Decizia civilă nr. 3030/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie

Dosar nr. (...)

D. CIVILĂ NR. 3030/R/2011

Ședința publică din data de 14 septembrie 2011

Instanța constituită din: PREȘEDINTE: S.-C. B. JUDECĂTORI: I.-R. M.

G.-L. T. GREFIER: G. C.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta P. E. împotriva sentinței civile nr. 440 din 15 martie 2011, pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...), privind și pe pârâții intimați C. N. „. M. B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B. și chemații în garanție intimați MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. B. și M. E., C., T. ȘI S., având ca obiect drepturi bănești - diminuare salariul

25%.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin serviciul de registratură al instanței, intimații P. și C. Local al M. B., Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. B.-N. și M. E., C., T. și S. au depus la dosarul cauzei întâmpinări.

Instanța, invocă din oficiu, incidența dispozițiilor art. 316 C., raportat la art. 294 C., privitoare la cauza nouă, față de motivele de recurs dezvoltate în susținerea petitului subsidiar.

Constatând că s-a solicitat judecarea în lipsa părților, cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.

C U R T E A P rin sentința civilă nr. 440 din 15 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. (...) s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B.

S-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta P. E. împotriva pârâților C. N. A. M. B., C. LOCAL AL M. B. și P. M. B.

S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S. și în consecință a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B. împotriva M.UI E., C., T. ȘI S., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

S-a respins excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, excepție invocată de chematul în garanție M.ui F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N.

S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B. împotriva M.UI F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că reclamanta face parte din rândul personalului didactic din învățământul preuniversitar și, în perioada 1 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a funcționat în cadrul pârâtei de rând

1, unitate școlară de învățământ, cu personalitate juridică și, începând cu data de (...) drepturile salariale au fost reduse cu 25%, reducere dispusă de L. nr.1..

S-a apreciat că nu se impunea încheierea unui act adițional la contractul individual de muncă, deoarece, în cazul salariaților din sistemul bugetar, cuantumul salariului este determinat de lege și nu este rezultatul negocierii dintre angajator și angajat, astfel că la încheierea contractului individual de muncă s-a exprimat acordul de a primi salariul stabilit, exclusiv prin voința legiuitorului și, prin urmare, orice modificare a cuantumului salariului fie în sensul majorării fie în sensul diminuării , dispusă prin lege, nu implică exprimarea acordului de voință al salariatului, acesta luând cunoștință, încă la data încheierii contractului individual de muncă, de faptul că salarizarea este în limitele stabilite de legislație și de contractele colective de muncă, nefiind incidente dispozițiile art.43 din Codul muncii

Critica privind neconcordanța dintre legea internă și C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale s-a apreciat a fi neîntemeiată.

Astfel reclamanta susține că au un bun în sensul C.i și că prin reducerea salariului cu 25% s-a realizat o privare de proprietate fără o justă despăgubire și, prin urmare tribunalul a analizat în ce măsură salariul constituie un bun și apoi dacă reducerea acestuia constituie o privare de proprietate.

Mai întâi tribunalul a reținut că susținerile reclamantei se bazează pe o eronată interpretare a jurisprudenței C. E. a D. O., întreaga motivare a cererii introductive plecând de la premisa similitudinii, până la identitate, între protecția acordată dreptului de proprietate ca „." în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional și protecția de care se bucură drepturile de creanță prin prisma aceluiași articol.

S-a reținut că în accepțiunea C. E. a D. O., noțiunea de „." are un înțeles autonom, care nu este limitat la deținerea de bunuri fizice și este independent de clasificările formale din legislațiile interne. O serie de alte drepturi și creanțe, ca de exemplu, datoriile sau activele pot fi de asemenea considerate drepturi de proprietate în sensul reglementarii art. 1 din Protocolul 1 Adițional.

Astfel, în cauza Gaus Dosier und Fordertechnic GmbH contra Germaniei,

Curtea a statuat cu valoarea de principiu că noțiunea de bunuri din art. 1 al

Protocolului 1 are o semnificație autonomă și nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale; anumite alte drepturi și interese ce constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate, deci bunuri";, potrivit acestei dispoziții. Tot din practica relevantă a C. rezultă că noțiunea de bunuri se referă la bunuri mobile cât și imobile, respectiv la dreptul de proprietate cu privire la acestea. Tot cu valoare de principiu Curtea a statuat că drepturile de creanță constituie bun în sensul art.1, de asemenea, aspectele patrimoniale decurgând din drepturile de creație intelectuală, o serie de drepturi decurgând din exercitarea unor meserii liberale. Pornind de la caracterul autonom al noțiunilor utilizate de C. și de P. sale adiționale, Curtea a extins noțiunea de bun în sensul art.1 la situații în care apar puse în discuție anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținerea unor indemnizări

(relevantă în acest sens este opinia exprimată de Curte în cauza Beyler contra

Italiei).

