Decizia civilă nr. 3103/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ Nr. 3103/R/2011
Ședința publică din data de 20 septembrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: C. M. JUDECĂTOR: I.A T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții B. G., S. A. T., B. F., M. I., P. V., B. F. și S. L. M. împotriva sentinței civile nr. 6. din 4 aprilie
2011 pronunțate de T. B.-N. în dosar nr. (...) privind și pe pârâții intimați C. C.
PRIN P., P. C. C. și C. LOCAL AL C. C., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care, având în vedere că recurenții au solicitat judecata în lipsă, Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A P rin sentința civilă nr. 6. din (...) pronunțate de T. B.-N. în dosar nr. (...), a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamanții B. G., S. A. T., B. F., M. I., P. V., B. F., S. L. M. împotriva pârâților în contradictoriu cu pârâții C. C. - PRIN P., P. C. C. și C. LOCAL AL C. C., având ca obiect obligarea la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza legii nr.1. și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie 2010 - decembrie
2010, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective și obligarea pârâților să aloce fondurile necesare plății sumelor solicitate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul B. G. este P. comunei C., reclamantul S. T. este viceprimarul comunei, iar reclamanții T. M. A., C. V., T. A. Ana, C. F., A. V., B. F. V., R. L., M. V. sunt angajați în calitate de personal contractual în cadrul aparatului de specialitate al P. comunei, remunerarea tuturor fiind circumscrisă legii de salarizare a personalului bugetar.
În temeiul L. nr. 1. a fost emisă Dispoziția nr. 45/(...) privind reducerea salariilor cu 25% a cuantumului brut al drepturilor salariale cuvenite reclamanților, care personal au semnat tabelul privitor la încunoștințare (f.35), măsură contestată în prezenta cauză .
Actul normativ invocat, L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, modifică temporar, respectiv în intervalul de timp 3 iulie -31 decembrie 2010, prevederile L.-cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, dispunând diminuarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută ce se acordă personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
Salariul reclamaților care activează într-o unitate bugetară este stabilit prin lege, nefiind negociat între părțile contractante, astfel că poate suferi modificări tot în temeiul legii, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului. Ca atare adoptarea actului normativ modificator emis în materia legiferării salarizării personalului bugetar (în sensul creșterii ori reducerii cuantumului salariului) nu poate fi privită ca o intervenție prohibită a unui terț în raportul de muncă încheiat între alți actori, cu care nu ar avea nici o legătură, dimpotrivă intervenția legiuitorului nu este condiționată de manifestarea de voință a angajatorului ori a angajatului .
Nici necesitatea edictării unui act adițional modificator al cuantumului salariului nu poate fi reținută de instanță ca determinând consecința pretinsă prin acțiunea promovată, întrucât în cazul salariaților din sistemul bugetar cuantumul salariului nu este rezultatul negocierii dintre angajator și angajat, ci este fixat de legiuitor , care administrează bugetul public. Din această perspectivă nu se poate reclama cu succes încălcarea de către angajator a prevederilor art. 16, 17, 40 și 41 din C. M..
Supuse examenului de constituționalitate, prevederile legii au fost declarate conforme cu C. țării prin D. nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională constatând că măsura de diminuare a cuantumului salariului
/ indemnizației / soldei cu 25% ce afectează nediscriminatoriu și în egală măsură întreg personalul bugetar constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție, anume să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății.
În cauză toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului. Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională. Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterultemporar al diminuării salariale. Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o. Astfel, din perspectiva reglementărilor constituționale și europene, nu se poate reține o eventuală discriminare a reclamantului, ca salariat în sectorul bugetar față de angajatul din sectorul privat, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă. Așa cum rezultă din cuprinsul L. nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator, în funcție de veniturile, alți indicatori economici ori domeniul de activitate în care funcționează angajatorul.
În sectorul public angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități ce au calitatea de angajator trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale, așa cum nu se produce nici vreo negociere între părți în situația majorării salariilor din sectorul public, angajatorii trebuind să pună în aplicare legea adoptată în domeniu.
Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat.
Referitor la prevederile art.40 alin.2 lit. c C. muncii invocate expres de reclamanți ca temei juridic al acțiunii, tribunalul observă că acest text legal, ce reglementează una dintre obligațiile angajatorului, prevede că acesta trebuie să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate, însă această dispoziție legală nu poate atrage o soluție de admitere a acțiunii pentru că, după cum s-a explicat anterior, angajatorii din sectorul public pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari ori mici prin contractul individual de muncă, drepturi ce ar fi situate în afara cadrului legal în materia salarizării personalului bugetar.
