu poate să agraveze și mai m ult situația creat ă acestuia, contrib uind la diminuare a indemnizației cuvenite prin aplicarea unei legi intrate în vigoare ulterior datei la care a ceste drepturi bănești erau datorate/scadente.
Incidența în cauză a acestor reglementări naționale, a căror aplicare atrage nelegalitatea diminuării indemnizației de concediu cuvenite reclamantei pentru anul școlar 2009/2010, drepturi bănești ce au fost plătite cu acest titlu în lunile iulie și august 2010, face de prisos analizarea respectării în cauză a drepturilor garantate prin C. E. a D. O. și a jurisprudenței Curții Europene a D. O.
Prin urmare, consider că acțiunea reclamantei privind obligarea u nității școlare pârâte la plata diferenței de indemnizație de concediu de o dihnă pentru anul școlar 2009/2010 este fondată.
Apreciez ca fiind fondat și capătul de cerere formulat de către r eclamantă privind o bligarea C. Local B . și P. municipiului B. la asigurarea f inanțării pentru plata acestor diferențe de indemnizație.
Astfel, obligația de a plăti salariul și, implicit, indemnizația de concediu de odihnă, revine angajatorului, care este, necontestat, unitatea școlară reprezentată prin director.
Aceste drepturi se asigură însă din surse bugetare, așa cum o indică art. 167 alin.1 din L. învățământului nr. 84/1995, republicată, unde se prevede că: „unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii";.
Potrivit disp.art.36 alin.2 lit.d) din L. nr.215/2001 privind administrația locală, consiliul local are ca atribuție aprobarea bugetului local
și repartizarea fondurilor necesare unităților școlare, iar primarul, conform disp.art.63 alin.4 lit.a) din aceeași lege, exercită funcția de ordonator principal de credite.
Conform disp.art.16 din H.G. nr.2192/2004, finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii.
Potrivit art.40 din aceeași hotărâre, după aprobarea legii bugetului de stat, consiliul județean și C. G. al M. B., prin hotărâre și cu asistența tehnică a direcției generale a finanțelor publice și a inspectoratului școlar, repartizează unităților administrativ-teritoriale sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și, după caz, fonduri din cote defalcate din impozitul pe venit la dispoziția acestora.
Având în vedere faptul că, potrivit disp.art.157 alin.2 din C. muncii, sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, ca o excepție de la regula prevăzută în primul alineat al aceluiași articol, ce garantează negocierea salariilor cuvenite, consider că intimaților-pârâți: C. Local B. și P. municipiului B. le reveneau atribuții legale însemnate în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ce se cuveneau personalului din învățământ potrivit dispozițiilor art.103 alin.1 din L. nr.128/1997, art.145 din C. muncii și contractelor colective de muncă aplicabile.
Pentru toate aceste considerente, opinez în sensul că se impunea admiterea în parte a recursului formulat de reclamanta P. M. R., cu modificarea în parte a sentinței primei instanțe.
Judecător ,
C. M.
Red./Tehnored.: C.M.; (...).
| ← Decizia civilă nr. 2630/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2597/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
