Decizia civilă nr. 3993/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ N. 3993/R/2011
Ședința 27 octombrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: ANA I. JUDECĂTOR: A. A. C.
JUDECĂTOR: A. C.
GREFIER: C. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S. M. prin U. J. A S. DIN Î. B.-N. împotriva sentinței civile nr. 1. din 30 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, în dosar nr. (...), privind și pe pârâții Ș. G. N. 4 B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B. și chemții în garanție M. E., C. T. ȘI S., MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. B.- N., având ca obiect drepturi bănești - diminuare indemnizație de concediu cu 25%.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin memoriul de recurs, reclamanta-recurentă a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc. civ.
Nefiind formulate alte cereri prealabile ori excepții, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1. din 30 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, în dosar nr. (...) au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. municipiului B. și C. local al municipiului B. invocate de pârâți.
A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta S. M. reprezentată de U. J. a S. L. din Î., împotriva pârâților Ș. G. nr. 4 B., P. municipiului B., C. local al municipiului B.,.
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S. B.,
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B., C. local al municipiului B. împotriva chematului în garanție M. E., C., T. și S. B., ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B., C. local al municipiului B. împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice B., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B. nu a fost apreciată ca fiind întemeiată.
Potrivit art. 167 din L. nr. 84/1995, republicată, în vigoare la data promovării acțiunii, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale aleunităților administrativ-teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, dela bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii.
Finanțarea de bază, ce include și cheltuielile de personal conform art. 167 alin. 5 lit. a din L. nr. 84/1995, republicată, se face pe bază de contract încheiat între directorul unității de învățământ preuniversitar și primarul localității în a cărei rază teritorială se află unitatea de învățământ.
Totodată, conform art. 1 alin. 3 din Hotărârea G. nr. 1618/2009 privind finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat, finanțate din bugetele locale, pe baza standardelor de cost pe elev/preșcolar pentru anul 2010, modificată și completată prin HG nr. 3., finanțarea cheltuielilor cu salariile, sporurile, indemnizațiile și alte drepturi salariale în bani stabilite prin lege, precum și contribuțiile aferente acestora, pentru unitățile de învățământ preuniversitar de stat, se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată.
Consiliile locale răspund de repartizarea sumelor și aprobarea bugetelor pentru fiecare unitate de învățământ cu personalitate juridică, așa cum rezultă din dispozițiile art. 4 alin. 1 din Hotărârea G. nr. 1618/2009.
Art. 7 alin. 8 al Legii nr. 84/1995, republicată, consacră expres personalitatea juridică a unităților de învățământ, cu excepția școlilor care au numai clasele I-IV.
C. local este entitatea căruia unitatea de învățământ îi înaintează proiectul de buget întocmit, cu identificarea tuturor categoriilor de venituri și cheltuieli, finanțate din bugetul local, însoțit de notele de fundamentare, calitate în care aprobă prin hotărâre proiectul de buget.
Prin urmare, primarul, care este ordonator de credite și consiliul local sunt obligate să aloce unității de învățământ sumele necesare plății drepturilor salariale cuvenite cadrelor didactice și celuilalt personal al unității de învățământ.
A. modalitate de finanțare a învățământului preuniversitar este prevăzută și de L. nr. 1., intrată în vigoare la data de 2 februarie 2011, așa cum rezultă din cuprinsul art. 104 alin. 2 lit. a din capitolul VIII intitulat
„Finanțarea și baza materială a învățământului preuniversitar";.
Întrucât primarul este ordonator de credite conform art. 63 alin. 4 lit. a din L. nr. 215/2001, republicată, iar consiliul local răspunde de aprobarea bugetelor pentru fiecare unitate de învățământ cu personalitate juridică, pârâții primarul și consiliul local justifică legitimare procesuală pasivă, astfel că excepția lipsei calității procesuale pasive este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M.
E., C., T. și S. B. a fost apreciată ca fiind întemeiată, și a fost admisă.
Potrivit art. 167 alin. 17 din L. nr. 84/1995, republicată, în vigoare la data promovării acțiunii, de la bugetul de stat, prin bugetul M. E., C. T. și S. se asigură doar cheltuielile aferente unităților de învățământ preuniversitar, inclusiv pentru învățământul special expres enumerate la literele a - h, printre care nu sunt prevăzute și cheltuieli cu salariile personalului din învățământ.