Referitor la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la C. sub aspectul existenței unui bun, tribunalul a apreciat, în prealabil, că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța de judecată este obligată să acorde prioritate reglementărilor internaționale, care fac parte din dreptul intern odată ce au fost ratificate de R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilor instanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale. Aceasta întrucât, au existat situații în care instanța constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a unui anumit text legal, reținând că acesta este conform Constituției și ulterior, Curtea europeană a reținut încălcarea normelor convenționale prin aplicarea respectivului text legal analizat de judecătorul constituțional (spre exemplu, Cauza D. P.escu împotriva României). Oricum, tribunalul observă că prin deciziile nr.872/2010 și nr.874/2010 instanța de contencios constituțional în considerentele acestor decizii nici nu analizat și nici nu a făcut referiri la jurisprudența C. sub aspectul măsurii diminuării salariilor personalului bugetar.
Așa fiind, reținând obligația instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității C. europene față de normele interne, se impune a se analiza de tribunal dacă reglementările interne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamantului intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
T. a apreciat că dreptul de creanță al reclamanților privind salariul pentru munca prestată și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, motiv pentru care nu se poate reține nici faptul că reclamanții au un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă în ce privește cuantumul salariului (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din
20 mai 2010). Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată. Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantului, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamanți, ceea ce nu este cazul, întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare. C. a statuat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor, ceea ce nu este cazul în speță.
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din
Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești. C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (Cauza Kechko împotriva Ucrainei,).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Lipsa unei despăgubiri nu conduce automat la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. pentru că statele se bucurăde o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o. Sub acest aspect, tribunalul reține că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată. Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le-a produs asupra deficitului bugetar.
În cauza Stec și alții împotriva Regatului Unit, în anul 2006 Curtea E. a D. Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul adițional la C. nu vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate socială. Este la „ libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre aceste regimuri";, unica cerință impusă fiind aceea de a se respecta art. 14 din C. privind nediscriminarea.
În contextul interdependenței salarizării personalului bugetar de existența resurselor financiare necesare alocate de la bugetul statului, reducerea temporară a cuantumului salariului, aplicată unitar întregii categorii de salariați ai statului nu poate echivala cu o expropriere, cum sugerează reclamantul, în circumstanțele inexistenței ori insuficienței resurselor financiare , pentru a se evita riscul destabilizării, prin nesustenabilitate, a întregului sistem de salarizare cu consecința afectării și prejudicierii tuturor bugetarilor.
Doar dreptul la salariu reprezintă bun în sensul convenției, nu și întinderea sa concretă, cuantumul său. per a contrario, cuantumul salariului nu ar putea fi nici diminuat, dar nici majorat niciodată, ceea ce nu este în spiritul jurisprudenței constante a C..
Nu este în sarcina instanțelor de judecată de a verifica în ce măsură existau alternative legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în acre măsurile stabilite de autorități ar fi vădit lipsite de orice temei, cum a decis C. în anul 2009 în cauza Wieczorek c. Polonia. În aprecierea proporționalității măsurii excepționale luate, se conchide că atâta timp cât statul nu-i lipsește pe beneficiari de dreptul la salariu și nu le pune în pericol bugetul și situația personală, ajungându-se la lipsirea de mijloacele de subzistență, poate reduce temporar și unitar cuantumul salariului acordat angajaților săi, fără a se putea reclama încălcarea C.. De altfel jurisprudența C. invocată expres de reclamant/ă prin acțiune se referă la situații juridice diferite, majoritatea cauzelor vizând bunuri imobile pentru care cei în cauză s-au judecat anterior în fața instanțelor naționale, iar nu și cauze referitoare la măsura diminuării salariilor prin lege, pentru viitor, pentru o perioadă temporară, măsură determinată de o criza economică globală, așa cum este cazul de față.
În cauză, reclamanții nu au dovedit că, prin măsura diminuării veniturilor sale salariale, situația financiară a lor și a familiei lor a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea de mijloacele de subzistență.
