Decizia civilă nr. 3014/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3014/R/2011
Ședința publică din data de 14 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: S.-C. B.
JUDECĂTORI: I.-R. M.
G.-L. T. GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul L. V. împotriva sentinței civile nr. 420 din 15 martie 2011, pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...), privind și pe pârâții intimați Ș. G. „. C. M. B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B. și chemații în garanție intimați MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. B. și M. E., C., T. ȘI S., având ca obiect drepturi bănești - diminuare salariul 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin serviciul de registratură al instanței, intimații P. și C. Local al M. B. și Ministerul
Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. B.-N. au depus la dosarul cauzei întâmpinări.
Instanța, invocă din oficiu, incidența dispozițiilor art. 316 C., raportat la art. 294 C., privitoare la cauza nouă, față de motivele de recurs dezvoltate în susținerea petitului subsidiar.
Constatând că s-a solicitat judecarea în lipsa părților, cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr. 420 din (...) a T.ui B.-N., pronunțată în dosar nr. (...), a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. Local al M. B. și P. M. B.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul L. V. împotriva pârâților Ș. G. „. cel M. B., C. Local al M. B. și P. M. B.
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S. și în consecință:
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. Local al M. B. și P. M. B. împotriva M.ui E., C., T. și S. B., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, excepție invocată de chematul în garanție M.ui F. P., reprezentat prin
D. G. a F. P. B.-N.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. Local al M. B. și P. M. B. împotriva M.ui F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N. F. cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Excepțiile invocate de pârâți și de chemații în garanție au fost unite cufondul cauzei.
Reclamantul face parte din rândul personalului didactic dinînvățământul preuniversitar și, în perioada 1 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a funcționat în cadrul pârâtei de rând 1, unitate școlară de învățământ, cu personalitate juridică și, începând cu data de (...) drepturile salariale au fost reduse cu 25%, reducere dispusă de L. nr.1..
Referitor la prima critică formulată de reclamant, aceea că, prinmicșorarea salariului, angajatorul a modificat contractul individual de muncă în mod unilateral, fără acordul salariatului, tribunalul a reținut că nu este întemeiată, în acest caz neimpunându-se încheierea unui act adițional la contractul individual de muncă.
Aceasta deoarece, în cazul salariaților din sistemul bugetar, cuantumul salariului este determinat de lege și nu este rezultatul negocierii dintre angajator și angajat, astfel că la încheierea contractului individual de muncă reclamantul și-a exprimat acordul de a primi salariul stabilit, exclusiv prin voința legiuitorului și, prin urmare, orice modificare a cuantumului salariului fie în sensul majorării fie în sensul diminuării, dispusă prin lege, nu implică exprimarea acordului de voință al salariatului, acesta luând cunoștință, încă la data încheierii contractului individual de muncă, de faptul că salarizarea este în limitele stabilite de legislație și de contractele colective de muncă, nefiind incidente dispozițiile art.43 din Codul muncii
Critica privind neconcordanța dintre legea internă și C. pentru apărareadrepturilor omului și libertăților fundamentale a fost apreciată, de asemenea, neîntemeiată.
Astfel reclamantul susține că au un bun în sensul C.i și că prin reducerea salariului cu 25% s-a realizat o privare de proprietate fără o justă despăgubire.
Mai întâi tribunalul a reținut că susținerile reclamantului se bazează pe o eronată interpretare a jurisprudenței C. E. a D. O., întreaga motivare a cererii introductive plecând de la premisa similitudinii, până la identitate, între protecția acordată dreptului de proprietate ca „." în sensul art. 1 din Protocolul
1 Adițional și protecția de care se bucură drepturile de creanță prin prisma aceluiași articol.
În accepțiunea C. E. a D. O., noțiunea de „." în sensul primului alineat al art. 1 din Primul protocol adițional la C. are un înțeles autonom, care nu este limitat la deținerea de bunuri fizice și este independent de clasificările formale din legislațiile interne. O serie de alte drepturi și creanțe, ca de exemplu, datoriile sau activele pot fi de asemenea considerate drepturi de proprietate in sensul reglementarii art. 1 din Protocolul 1 Adițional.