Aceleași dispoziții legale se regăsesc și în cuprinsul art. 111 din L. nr.
1., în prezent în vigoare.
Ca atare, având în vedere că acest minister nu finanțează învățământul preuniversitar, acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă.
În consecință, cererea de chemare în judecată a acestui minister formulată de pârâții P. municipiului B., C. local al municipiului B. a fost respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, admiterea acestei excepții împiedicând analiza fondului cererii de chemare în garanție formulată cu privire la această entitate.
Analizând pe fond acțiunea formulată împotriva pârâților C. local almunicipiului B. și P. municipiului B., precum și cererea de chemare în garanție a M. F. P. B., tribunalul a reținut faptul că reclamanta este angajata unității școlare chemată în judecată, pe postul de profesor, așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar.
În cursul anului școlar 2009-2010 reclamanta a intrat în concediu de odihnă anterior datei de 1 iulie 2010, în perioada iulie-august indemnizația de concediu cuvenită fiindu-i diminuată cu 25% în temeiul prevederilor Legii nr. 1., îndemnizația de concediu cuvenită pe luna iunie 2010 fiindu-i acordată integral, nediminuat, așa cum rezultă din adresa nr. 502/(...) a unității de învățământ.
O asemenea măsură a fost contestată în prezentul cadru procesual, apreciindu-se că pentru lunile iulie și august 2010 în care reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă acesteia i se cuvenea o indemnizație de concediu nediminuată, întrucât pe de o parte, L. nr. 1. nu se referă la diminuarea indemnizației de concediu de odihnă, iar pe de altă parte, plata indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
Conform dispozițiilor art. 1 din L. nr. 1., aplicabilă din data de 3 iulie
2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Dreptul la concediul de odihnă a fost recunoscut în favoarea cadrelor didactice prin art. 103 alin. 1 lit. a din L. nr. 128/1997, act normativ în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile, acesta fiind abrogat abia prin L. nr. 1..
Această reglementare este în concordanță cu dispozițiile art. 7 din H.G. nr. 250/1992, republicată, aplicabile tuturor salariaților din unitățile bugetare.
Ca atare, în privința concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ există o reglementare specială, cu caracter derogator de ladispozițiile art. 150 din Codul muncii, în forma republicată, care nu sunt astfel incidente.
Practic, în baza reglementărilor speciale derogatorii, indemnizația de concediu cuvenită reclamantei coincide cu salariul acesteia pe luna iulie, respectiv luna august. În aceste condiții, indiferent de data la care s-au achitat, suma rămâne aceeași, salariul lunar diminuat cu 25%.
Aceasta întrucât diminuarea drepturilor salariale a operat începând din data de 3 iulie 2010.
Prin urmare, pentru luna iulie 2010, în care reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă indemnizația de concediu este egală cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime corespunzătoare lunii iulie (adică în cuantum diminuat cu 25%) înmulțită cu numărul zilelor de concediu. A. modalitate de calcul se aplică și pentru luna august.
Dat fiind faptul că diminuarea salarială cu 25% este prevăzută începând cu veniturile lunii iulie 2010, este evident că indemnizația de concediu pentru lunile iulie și august 2010, care se calculează în raport de salariul aferent lunilor iulie și august trebuia diminuată cu 25% în baza Legii nr. 1..
O asemenea diminuare opera și în ipoteza în care indemnizația de concediu se achita cu cel puțin 5 zile înainte de ziua plecării în concediu, conform art. 7 alin. 5 din HG nr. 250/1992, republicată.
Aceasta întrucât, chiar dacă la data la care se achita, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1., se plătea indemnizația în cuantum nediminuat, ulterior, angajatorul era obligat la regularizarea plăților în raport de media zilnică a salariului de bază și a sporului de vechime stabilite, ținând seama de diminuarea prevăzută de lege, urmând a proceda ulterior la recuperarea sumelor achitate în plus.