Nici împrejurarea că pârâții ar dispune de fonduri proprii din care ar avea posibilitatea suportării plății salariilor la nivelul celor din luna iunie 2010 nu constituie un argument care să justifice obligarea pârâților la calcularea, alocarea și plata către reclamant a drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariile cuvenite și cele efectiv încasate prin reținerea unui procent de
25% din salariu, sume actualizate cu rata inflației, precum și obligarea pârâților la revocarea (sistarea) măsurii reținerilor ilegale din salariu și plata drepturilor salariale integral, astfel încât în continuare și pe viitor să se plătească salariile cuvenite nediminuate. Pe de o parte unitatea administrativ- teritorială (comuna) nu a dovedit în cauză faptul că întocmește două bugete și anume bugetul de venituri și cheltuieli din fonduri proprii și bugetul de venituri și cheltuieli total al instituției, care cuprinde veniturile proprii și alocațiile bugetare, iar pe de altă parte nu s-a dovedit că până la momentul diminuării drepturilor salariale plata drepturilor salariale se făcea din veniturile proprii și nu din alocațiile bugetare. Mai mult, în condițiile în care s- ar accepta plata din veniturile proprii a diferenței de 25% pierdută din drepturile salariale ar însemna a se afecta interesele colectivității, deoarece nu ar putea fi realizate alte necesități ale comunei tocmai datorită faptului că o anumită sumă de bani ar fi alocată ca drept salarial în locul afectării ei unui interes general al comunei.
Pentru considerentele de fapt și drept expuse, reținând că măsura diminuării drepturilor salariale poate fi dispusă prin lege fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, că ea este prevăzută într-o lege clară, previzibilă, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice mondiale, este proporțională cu situația care a determinat-o, este temporară, că salariații nu dețin un bun în sensul jurisprudenței C. privind cuantumul salariului, iar angajatorul în mod judicios a pus în aplicare prevederile art. 1 din L. nr. 1. pentru perioada 3 iulie 2010 -
31 decembrie 2010, iar după 01 ianuarie 2011 sunt aplicabile în domeniul salarizării personalului bugetar prevederile legii nr.285/2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Cheltuieli de judecată în apărare nu s-au solicitat a fi acordate.
Asistenții judiciari au opinat în același sens cu instanța.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții B. G., S. A. T., B.
F., M. I., P. V., B. F. și S. L. M. solicitând casarea sentinței și reținerea cauzeispre rejudecare; pe fond, admiterea acțiunii.
În motivare se arată, în esență, că sunt incidente prevederile art. 304 pct.
8 și 9 C.proc.civ., instanța de fond neavând în vedere faptul că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25% în temeiul dispozițiilor art. 1 din L. nr. 1. încalcă prevederile Declarației Univers ale a D. Omului și pe cele ale art. 1 alin.
1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin raportare la dispozițiilor art. 20 din C.
României.
Constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr.
872/2010 și nr. 874/2010, ambele publicate în M. Of. nr. 433/(...), că L. nr.1. nu încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte.
Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările C., au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.
Curtea Constituțională este, potrivit dispozițiilor art. 1 și 2 din L. nr.
47/1991, garantul supremației Constituției României. Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării
și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.
C. s-a pronunțat în nenumărate rânduri, chiar și împotriva României, în sensul că și dreptul de creanță reprezintă un „bun"; în sensul art. 1 din Primul protocol, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă"; de a-l vedea concretizat. Mai mult, în Hotărârea din (...) în cauza M.u împotriva României (cererea nr. 12821/05), C. s-a pronunțat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un bun în sensul arte 1 alin. 1 din Primul protocol.
Reducerea salariului reclamanților cu 25% pe o perioadă de 6 luni (iulie - decembrie 2010) și lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor.
Prima condiție a privării de libertate este ca ingerința să fie prevăzută de lege, iar legea să îndeplinească acele calități determinate de Curte în jurisprudența sa, adică să fie accesibilă, precisă și previzibilă. L. nr. 1. îndeplinește condițiile menționate anterior.
Cea de-a doua condiție a privării e proprietate presupune ca ingerința să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică. Raportat la expunerea de motive a L. nr. 1., din care se citează pe larg, se concluzionează că soluția legislativă cuprinsă în art. 1 din L. nr. 1. a fost determinată de apărarea securității naționale, care nu implică numai securitatea militară ci are și o componentă socială și economică, ce ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului. Situația de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională.
Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt acțiuni care se circumscriu celor de "scop legitim de interes general" și de
„. de utilitate publică";. În consecință este îndeplinită și cea de a doua condiție a privării de libertate.
În fine, ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit. Ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut un
„just echilibru"; între cerințele interesului general și imperativele apărării dreptului fundamental ale omului.
Trebuie să existe așadar un raport rezonabil de proporționalitate între mijlocele utilizate și scopul urmărit.
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. În această privință Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de libertate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubiri lor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale.
În orice caz, după cum s-a pronunțat Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu limitări draconice ale despăgubiri lor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din C.,cu ar fi principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești. Cu atât mai mult, absența totală a despăgubiri lor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri adusă principiilor fundamentale consacrate prin C.