Față de evidenta lărgire a noțiunii de bun, în sensul C.i, evidențiată în special de jurisprudența C. E., se pune și problema limitelor acestei noțiuni. S-a statuat astfel că bunuri în sensul art. 1 pot fi doar bunuri actuale sau valori patrimoniale, cum ar fi creanțele sub rezerva ca reclamantul să poată pretindă că are cel puțin „o speranță legitimă"; de a le putea concretiza. O persoană nu se poate plânge de o atingere adusă dreptului său de proprietate, câtă vreme nu demonstrează existența lui. De asemenea, protecția instituită de art. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun.

Dacă în ce privește situațiile în care s-a invocat și s-a constat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. decurgând din privarea de un bun imobil și lipsa de despăgubiri, Curtea s-a pronunțat în nenumărate rânduri, existând o jurisprudență vastă chiar și prin raportare doar la cazurile în care România a figurat ca stat pârât, situațiile în care s-au analizat aspecte în legătură cu drepturile salariale sunt mai puțin incidente.

Astfel, în cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei (Hotărârea din

(...), paragraful 94) Curtea a reținut că nu se conferă prin C. dreptul de a continua să încasezi un salariu într-un cuantum determinat.

În cauza Bahceyaka împotriva Turciei (Hotărârea din (...), paragraful 34) Curtea a opinat în sensul că veniturile viitoare constituie „."; numai dacă au fost câștigate sau dacă există un titlu executoriu cu privire la ele. În cauza Lelas împotriva Croației (Hotărârea din (...), paragraful 58) s-a reținut că organele C.i au statuat în mod constant că doar veniturile care au fost câștigate constituie „."; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.

În cauza M. împotriva României (Hotărârea din (...), paragraful 26, s-a reținut că reclamantul avea un „."; în sensul C.i, decurgând dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care s-a dispus reintegrarea pe post a acestuia și plata retroactivă a drepturilor salariale aferente respectivei funcții. În temeiul acelei hotărâri reclamantul avea o speranță legitimă de a obține acea sumă de bani. Din cuprinsul hotărârii nu rezultă că aceasta s-a pronunțat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un „."; în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol.

Și în cauze în care Curtea a fost sesizată cu încălcări ale dreptului proprietate ca urmare a diminuării pensiilor s-a apreciat că o astfel de ingerință nu este de tipul ". de proprietate"; (hotărârea din 2 februarie 2010 - Aizupurua Ortiz împotriva Spaniei, unde pierderea unei pensii complementare este analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor).

Având în vedere că reclamanta se plânge de diminuarea unor drepturi salariale ce urmau a se naște în baza activității prestate după intrarea în vigoare a Legii 1., cu privire la care avea numai un drept de creanță viitor asupra statului la intrarea în vigoare a Legii, tribunalul a apreciat că aceasta nu avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional.

Ingerința nu a putut fi apreciată ca o privare de proprietate, cât timp reclamanta nu avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional, astefl că diminuarea salariului a fost analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor.

Lipsa unei despăgubiri nu conduce prin ea însăși la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. S. se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.

Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o.

Sub acest aspect tribunalul a reținut că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsurafiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar. Măsura de diminuare a salariului a afectat în egală măsură toți salariații din sistemul bugetar, indiferent de cuantumul veniturilor și de domeniul în care își desfășurau activitatea.

În cauză reclamanta nu a dovedit că, prin măsura diminuării veniturilor sale salariale situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență (nu s-a probat că măsura luată l-a pus în imposibilitatea de a plăti rate, întreținere, etc.).

La analizarea proporționalității măsurii luate, tribunalul a avut în vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.

Este real că, și în prezent, urmare a intrării în vigoare Legii nr. 285/2010, nivelul salariilor este inferior celor din iunie 2010, dar aceasta nu înseamnă că diminuarea drepturilor salariale este definitivă ci aceasta și-a menținut caracterul temporar, în condițiile în care L. nr. 285/2010 se aplică doar în anul

2011, scopul aplicării limitate în timp fiind acela al neafectării substanței dreptului.

Având în vedere și faptul că în cauza nu este vorba despre o privare de proprietate, diminuarea salariilor plătite de la bugetul de stat, față de marja largă de apreciere de care se bucură statul în realizarea politicilor bugetare, s-a reținut că nu constituie, în sine, o încălcare a art. 1 alin 1 din Primul Protocol adițional la C. și, în consecință, tribunalul a apreciat acțiunea ca neîntemeiată și a respins-o.