Ca atare, indemnizația de concediu pe care ar fi primit-o reclamanta anterior plecării sale în concediu, în cuantum nediminuat, aferentă perioadei
3 iulie 2010-31 august 2010, egală conform reglementărilor legale mai sus amintite cu salariu aferent lunilor respective, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1. ar fi fost supusă recalculării conform prevederilor acestei legi, dat fiind faptul că privește venituri aferente lunilor în care operează diminuarea salarială, ajungându-se în final la aceeași situație, aceea a dreptului de a beneficia pe perioada mai sus amintită (3 iulie 2010-31 august 2010) de indemnizația de concediu în cuantum diminuat cu 25%.
Plata îndemnizației de concediu nediminuate ar fi determinat în final recuperarea de angajator de la reclamantă a sumelor achitate în plus, reprezentând diferența dintre indemnizația încasată și cea cuvenită, adică salariul aferent lunii iulie, respectiv august, diminuat cu 25%.
În acest caz nu se poate reține o aplicare retroactivă a Legii nr. 1. atâta timp cât indemnizația de concediu se achită în avans, deci anterior efectuării concediului și ea reprezintă un drept cuvenit pentru lunile iulie și august, în care își găsesc aplicabilitate dispozițiile Legii nr. 1..
Nu a putut fi reținută nici susținerea potrivit căreia dispozițiile Legii nr. 1. nu sunt incidente în privința indemnizației de concediu de odihnă.
Așa cum lesne se poate constata, dispozițiile art. 1 ale legii fac referire nu numai la salarii, ci și la alte drepturi salariale. Or, atâta timp cât indemnizația de concediu se stabilește în raport cu salariul de bază este evident că aceasta reprezintă un drept salarial.
De altfel, în mod indirect reclamanta recunoaște natura juridică a indemnizației de concediu de drept salarial, făcând trimitere la dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii (în forma anterioară republicării), text ce reglementează termenul de prescripție al acțiunii în plata unor drepturi salariale neacordate.
Acțiunea a fost apreciată ca fiind neîntemeiată și din perspectiva reglementărilor europene invocate de reclamantă.
În temeiul obligației instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității C. europene față de normele interne, tribunalul a analizat dacă reglementările interne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamantei cuvenite pe perioada concediului său de odihnă intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
discriminarea reclamantei, ca salariat în sectorul bugetar față deangajatul din sectorul privat nu a putut fi reținută, întrucât pentru a exista oîncălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă.
Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator.
În sfera publică angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. A. entități trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, ca act al legiuitorului originar sau delegat, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Manifestarea sa de voință este condiționată și, totodată, limitată de lege. Î., atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nici măcar nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale.
Ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea și să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. R.nea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea.
Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale,respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat. Egalitatea nu presupune uniformitate, astfel încât este evident că angajatorul din sfera publică se conduce, în privința modului de stabilire a drepturilor salariale și a marjei de apreciere de care dispune în privința stabilirii salariilor, după alte reguli față de angajatorul privat.
Întrucât dreptul de creanță al reclamantei și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, nu se poate reține nici faptul că reclamanta are un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010).
Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantei, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamantă, ceea ce nu este cazul întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare (a se vedea Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a opinat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (a se vedea Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor.
Lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la C. S. se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o.
Sub acest aspect tribunalul a reținut că măsura diminuării drepturilor salariale lunare și implicit a indemnizației de concediu este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetarepentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale.
Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată.
Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
În cauză reclamanta nu a dovedit că prin măsura diminuării veniturilor sale salariale pe perioada concediului său de odihnă situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență (nu s-a probat că măsura luată a pus-o pe reclamantă în imposibilitatea de a plăti rate, întreținere, etc.).
În aprecierea proporționalității trebuie să se aibă în vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Chiar dacă și în prezent, în urma adoptării Legii nr. 285/2010, nivelul salariilor este inferior momentului iunie 2010, nu înseamnă că situația diminuării drepturilor s-a definitivat, ea păstrându-și caracterul temporar, fiind aplicabilă pentru anul 2011, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S. M. prin U. J. a S. L. din Î. B.-N., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-a arătat în esență că personalul didactic din învățământul preuniversitar beneficiază de dreptul la concediu de odihnă în temeiul prevederilor art. 103 lit. a din L. nr. 128/1997, privind Statutul personalului didactic, acest drept fiind reglementat atât de art. 145 alin. 1 C. muncii, cât și de C. C. de M. U. la N. N., C. C. de M. U. la N. de R. de Î., cât și de art. 7 din HG nr. 250/1992, dispoziții conform cărora indemnizația de concediu se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu.