Temeiul legal al obligației de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. l. Curtea a ajuns la concluzia că această obligație decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său. Curtea a statuat în sensul că, în absența unor indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate în totală contradicție cu dispozițiile C..
Privarea de proprietate impune, așadar, satului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrului privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general.
L. nr. 1. nu oferă reclamanților posibilitatea de obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica cu atât mai mult cu cât nici o circumstanță excepțională nu a fost invocată de guvern pentru a o justifica. În cuprinsul L. nr. 11812010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reducerea salariilor bugetari lor cu 25% și imposibilitatea acestora de a-
și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaților, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general. Procedându-se în acest fel s-a adus atingere chiar substanței dreptului de proprietate al reclamanților, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
În drept: invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și ale art. 312 C.proc.civ., art. 40 aln. 2, lit. c, art. 283 și urm. din L. nr. 53/2003, art. l din Protocolul nr.
1 al C..
Nu s-a depus întâmpinare.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate,
Curtea reține următoarele:
Întrucât Curtea consideră că soluția primei instanțe este corectă, în unanimitate, în ceea ce privește diferențele de drepturi salariale aferente lunilor septembrie-decembrie 2010 și cu majoritate de voturi, în ceea ce privește cele aferente lunilor iulie, august 2010, constată că se impune menținerea acesteia, impunându-se o serie de nuanțări sub raportul motivării, după cum urmează:
Reclamanții au investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cu verificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite potrivitcontractului individual de muncă, începând cu luna iulie 2010, în temeiul dispozițiilor L. nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a dispune instanța plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr. 1. și sumele stabilite prin contractul individual de muncă, începând cu luna iulie 2010, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective.
Reclamanții se consideră vătămați în drepturile sale prin aplicarea art.1din L. nr.1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.- cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
În principiu, Curtea reține că, deși art. 157 alin. 2 din C. muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale, se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu înseamnă că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție mai redusă în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, decât celor plătiți de către angajatori din sectorul privat.
Astfel, în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o Lege unică de salarizare, respectiv L. nr. 3., rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art. 41 din C. muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă,care nu poate fi m odificat/redus de c ătre angajator, de către S., prin acte n ormative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie s uficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca a ceștia să își poată ori enta conduita î n raport de măsuril e ce urmează a fi luate.
În acest sens este și art. 6 alin. 1 din L. nr. 24/2000, potrivit căruia, orice proiect de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și
posibile care să con ducă la o cât mai mar e stabilitate și e ficiență legislativă . Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte, precum și cu jurisprudența Curții Europene a D. O.
De asemenea, strâns legat de condițiile generale de previzibilitate a actelor normative în materie de salarizare, în mod special C. muncii, prin art. 17 alin.4, ce a transpus prevederile Directivei C.ui 91/533/CEE din 14 octombrie 1991, garantează în mod nediscriminatoriu atât salariaților din domeniul public, cât și celor din sectorul privat, pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, dreptul la informare asupra tuturor elementelor raporturilor de muncă, în primul rând asupra celor esențiale ale acestora, ce privesc condițiile prestării muncii și salariul, astfel încât, măsurile legislative adoptate în domeniul salarizării să fie previzibile și nediscriminatorii .
Având în vedere că sectoarele de activitate în care prestează munca salariații plătiți din fondurile publice sunt de o deosebită însemnătate și responsabilitate, că în aceste domenii activează foarte multe persoane care au înalt grad de pregătire profesională, de specializare, care au fost angajați sau numiți în funcții, cu respectarea legislației, doar prin concursuri sau examene severe, că o parte însemnată dintre angajații ce fac parte din această categorie,datorită incompatibilităților prevăzute de actele normative în vigoare, nu ar putea să-și asigure menținerea unor venituri lunare pe care aveau speranța de a le obține, muncind în sectorul privat, se impune ca S. să asigure acestora, în mod nediscriminatoriu față de lucrătorii din sectorul privat, stabilitatea și previzibilitatea salarială, siguranța economică a lor ca indivizi și, implicit, a familiilor lor, acesta trebuind să fie un deziderat pentru S. și un obiectiv de interes public.
Riscul pe care și-l asumă statul în situația în care nu asigură o asemenea stabilitate a veniturilor lunare realizate în urma muncii prestate, salariaților plătiți din fonduri publice, este tocmai orientarea lucrătorilor, mai ales a acelora cu înaltă calificare, spre sectorul privat, care poate să le garanteze respectarea stabilității și previzibilității salariale.
Pentru argumentele prezentate anterior, Curtea consideră că salariații reprezentați în cauză aveau în cauză și un drept de creanță, „o speranța legitimă";, "un bun"; în sensul C. Europene a D. O.