Față de evidenta lărgire a noțiunii de bun, în sensul C.i, evidențiată în special de jurisprudența C. E., se pune și problema limitelor acestei noțiuni. S- a statuat astfel că bunuri în sensul art. 1 pot fi doar bunuri actuale sau valori patrimoniale, cum ar fi creanțele sub rezerva ca reclamantul să poată pretindă că are cel puțin „o speranță legitimă"; de a le putea concretiza. O persoană nu se poate plânge de o atingere adusă dreptului său de proprietate, câtă vreme nu demonstrează existența lui. De asemenea, protecția instituită de art. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun.
Dacă în ce privește situațiile în care s-a invocat și s-a constat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. decurgând din privarea de un bun imobil și lipsa de despăgubiri, Curtea s-a pronunțat în nenumărate rânduri, existând o jurisprudență vastă chiar și prin raportare doar la cazurile în care România a figurat ca stat pârât, situațiile în care s-au analizat aspecte în legătură cu drepturile salariale sunt mai puțin incidente.
Astfel, în cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei (Hotărârea din (...), paragraful 94) Curtea a reținut că nu se conferă prin C. dreptul de acontinua să încasezi un salariu într-un cuantum determinat.
În cauza Bahceyaka împotriva Turciei (Hotărârea din (...), paragraful 34)
Curtea a opinat în sensul că veniturile viitoare constituie „."; numai dacă au fost câștigate sau dacă există un titlu executoriu cu privire la ele. În cauza Lelas împotriva Croației (Hotărârea din (...), paragraful 58) s-a reținut că organele C.i au statuat în mod constant că doar veniturile care au fost câștigate constituie „."; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.
În cauza M.u împotriva României (Hotărârea din (...), paragraful 26, s-a reținut că reclamantul avea un „."; în sensul C.i, decurgând dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care s-a dispus reintegrarea pe post a acestuia și plata retroactivă a drepturilor salariale aferente respectivei funcții. În temeiul acelei hotărâri reclamantul avea o speranță legitimă de a obține acea sumă de bani. Din cuprinsul hotărârii nu rezultă că aceasta s-a pronunțat în mod expresîn sensul că salariul reprezintă un „."; în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol.
Și în cauze în care Curtea a fost sesizată cu încălcări ale dreptului proprietate ca urmare a diminuării pensiilor s-a apreciat că o astfel de ingerință nu este de tipul ". de proprietate"; (hotărârea din 2 februarie 2010 - Aizupurua Ortiz împotriva Spaniei, unde pierderea unei pensii complementare este analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor).
Având în vedere însă că, ingerința nu poate fi apreciată ca o privare de
proprietate, așa cum susține reclamantul (cât timp acesta nu avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional), diminuarea salariului urmează a fi analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor și, prin urmare, testul de proporționalitate nu va consta în verificarea acordării, de către stat, a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza, în concret, în ce măsură salariatul bugetar a fost lipsit in totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), respewctiv dacă salariatul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistentă (Azinas c. Ciprului, par. 44) sau măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei), pentru a se putea reține afectarea substanței dreptului.
Lipsa unei despăgubiri nu conduce prin ea însăși la încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la C. S. se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o.
Sub acest aspect tribunalul reține că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale.
Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
Măsura de diminuare a salariului a afectat în egală măsură toți salariații din sistemul bugetar, indiferent de cuantumul veniturilor și de domeniul în care își desfășurau activitatea.
În cauză reclamantul nu a dovedit că, prin măsura diminuării veniturilor sale salariale situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență (nu s-a probat că măsura luată l-a pus pe reclamant în imposibilitatea de a plăti rate, întreținere, etc.).
La analizarea proporționalității măsurii luate, tribunalul a avut în vedere
și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Este real că, și în prezent, urmare a intrării în vigoare Legii nr.
285/2010, nivelul salariilor este inferior celor din iunie 2010, dar aceasta nu înseamnă că diminuarea drepturilor salariale este definitivă ci aceasta și-a menținut caracterul temporar, în condițiile în care L. nr. 285/2010 se aplică doar în anul 2011, scopul aplicării limitate în timp fiind acela al neafectării substanței dreptului.