Reclamanta a început efectuarea concediului de odihnă anterior datei de 03 iulie 2010, care este data intrării în vigoare a Legii nr. 1., astfel încât,în conformitate cu prevederile art. 15 alin. 2 din Constituția României și ale art. 1 din C. civ., dispozițiile Legii nr. 1. trebuiau aplicate doar pentru viitor, respectiv, indemnizația de concediu cuvenită reclamantei nu putea fi diminuată cu 25%.
Tot în motivarea recursului au fost invocate prevederile art. 78 din
Constituția României, ale art. 48 alin. 2 din L. nr. 330/2009, ale art. 1 din
Protocolul 1 al CEDO, concluzionându-se în sensul că reclamanta avea un
„drept de proprietate"; - dreptul la indemnizație fiind un astfel de drept de proprietate -, precum și o „speranță legitimă";, în înțelesul prevederilor Convenție și că prin aplicarea acestei diminuări reclamanta a fost privată de un drept cuvenit în mod legal.
Pârâții intimați P. M. B. și C. LOCAL AL M. B. au formulat întâmpinare prin care invocă excepția lipsei calității lor procesuale pasive și în consecință, respingerea recursului, iar în subsidiar admiterea cererii de chemare în garanție a M. F. P. și a M. E., C., T. și S...
D. G. A F. P. B.-N. în numele chematului în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și adispozițiilor legale incidente, Curtea reține că recursul este fondat, având învedere considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Potrivit dispozițiilor art. 103 lit. a din L. nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, cadrele didactice au dreptul la un concediu anual cu plată în perioadele vacanțelor școlare, respectiv universitare cu o durată de cel puțin 62 zile, exclusiv duminicile și sărbătorile legale.
Prin Ordinul M. E. N.e nr. 3251 din 12 februarie 1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, s-a stabilit la pct. 21-26 faptul că pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu.
Față de prevederile O. 3., dispozițiile cuprinse la art. 145 alin. 2
C.Muncii, reglementează o metodologie distinctă în ceea ce privește modalitatea de calcul a indemnizației de concediu, cu trimitere la media veniturilor din ultimele trei luni anterioare în care este efectuat concediul.
Potrivit prevederilor art. 1 din L. nr. 1. „…cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%";.
Relevantă în cauza dedusă judecății este stabilirea momentului nașterii dreptului la indemnizația de concediu iar din actele dosarului reiese că acesta este anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1..
A., din adeverința eliberată de Ș. G. nr. 4 B., rezultă că reclamanta a intrat în concediu de odihnă anterior datei de (...), data intrării în vigoare a Legii nr. 1., respectiv la data de 18 iunie 2010.
Prin urmare, reclamanta are dreptul la o indemnizație de concediu în cuantum integral, fără aplicarea diminuării cu 25% prevăzută de art. 1 din L. nr.1., diminuarea indemnizațiilor de concediu aplicându-se numai acelor situații în care dreptul la primirea acestei indemnizații s-a născut ulterior intrării în vigoare a Legii nr.1., iar nu și situațiilor în care acest drept s-a născut sub imperiul legii anterioare, fiind irelevant momentul executării obligației de plată.
Faptul că indemnizația de concediu s-a plătit la data la care intrase în vigoare L. nr. 1. nu are nici o relevanță, întrucât situația ivită în favoarea reclamantei este cea raportată la data nașterii dreptului, și nu la data valorificării lui.
O interpretare contrară ar echivala cu încălcarea principiului neretroactivității legii, principiu consacrat atât prin dispozițiile art. 15 alin. 2din Constituție, conform căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, cât și prin cele cuprinse la art.1 din Codul civil.
În același sens este și D. în interesul legii nr. 20/(...), pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. 20/2011, decizie prin care instanța supremă a statuat că dispozițiile art. 1 din L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, raportat la art. 150 (fost art. 145) din Codul Muncii, art. 103 lit. a) din L. nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art.7 din Hotărârea G. nr.250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferentă anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr.1., respectiv 3 iulie 2010.
Prin urmare, măsura luată de către pârâți, de a calcula indemnizația de concediu acordată reclamantei prin diminuarea acesteia cu 25% este nelegală.