Se reține însă că, măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea exercițiului dreptului reclamanților, respectiv în reducerea drepturilor salariale cu 25%, fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta R., care putea pune în pericol stabilitatea economică a României și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de (...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 3 din L. nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare, păstrându- se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Art. 53 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau al unorlibertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. R. poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Art.1 din Protocolul adițional la C. prevede că orice persoană fizică saujuridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamanților s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O.
De altfel, potrivit deciziei nr.874/(...) a Curții Constituționale, Guvernul a opinat că măsurile dispuse prin L. nr.1. sunt legale și conforme jurisprudenței C., tocmai având în vedere faptul că acestea reprezintă doar restrângeri ale exercițiului unor drepturi, nefiind afectată substanța acestora și că au fost luate pe o perioadă determinată, iar Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, aceasta fiind de esența art.53 din Constituție.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
S-a reținut că aceasta: "Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor."; Or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție.
De asemenea, prin D. nr. 1., Curtea Constituțională a reținut, analizând dispozițiile art. 10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Ca o confirmare a caracterului temporar al L. nr.1. este și faptul că și faptul că, începând cu data de (...), a intrat în vigoare L. nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, prin care s-a stabilit că pentru anul 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe, dată cererii reclamanților, având ca obiect plata diferențelor salariale, dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv (respectiv, restituirea diferenței de 25% din salariu, reținută în 2010, în temeiul L. nr. 1.), începând cu luna iulie 2010 este legală, impunându-se a fi menținută ca atare.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 3041, art. 304 pct. 8 și 9 și art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs, cu majoritate de voturi.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanții B. G., S. A. T., B. F., M. I., P. V., B. F. și S. L. M. împotriva sentinței civile nr. 6. din (...) pronunțate de T. B.-N. în dosar nr. (...) pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 20 septembrie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, D. C. G. C. M. I.A T.cu opinie parțial separată G REFIER, N. N.
Red.I.T./S.M.
2 ex./(...) Jud.fond. C. N.
Motivarea opiniei parțial separate a judecătorului C . M.
Analizând motivele de recurs invocate și dispozițiile legale aplicabile în speță, consider că recursul formulat de către reclamanți este în parte fondat, pentru următoarele considerente:
Consider că soluția primei instanțe este corectă doar în ceea ce privește diferențele de drepturi bănești solicitate de către reclamanți pentru perioada iulie-decembrie 2010, care puteau face obiectul aplicării L. nr.1., constatând astfel că se impune menținerea sentinței în parte, fiind necesară însă în cauză, față de cele reținute de către prima instanță, substituirea în parte a motivării și ceea ce privește aceste drepturi, potrivit considerentelor reținute în acest sens, care pot fi întărite și de următoarele argumente:
Faptul că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție egală în ceea ce privește dreptul la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, comparativ cu cei plătiți de către angajatori din sectorul privat, că legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport cu măsurile ce urmează a fi luate, rezultă chiar din adoptarea de către legiuitorul nostru, la finele anului 2009, în perioada de criză economică, a unei legi privind
salarizarea unitară a personalului plăti t din fondur i publice, respectiv L. nr.
330 din 5 noiembrie 2009, care, la art.1, a prevăzut următoarele:
" (1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
(2) Î ncepând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei l egi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în m od exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.";
Prin urmare, chiar legiuitorul nostru și -a exprimat expres, prin această l ege, dezideratul ca salariile personalu lui plătit din fond uri publice să se b ucure de stabilitate, în baza unei reglementări unitare, care să aibe scopurile
și finalitățile indicate în art.6 din aceeași lege, respectiv :a) armonizarea sistemului de salarizare a personalului din sectorul bugetar în raport cu importanța, răspunderea, complexitatea activității și nivelul studiilor necesare pentru desfășurarea activității; b) stabilirea salariului de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, ca principal element al câștigului salarial, prin includerea în acestea, după caz, a unor sporuri, majorări sau indemnizații cu caracter general; c) realizarea ierarhiei salariilor funcțiilor de bază, a soldelor și a indemnizațiilor lunare de încadrare, atât între domeniile de activitate, cât și în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, având la bază următoarele criterii:
- nivelul studiilor și al competențelor;
- importanța socială a muncii;
- complexitatea și diversitatea activităților;
- responsabilitatea și impactul deciziilor;
- expunerea la factori de risc;
- incompatibilitățile și conflictele de interese;
- dificultatea activităților specifice;
- condițiile de acceptare pe post; d) transparența mecanismului de stabilire a salariului de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, precum și a celorlalte drepturi salariale; e) compatibilizarea procesului de descentralizare cu principiile prevăzute de prezenta lege; f) diferențierea salariilor de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare în funcție și de nivelul la care se prestează activitatea: central, teritorial și local.