Așa fiind, având în vedere și faptul că în cauza nu este vorba despre o privare de proprietate, diminuarea salariilor plătite de la bugetul de stat, față de marja largă de apreciere de care se bucură statul în realizarea politicilor bugetare, nu constituie, în sine, o încălcare a art. 1 alin 1 din Primul Protocol adițional la C. și, în consecință, tribunalul a apreciat acțiunea ca neîntemeiată și a respins-o.
Potrivit art.167 din L. nr.84/1995 și art. 1 alin. 3 din HG nr. 1618/2009, privind finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat, finanțate din bugetele locale, pe baza standardelor de cost pe elev/preșcolar pentru anul
2010, finanțarea cheltuielilor cu salariile, sporurile, indemnizațiile și alte drepturi salariale în bani stabilite prin lege, precum și contribuțiile aferente acestora, pentru unitățile de învățământ preuniversitar de stat, se asigură prinbugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile deînvățământ, din sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată.
În consecință, chiar dacă între reclamantă și pârâții C. Local al M. B. și
P. M. B., nu există raporturi de muncă, având în vedere că reclamanta a chemat în judecată pe acești pârâți pe calea acțiunii oblice, solicitând să aloce fonduri către unitatea de învățământ angajatoare excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de acești pârâți a fost neîntemeiată și a fost respinsă.
Prin urmare și față de acești pârâți acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E.,
C., T. și S. a fost admisă având în vedere dispozițiile art. 167 alin. 17 din L. nr.
84/1995, republicată, întrucât acest minister nu finanțează învățământul preuniversitar, față de el nu se justifică legitimarea procesuală pasivă.
Excepția tardivității cererii de chemare în judecată, excepție invocată de chematul în garanție M.ui F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., a fost
considerată neîntemeiată și a fost respinsă întrucât reclamantul nu contestă actul unilateral de reducere a salariului ci solicită plata unor drepturi salariale care nu i-au fost achitate de angajator, termenul în care poate fi formulată o astfel de acțiune fiind cel de 3 ani, prevăzut de art.283 alin.1 litera „c"; din Codul muncii.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, solicitândmodificarea hotărârii atacate, în principal, în sensul admiterii acțiuniiintroductive integral, astfel cum a fost formulată inițial, iar în subsidiar, în sensul admiterii în parte a acțiunii introductive, respectiv a obligării pârâtei de ord. 1 la plata diferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.
În motivarea recursului reclamantul a arătat că esența motivării sentinței rezidă în aceea că, în opinia instanței de fond, salariul nu constituie un bun, sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul acestuia, în sensul C.i europene a drepturilor omului.
Menționează recurentul că, pentru motivele arătate în cuprinsul acțiunii introductive, pe care a precizat că înțelege să le invoce din nou, preluându-le din cuprinsul acesteia, nu este de acord cu interpretarea instanței de fond și consideră că dispozițiile convenției trebuie interpretate în sensul susținut deacesta (respectiv că salariul constituie un bun sau cel puțin o speranțălegitimă cu privire la cuantumul lui).
În măsura în care dispozițiilor convenției li s-ar da interpretarea pe care reclamantul o susține ca fiind cea corectă, cererea acestuia ar fi întemeiată integral și s-ar justifica admiterea prezentului recurs, integral, pentru întreaga perioadă (3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010).
Dar, chiar și în ipoteza în care instanța de recurs ar împărtăși raționamentul și argumentarea instanței de fond, sentința atacată este nelegală, întrucât face o aplicare greșită a dispozițiilor legale, respectiv dă eficiență aplicării retroactive a dispozițiilor Legii nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă. pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 1. (respectiv anterior datei de
3 iulie 2010).
Potrivit Legii nr. 128 - privind statutul personalului didactic, (art.103), în vigoare la acea dată, cadrele didactice au dreptul, pentru activitatea desfășurată într-un an școlar, (respectiv pentru intervalul dintre (...) - (...)) la un nr. de 62 zile lucrătoare de concediu de odihnă.