Se mai impune a se sublinia faptul că reclamanta al cărei drept la acordarea indemnizației de concediu de odihnă s-a născut în patrimoniul său anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1., avea un „bun";, un „drept de proprietate"; în înțelesul C. și al art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.
Este adevărat că art.53 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav, dar nu este mai puțin adevărat că restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică iar măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O. prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Pentru aceste motive, curtea apreciază că, restrângerea exercițiului dreptului reclamantei în baza Legii nr. 1., chiar dacă s-ar fi făcut cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 53 din Constituție, totuși, raportat la împrejurarea că dreptul reclamantei la acordarea indemnizației de concediu de odihnă s-a născut în patrimoniul său anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1., încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O.
Curtea apreciază ca fiind întemeiat capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâții C. Local al municipiului B. și P. municipiului B. A., obligația de a plăti indemnizația de concediu de odihnă revine angajatorului, care este unitatea școlară reprezentată prin director. A. drepturi se asigură însă din surse bugetare, așa cum prevede art. 167 alin. 1 din L. învățământului nr. 84/1995, unde se prevede că „unitățile deînvățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii";.
Potrivit art. 36 alin. 2 lit. d din L. nr. 215/2001, consiliul local are ca atribuție aprobarea bugetului local și repartizarea fondurilor necesare unităților școlare, iar primarul, conform art. 63 alin. 4 lit. a din aceeași lege exercită funcția de ordonator principal de credite.
Având în vedere și dispozițiile art. 157 alin. 2 din Codul Muncii, curtea reține că intimaților le revin atribuții legale în ceea ce privește stabilirea și plata drepturilor salariale ce se cuveneau personalului din învățământ.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor de drept mai sus expuse și a prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 321 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să admită recursul reclamantei, conform dispozitivului prezentei decizii.
În ceea ce privește excepția invocată prin întâmpinare de către pârâții P . municipiului B. și C. Local al municipiului B. se constată că deși excepția a fost invocată și soluționată în fața instanței de fond pârâții nu au formulat recurs împotriva soluției de respingere a excepției, soluția rămânândirevocabilă în ceea ce privește excepția.
Referitor la cererea de chemare în garanție formulată împotriva M. F.
P. soluția de respingere se impune a fi menținută, însă raportat la D. îninteresul legii nr.10/2011 a Înaltei Curți de C. și Justiție prin care s-astabilit că în aplicarea art.60 C.pr.civ. raportat la art.19 din L. nr.500/2002
și art.1-4 din O.G. nr.22/2002 cererea de chemare în garanție a M. F. P.formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de creditecu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sau la ajutorul financiar prevăzut de L. nr.315/2006 nu îndeplinește cerințele prevăzute de textul de lege.
Deciziile în interesul legii sunt obligatorii conform art.3307 alin.4
C.pr.civ.
În ceea ce privește chematul în garanție M. E., C., T. și S., prinsentința atacată a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, soluția rămânând irevocabilă prin neexercitarea căii de atac prevăzute de lege.
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin.1 și 3 C.pr.civ. coroborat art.3041 C.pr.civ., Curtea va admite recursul declarat cu consecința modificării sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU A. MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite recursul declarat de reclamanta U. J. A S. L. DIN Î. B. N. împotriva sentinței civile numărul 1. din 30 mai 2011 a T.ui B. N., pronunțată în dosar numărul (...), pe care o modifică, în sensul că admite, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, în numele și pentru membra de sindicat S. M. împotriva pârâților Ș. G. N. 4 B., C. LOCAL B. și P. M. B. și în consecință:
Obligă pârâta Ș. G. N. 4 B. să calculeze indemnizația de concediu de odihnă aferent anului școlar 2009-2010 în cuantum integral, fără aplicarea diminuării cu 25%, prevăzută prin L. numărul 1. și să plătească reclamantei diferența dintre indemnizația integral calculată și cea efectiv încasată.
Obligă pârâții C. local B. și P. municipiului B. să aloce fonduri pentru plata diferenței menționate
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27 octombrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER ANA I. A. A. C. A. C. C. B.
Red. CAA dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: G.C.F.
| ← Decizia civilă nr. 2597/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4006/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