Î n concretizarea acestor principii enunțate legislativ, în anexa nr. II /1,
au fost stabilite salariile de bază pentru personalul contractual din unitățile de î nvățământ, sporu rile la salariile de bază și alte drepturi care sunt s pecifice domeniului bugetar.
Opinia separată formulată în cauză pornește însă de la faptul că în mod greșit instanța de fond a tratat în mod global toate drepturile bănești cuvenite reclamanților pentru lunile iulie-decembrie 2010, analizând aplicarea L. nr.1., fără a lămuri de fapt natura drepturilor „salariale"; ce au fost plătite acestora de către pârâți în lunile iulie și august 2010, în care majoritatea au efectuat și concediul de odihnă cuvenit pentru anul 2010.
Apreciez în acest sens că instanța, investită cu legalitatea aplicării L. nr.1. în privința tuturor drepturilor bănești plătite reclamanților în perioada iulie-decembrie 2010, avea obligația de a stărui, potrivit disp.art.129 alin.5
Cod.proc.civilă, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșealăprivind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicareacorectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Conform alin.4 din același articol, judecătorul era în drept să ceară părților, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept invocată, orice explicații, să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar
d ac ă nu sun t menț io n ate în cerere s au în în tâmp in a re.
Astfel, apreciez că, având în vedere prevederile legale din care rezultă căreclamanții aveau dreptul la concediul anual de odihnă cu plată de cel puțin 20 de zile lucrătoare,conform art.140 din C. muncii, de cel puțin 21 de zile lucrătoare conform Contractului colectiv de muncă la nivel național, prima instanță aveaobligația, pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, să ceară precizări, în toate cauzele având acest obiect, atât reclamanților, cât și angajatorilor, privindnatura drepturilor bănești plătite în lunile iulie și august 2010 și, în consecință, să pună în discuția părților și să facă aplicarea prevederilor L. nr.1., în raport de aceste precizări.
Î n ceea ce îi prive ște pe reclamanți , este posibil ca, în lipsa unor c unoștințe juridice, aceștia să fi apreciat indemnizația de concediu ca fiind un d rept salarial, cu at ât mai mult cu cât ea reprezintă chiar un drept de natur ă s alarială, respectiv un venit de înlocui re a salariului pe perioada efectuării c oncediului de odihnă, calificat și de către C. fiscal ca fiind „. din salarii";.
Această percepție a recurenților a fost determinată, în mare parte, de atitudinea culpabilă a intimatei-pârâte care, nerespectând prevederile legale aplicabile în cauză, nu a plătit indemnizația de concediu anticipat efectuării concediului de odihnă, ci în iulie și august 2010, ca orice drept salarial lunar.
Neprocedând în acest mod, încălcând astfel principiul rolului activ aljudecătorului în procesul civil, consider că prima instanță nu a cercetat în totalitate fondul cauzei, în ceea ce privește diferențele de „. salariale"; solicitate de către reclamanți pentru lunile iulie și august 2010.
Pentru aflarea adevărului în cauză, prima instanță trebuia să rețină însă că interesul reclamantului în promovarea acțiunii prezente l-a reprezentat, în fapt, constatarea diminuării lunare nelegale cu 25% a veniturilor ce i-au fost plătite în perioada iulie-decembrie 2010, ca efect al aplicării L. nr.1..
Cu un efort minim de clarificare a acțiunii și de calificare juridică corespunzătoare a drepturilor bănești plătite salariaților în perioada lunilor iulie-august 2010, precum și de punerea în discuția părților a aspectelor ce decurg din natura acestor drepturi, precum calculul și termenul de plată legal al acestora și, decurgând din acestea, măsura în care aceste drepturi puteau fi afectate de L. nr.1., ce a intrat în vigoare la data de (...), prima instanță avea posibilitatea să soluționeze în mod temeinic și legal acțiunea privind drepturile plătite reclamanților pe întreaga perioadă de aplicabilitate a legii.
Astfel, consider că se impunea admiterea cererii de recu rs formulate de c ătre reclamanți , cu casarea în parte a sentinței pron unțate de către prima i nstanță și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru cercetarea naturii drepturilor bănești plătite de către pâr âți reclamanților în perioada lunilor iulie-august 2010 și a analizării corespunzătoare a aplicării corecte a d iminuărilor prevăzute de L. nr.1. asupra acestor venituri.