Potrivit principiilor dreptului muncii și dispozițiilor legale aplicabile, dreptul concediul de odihnă se naște „zi de zi";, dar se execută, sub aspectul timpului fizic, în cursul vacanțelor școlare.
Așa fiind, chiar dacă reclamantul a efectuat concediul de odihnă în timpul vacanței de vară, respectiv în cursul lunilor iulie și august 2010, reținerea din toată indemnizația de concediu a procentului de 25% este nelegală.
Aceasta întrucât pentru 10 din 12 luni, respectiv pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, nu era în vigoare nicio dispoziție legală care să impună reducerea cu 25% a drepturilor bănești, iar aplicarea asupra acestor drepturi a dispozițiilor Legii nr. 1. (care a intrat în vigoare la 3 iulie 2010), face ca aceste norme să retroactiveze, respectiv să influențeze drepturi bănești născute anterior intrării în vigoare a legii (chiar dacă sunt achitate în timpul valabilității legii noi).
Consideră că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale atunci când a respins integral acțiunea introductivă formulată întrucât, pentru motivele arătate, acțiunea era pe deplin întemeiată cel puțin în parte, respectiv în ceea ce privește reținerea de 25% aferentă drepturilor bănești acordate în lunile iulie - august 2010 cuvenite pentru activitatea desfășurată în perioada de 10 luni anterioară acestora, (din anul școlar respectiv).
C. puțin sub acest aspect, al considerării legale a unei măsuri dispuse prin retroactivitatea unei legi, hotărârea instanței de fond este nelegală, motiv pentru care recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în modalitatea precizată „în subsidiar";.
În drept, recurentul a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C..
Intimatul pârât P. municipiului B. a formulat întâmpinare prin care ainvocat în principal excepția lipsei calității procesuale pasive a P.ui municipiului B. și a C. Local al municipiului B., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului și admiterea cererii de chemare în garanție a M.ui F. P. și a M.ui E., C. T. și S. formulată la fondul cauzei.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul chemat în garanție Ministerul F inanțelor Publice, prin D. G. a F. P. B.-N., a solicitat respingerea recursuluiformulat, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate.
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor de recurs invocate și adispozițiilor legale și convenționale aplicabile, Curtea reține că acesta estenefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamantul a investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cuverificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, pentru perioada iulie-decembrie 2010, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a dispune instanța plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 1. și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie - decembrie 2010.
Recurentul-reclamant se consideră vătămat în drepturile sale prinaplicarea art.1 din L. nr.1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii- cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
În principiu, Curtea reține că, deși art. 157 alin. 2 din Codul muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu înseamnă că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție mai redusă în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, decât celor plătiți de către angajatori din sectorul privat.
Astfel, contrar celor reținute de către prima instanță, și în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o Lege unică de salarizare, respectiv L. nr. 3., rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art. 41 din Codul muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă, care nu poate fi modificat/redus de către angajator, de către S., prin acte normative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate.
În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul a considerat imperios necesară adoptarea la finele anului 2009, în perioada de crizăeconomică, a unei legi privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, respectiv L. nr. 330 din 5 noiembrie 2009, care, la art.1, a prevăzut următoarele: "(1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului. (2) Începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.";
Prin urmare, chiar legiuitorul și-a exprimat expres, prin această lege, dezideratul ca salariile personalului plătit din fonduri publice să se bucure de stabilitate, în baza unei reglementări unitare, care să aibă scopurile și finalitățile indicate în art.6 din aceeași lege.
Sub aspectul susținerilor reclamantului recurent privind încălcarea art. din Protocolul nr. 1 adițional la C. E. pentru Apărarea D. și Libertăților
Fundamentale Curtea reține următoarele:
Conform art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la C. E. pentru Apărarea D. și
Libertăților Fundamentale "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Art.1 din Protocolul nr. 1 garantează, în substanță, dreptul de proprietate, conținând trei norme distincte. Prima, exprimată în prima frază a primului alineat al art.1, stabilește principiul de drept al respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în cea de a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor condiții, iar cea de a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat al art.1, recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. A doua și a treia normă constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă.