Chiar dacă între reclamantă și pârâții C. LOCAL AL M. B. și P. M. B., nu există raporturi de muncă, având în vedere că acești pârâți au fost chemați în judecată pe calea acțiunii oblice, pentru a aloca fonduri către unitatea de învățământ angajatoare excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de acești pârâți a fost respinsă ca neîntemeiată.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E.,

C., T. ȘI S. a fost admisă întrucât acest minister nu finanțează învățământul preuniversitar, acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă.

În consecință, cererea de chemare în judecată a acestui minister formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. a fost respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, admiterea acestei excepții împiedicând analiza fondului cererii de chemare în garanție formulată.

Excepția tardivității cererii de chemare în judecată, invocată de chematul în garanție M.ui F. P., a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât nu se contestă actul unilateral de reducere a salariului, ci se solicită plata unor drepturi salariale, termenul în care poate fi formulată o astfel de acțiune fiind cel de 3 ani, prevăzut de art. 283 alin.1 litera „c"; din Codul muncii și nu cel de 30 de zile, prevăzut de art. 283 alin.1 litera „a"; și respectiv de art.73 litera „a"; din L. nr.168/1999.

Dar, urmare a respingerii acțiunii principale, a fost respinsă și cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva M.ui F. P., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta P. E. solicitândmodificarea hotărârii în sensul -în principal - admiterii acțiunii așa cum a fost formulată inițial, - în subsidiar - admiterii în parte a acțiunii, respectiv a obligării pârâtei de ord. 1 la plata diferențelor salariale de 25% reținute aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.

În motivarea recursului, s-a arătat că sentința este nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

S-a arătat că nu este de acord cu interpretarea instanței de fond în sensul că salariul nu constituie un bun sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul acestuia, în sensul C.i europene a drepturilor omului.

S-a mai arătat că sentința este nelegală întrucât face o aplicare greșită a dispozițiilor legale, respectiv dă eficiență aplicării retroactive a dispozițiilor Legii nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 11812010 (respectiv anterior datei de 3 iulie 2010).

Potrivit Legii nr. 128 - privind statutul personalului didactic, (art. 103), în vigoare la acea dată, cadrele didactice au dreptul, pentru activitatea desfășurată într-un an școlar, (respectiv pentru intervalul dintre (...) - (...)) la un nr. de 62 zile lucrătoare de concediu de odihnă.

Potrivit principiilor dreptului muncii și dispozițiilor legale aplicabile, dreptul concediul de odihnă se naște "zi de zi", dar se execută, sub aspectul timpului fizic în cursul vacanțelor școlare.

Chiar dacă s-a efectuat concediul de odihnă în timpul vacanței de vară, respectiv în cursul lunilor iulie și august 2010, reținerea din toată indemnizația de concediu a procentului de 25% este nelegală.

Aceasta întrucât pentru 10 din 12 luni, respectiv pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, nu era în vigoare nicio dispoziție legală care să impună reducerea cu 25% a drepturilor bănești, iar aplicarea asupra acestor drepturi a dispozițiilor Legii nr. 1. (care a intrat în vigoare la 3 iulie 2010), face ca aceste norme să retroactiveze, respectiv să influențeze drepturi bănești născute anterior intrării în vigoare a legii (chiar dacă sunt achitate în timpul valabilității legii noi).

Instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale atunci când a respins integral acțiune a introductivă formulată întrucât, pentru motivele arătate, acțiunea era pe deplin întemeiată cel puțin în parte, respectiv în ceea ce privește reținerea de 25% aferentă drepturilor bănești acordate în lunile iulie - august 2010 cuvenite pentru activitate desfășurată în perioada de 10 luni anterioară acestora, (din anul școlar respectiv).

Pârâții intimați P. M. B. și C. LOCAL AL M. B. prin întâmpinare au solicitatrespingerea recursului și admiterea cererii de chemare în garanție a M.ui F. P. și a M.ui E., C., T. și S..

Chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P.

B. prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului.

Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate încererea de recurs și prin prisma apărărilor din întâmpinare, Curtea constată următoarele:

Reclamanta a investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cu verificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, pentru perioada iulie-decembrie 2010, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a dispune instanța plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 1. și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie - decembrie 2010.

Recurenta-reclamantă se consideră vătămată în drepturile sale prin aplicarea art.1 din L. nr.1., care prevede următoarele:

„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 3. privindsalarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.

În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.

În principiu, Curtea reține că, deși art. 157 alin. 2 din Codul muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu înseamnă că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție mai redusă în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, decât celor plătiți de către angajatori din sectorul privat.

Astfel, contrar celor reținute de către prima instanță, și în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o

Lege unică de salarizare, respectiv L. nr. 3., rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art. 41 din Codul muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă, care nu poate fi modificat/redus de către angajator, de către S., prin acte normative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate.