În aces t sens, trebu ia avu t în vedere de c ătre i ns tanț a de re ju dec are f ap tul
c ă inde mn iz aț ia de conced iu de od ihn ă cuven ită recl aman ț il or trebu ia s tab il ită
potrivit disp.art.145 alin.2 din C. muncii, astfel cum a fost modificat prin O.
nr.65/2005, deci a dispozițiilor în vig oare privind calculul acesteia, care prevăd c ă aceasta reprezintă media zilnică a drepturilor salariale cuprinzând salariul d e bază, indemnizați ile și sporurile cu caracter per manent din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multipli cată cu zilele de concediu.
Art. 3 din L. nr.6/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor prevedea că, pe durata concediului de odihna, salariații au dreptul la o indemnizație care nu poate fi mai mica decît salariul de baza, sporul de vechime și indemnizația pentru funcția de conducere, luate împreună.
Conform art. 7 din aceeași lege, regulile privind durata concediului de odihna, inclusiv a concediului de odihna suplimentar, cuantumul indemnizației cuvenite, programarea, efectuarea, întreruperea și amânarea concediului de odihna, precum și compensarea în bani a concediului neefectuat se stabilesc, în limitele și cu respectarea dispozițiilor prezentei legi, prin hotărâre a G., pentru salariații din administrația publica, regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare.
În temeiul disp.art.7 din L. nr.6/1992 a fost adoptată H.G. nr.250/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor din administratia publica, din regiile autonome cu specific deosebit si din unitatile bugetare, care la art.7 alin.1, a prevăzut că, pe durata concediului de odihna, salariatii au dreptul la o indemnizatie calculata in raport cu numarul de zile de concediu inmultite cu media zilnica a salariului de baza, sporului de vechime si, dupa caz, indemnizatiei pentru functia de conducere, luate impreuna, corespunzatoare fiecarei luni calendaristice in care se efectueaza zilele de concediu de odihna și la alin.2, că media zilnică a veniturilor prevazute la alin. (1) se stabileste in raport cu numarul zilelor lucratoare din fiecare luna in care se efectueaza zilele de concediu.
Potrivit art.298 alin.2 din actualul Cod al muncii, L. nr.6/1992 a fost îns ă
abrog ată, f iin d abro g ate ș i al te d ispoz iț ii con tr are codulu i, as tf el încât ș i H.G .
nr.250/1992, adop tată în b az a ș i în execu tare a unei legi abrogate (conform art.31 din Decretul Consiului de S. nr.16 din 3 februarie 1976 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnica legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative), nu mai po ate f i cons ider ată c a
f iind în prezen t apl ic ab il ă.
Acest aspect, al stabilirii indemnizației de concediu de odihnă a personalului din sectorul public nu a ridicat probleme deosebite până în anul
2005 întrucât, până la data intrării în vigoare a O. nr.65/2005, prevederile noului Cod al muncii în acest sens erau identice cu cele prevăzute în H.G. nr.250/1992, deși temeiul calculării acesteia, începând cu anul 2003, trebuia să fie L. nr.53/2003 și nu o hotărâre de guvern ale cărei prevederi în acest sens erau abrogate.
Legiuitorul, ce a considerat în anul 2005 c a f iind neces ar ă mod if ic are a
C.u i munc ii ș i în pr iv inț a modulu i de s tab il ire a inde mn iz aț iei de concediu de
od ihn ă, mo tiv at de: "neces itate a îndepl in ir ii ang ajame n telor asu mate de R. în
cadrul negoc ier ilor pr iv ind C ap itolul 13 "Ocup are ș i pol itic i soc iale", de
ar mon iz are a leg isl aț ie i n aț ion ale cu acq u is -ul co mun itar";, ca o ". cupr ins ă în
Progr amul leg isl ativ pr ior itar pen tru in teg r are a în Un iune a E."; , nu a in tenț ion at,
desigur, ca în raporturile de munc ă ale person alulu i d in se c torul publ ic s ă se
apl ice o ho tăr âre de guvern d in anul 19 92, e mis ă în te me iul une i leg i abr og ate
înc ă d in anul 2003 de c ătre C. munc ii, c are a prev ăzu t , pr in d ispoz iț iile s ale ,
mo dul de c alcul al ac es te i inde mn iz aț ii.
Prin ur mare, cons ide r c ă în prezen t, pen tr u toț i s al ar iaț ii d in sec torul publ ic
s au pr iv at se apl ic ă, în cee a ce pr iveș te s tab il ire a inde mn iz aț ie i de conced iu de
od ihn ă, preveder ile C.u i munc ii, as tf el cu m aces te a au f ost mo d if ic ate în anul
2005, cu excepț ia acelor r apor tur i jur id ice de munc ă în c ar e au f ost adop tate
regle men tăr i spec iale dup ă ace as tă d ată.
De altfel, potrivit art.13 din L. nr.24/2000, o regle men tare spec ial ă,
derogatorie, în acee aș i mater ie , ar treb u i prev ăzu tă pr in tru -un act normativ deacel aș i n ivel cu regle me n tare a gener al ă î n mater ie.
Î n concordanță cu art.238 din C. muncii, ce prevede că la încheierea c ontractului colectiv de muncă prevederi le legale privind dre pturile salariaților au caracter minimal, Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pe anii 2007-2010 a
mo d if ic at, corespunz ător d ispoz iț iilor mai sus menț ion ate ale noulu i Cod al
mu nc ii, preveder ile c on tr ac tulu i colec tiv d e munc ă l a n ivel n aț ion al an ter ior.
Astfel, art.59 alin.1 din Contractul Colectiv de M. U. La N. N. pe anii 2007-
2010 prevede c ă, pe dur ata conced iu lu i de od ihn ă, s al ar iaț ii vor pr imi o
inde mn iz aț ie ce rep rez in tă med ia z iln ic ă a ven itur ilor d in ul time le tre i lun i
an ter io are lun ii în c are es te ef ectu at conc ed iul, mul tipl ic ată cu nu mărul de z ile de
concediu. I. de conced iu nu po ate f i mai mic ă dec ât s al ar iul de b az ă, sporul de
vech ime ș i inde mn iz aț ia pen tru f uncț ie de conducere, lu ate î mpreun ă,
corespunz ător nu măr ulu i de z ile de conce d iu.
Av ând în vedere f ap tul c ă, de l a d ata înre g is tr ăr ii aces tu ia l a M. M., S. S. ș i
F., respec tiv de l a d ata de (...), aces t con tr ac t colec tiv de mu nc ă ș i -a produs
ef ectele ș i c ă aces ta, conf or m ar t.3 al in.1 l it. a),se apl ic ă p en tru to ț i s al ar iaț ii
înc adr aț i l a un ităț ile d in ț ar ă, ind if erent de f or ma de c ap ital ( de s tat s au pr iv at,
român s au s tr ăin/ mix t) , în s itu aț ia în c are mai ex is ta vreun dub iu, neîn te me iat
des igur dup ă mod if ic are a leg isl ativ ă d in anul 2005, cu priv ire l a modul de
s tab il ire a inde mn iz aț ie i de conced iu d e o d ihn ă a person alulu i buge tar , acesta a
f ost înl ătur at pr in pre veder ile con tr ac tu ale conven ite de c ătre p ar tener ii soc ial i.
Potrivit art.56 alin.1 din același contract colectiv de muncă, salariații au dreptul, în fiecare an calendaristic la un concediu de odihnă plătit, de minimum 21 de zile lucrătoare.
Conform art.145 alin.3 din C. muncii, indemnizația de concediu deodihnă trebuia plătită cu 5 zile înainte de plecarea în concediu.
Potrivit art.59 alin.4 din Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pe anii
2007-2010, indemnizația de concediu se plătește înainte de plecarea în concediu.
În consecință, consider că instanța de rejudecare trebuia să aibă în v edere că L. nr.1., intrată în vigoare abia la data de (...), după ce începuse p entru mulți dintr e salariați efectuar ea concediului de odihnă, nu putea retroactiva și afe cta, prin diminuare, cu antumul indemnizației de concediu de o dihnă la care era u îndreptățiți aceșt ia pentru anul respectiv, ce trebuia s tabilit conform considerentelor expuse anterior și plătit anticipat plecării în concediu.
Din moment ce toate aceste acte normative sau convenționale, dar cu p utere de lege, stab ilesc că indemnizația de concediu se pl ătește întotdeauna î nainte de plecarea efectivă în concediu, ca o măsură de protecție socială a s alariatului, chiar și în ipoteza în care indemnizația de conce diu s-ar fi plătit s alariaților în fapt, la o dată ulterioar ă, culpa angajatoru lui în acest sens,
pentru nerespectarea drepturilor angajatului, nu poate să agraveze și mai mult s ituația creată acestuia, contribuind la diminuarea indemnizației cuvenite prin aplicarea unei legi intrate în vigoare ulterior datei la care aceste drepturi b ănești erau datorate/scadente.
Pentru toate aceste considerente, opinez în sensul că se impunea admiterea în parte a recursului formulat de reclamanți, cu casarea în parte a sentinței primei instanțe.
Judecător ,
C. M.
Red./Tehnored.: C.M.; (...).
| ← Decizia civilă nr. 4594/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2782/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