Din perspectiva art.1 din primul Protocol adițional la C., în lumina jurisprudenței C. E. a D. O., se constată că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, fiind analizată de Curtea E. a D. O. numai din unghiul primei norme cuprinse in art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. În acest context, Curtea E. a D. O. urmărește numai dacă justul echilibru între exigențele relative la interesul general si imperativele legate de protecția drepturilor fundamentale ale individului a fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz si ceilalți c. Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 al Protocolului 1.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, Curtea E. a D. O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează o atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele protecțieidrepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c.
Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41).
Cauza M.u contra României invocată de reclamant prin cererea introductivă nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic diferit (în cauza respectivă reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz „." în sensul convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
În cauză, Curtea de A. reține că măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea exercițiului dreptului reclamantului, în reducerea drepturilor salariale cu 25%, fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta România, care putea pune în pericol stabilitatea economică a României și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de (...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 3 din L. nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare, păstrându-se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Astfel cum a reținut și instanța de fond prin D. nr. 8. și 8., Curtea
Constituțională a reținut, în ceea ce privește diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la art.41 din Constituție, că dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la salariu, iar diminuarea acestuia din urmă se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, însă această restrângere dispusă prin L. nr.1. se încadrează în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.
De altfel, prin D. nr. 874/(...) Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat. Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
De asemenea, prin D. nr. 1., Curtea Constituțională a mai reținut, analizând dispozițiile art.10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „…de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamantei s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din C onstituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D.
O.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe dată cererii reclamantului, astfel cum a fost formulată, este temeinică și legală, impunându-se a fi menținută ca atare.
Cât privește solicitarea formulată în subsidiar prin recurs, de admitere înparte a acțiunii, sub raportul pretențiilor aferente lunilor de concediu de odihnă, Curtea reține că recursul este nefondat întrucât motivarea invocată în susținerea acestei cereri este diferită de cea formulată prin acțiunea introductivă, semnificând o schimbare de cauză.
Astfel, prin cererea introductivă reclamantul a investit în mod procedural instanța cu o acțiune având ca obiect acordarea diferențelor salariale dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă și cele achitate efectiv (respectiv restituirea diferenței de 25% din salariu reținută în 2010, în temeiul Legii nr. 1.), pentru perioada iulie-decembrie 2010.
În motivarea acțiunii sale reclamantul a invocat în esență, pe de o parte, faptul că S.ul, terț raportat la contractul individual de muncă încheiat între angajator și salariat, nu poate modifica ceea ce părțile au convenit și stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică, stabilitatea și securitatea raportului de muncă stabilit contractual sau statuat prin lege este aceeași atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel încadrat la angajatori privați.
Pe de altă parte, reclamantul a susținut că reducerea salariului în baza art. 1 din L. nr. 1. încalcă prevederile Declarației universale a drepturilor omului și pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în ce privește protecția proprietății.
Nici prin acțiunea introductivă și nici prin vreo precizare ulterioară reclamantul nu a investit instanța cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtei de ord. 1 la plata diferențelor de 25 % reținute din indemnizația de concediu, cu motivarea că aplicarea dispozițiilor Legii nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 1. reprezintă o aplicare retroactivă a dispozițiilor acestei legi.
Drept urmare, o atare solicitare, formulată pentru prima dată prin memoriul de recurs, echivalează cu o schimbare a cauzei juridice a acțiunii direct în recurs, demers inadmisibil prin prisma art. 294 alin. 1 C. raportat la art. 316 C..
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 C.
Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat, cu consecința menținerii hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul L. V. împotriva Sentinței civile nr. 420 din (...) a T.ui B.-N., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 14 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECATORI S .-C. B. I.-R. M. G.-L. T.
G. C.
GREFIER
Red.I.R.M/Dact.S.M
2 ex./(...)
Jud. fond: B. R.-I.
| ← Decizia civilă nr. 2220/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4237/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