În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul a considerat imperios necesară adoptarea la finele anului 2009, în perioada de criză economică, a unei legi privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, respectiv L. nr. 330 din 5 noiembrie 2009, care, la art.1, a prevăzut următoarele: "(1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului. (2) Începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.";

Prin urmare, chiar legiuitorul și-a exprimat expres, prin această lege, dezideratul ca salariile personalului plătit din fonduri publice să se bucure de stabilitate, în baza unei reglementări unitare, care să aibă scopurile și finalitățile indicate în art.6 din aceeași lege.

Sub aspectul susținerilor reclamantei recurente privind încălcarea art. din

Protocolul nr. 1 adițional la C. E. pentru Apărarea D. și Libertăților

Fundamentale Curtea reține următoarele:

Conform art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la C. E. pentru Apărarea D. și

Libertăților Fundamentale "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."

Art.1 din Protocolul nr. 1 garantează, în substanță, dreptul de proprietate, conținând trei norme distincte. Prima, exprimată în prima frază a primuluialineat al art.1, stabilește principiul de drept al respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în cea de a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor condiții, iar cea de a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat al art.1, recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. A doua și a treia normă constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă.

Din perspectiva art.1 din primul Protocol adițional la C., în lumina jurisprudenței C. E. a D. O., se constată că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, fiind analizată de Curtea E. a D. O. numai din unghiul primei norme cuprinse in art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. În acest context, Curtea E. a D.

O. urmărește numai dacă justul echilibru între exigențele relative la interesul general si imperativele legate de protecția drepturilor fundamentale ale individului a fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz si ceilalți c.

Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 al Protocolului 1.

Prin urmare, în cazuri asemănătoare, Curtea E. a D. O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează o atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41).

Cauza M. contra României invocată de reclamantă prin cererea introductivă nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic diferit (în cauza respectivă reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz „." în sensul convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.

În cauză, Curtea de A. reține că măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea exercițiului dreptului reclamantei, în reducerea drepturilor salariale cu 25%, fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta România, care putea pune în pericol stabilitatea economică a României și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.

Potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de

(...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 3 din L. nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare, păstrându-se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Astfel cum a reținut și instanța de fond prin D. nr. 8. și 8., Curtea

Constituțională a reținut, în ceea ce privește diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la art.41 din Constituție, că dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la salariu, iar diminuarea acestuia din urmă se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă,însă această restrângere dispusă prin L. nr.1. se încadrează în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.

De altfel, prin D. nr. 874/(...) Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat. Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.

De asemenea, prin D. nr. 1., Curtea Constituțională a mai reținut, analizând dispozițiile art.10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „…de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.

Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamantei s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din

Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O.

Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe dată cererii reclamantei, astfel cum a fost formulată, este temeinică și legală, impunându-se a fi menținută ca atare.

Față de solicitarea subsidiară formulată de reclamantă prin cererea derecurs, aceea de admitere în parte a acțiunii, în sensul obligării unității deînvățământ la plata diferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, Curtea, la termenul de judecată din data de (...) a invocat incidența dispozițiilor art. 316 C., raportat la art. 294 C., privitoare la cauza nouă, față de motivele de recurs dezvoltate în susținerea petitului subsidiar.

Astfel, Curtea constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a investit tribunalul cu o acțiune având ca obiect plata diferențelor salariale, dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă și cele achitate efectiv pentru întreaga perioadă iulie-decembrie 2010, cu motivarea că începând luna iulie salariul i-a fost diminuat cu 25% în baza Legii nr. 1..

Or, pe parcursul judecării pricinii în fața instanței de fond reclamanta nu a invocat diminuarea cu 25% a drepturilor aferente concediului de odihnă aferent perioadei septembrie 2009 - 3 iulie 2010 și nu a susținut că aplicarea dispozițiilor Legii nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 1. reprezintă o aplicare retroactivă a dispozițiilor acestei legi, o asemenea susținere fiind făcută pentru prima dată prin motivele de recurs invocate în susținerea petitului subsidiar.

În consecință, având în vedere prevederile art. 319 raportat la art. 294 alin. 1 C., potrivit cărora în recurs nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, Curtea constată că o atare solicitare, formulată pentru prima dată prin memoriul de recurs, echivalează cu o schimbare a cauzei juridice a acțiunii direct înrecurs, demers care este inadmisibil, astfel încât criticile recurentei sub acest aspect vor fi respinse.

Ținând seama de aceste considerente, Curtea în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C. va respinge ca nefondat recursul, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P. E. împotriva sentinței civile nr. 440 din (...) a T.ui B.-N., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.

D. este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 14 septembrie 2011.

PREȘEDINTE JUDECĂTORI S .-C. B. I.-R. M. G.-L. T.

G. C.

GREFIER R ed.SCB Dact.SzM/2ex. (...)

Jud.fond:B. R.I.

Vezi şi alte speţe de dreptul muncii:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 3030/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă