Decizia civilă nr. 3248/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMI.
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3248/R/2011
Ședința publică din data de 28 septembrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
T.-A. N.
JUDECĂTORI:
T. D. - președintele Secției civile M .-C. V.
GREFIER:
M. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta B. L., împotriva sentinței civile nr. 5. din 21 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, în dosar nr. (...), privind și pe pârâții S. G. „. C. M. B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B., precum și pe chemații în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. B.-N. și M. E. T. ȘI C., având ca obiect drepturi bănești - diminuare salariu cu 25%.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 25 august 2011, pârâții-intimați P. municipiului B. și C. Local al municipiului B. au depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare, prin care în principal invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a P. M. B. și a C.ui Local al M. B., iar în subsidiar solicită respingerea recursului formulat de reclamantă și admiterea cererii de chemare în garanție a M. F. P. și a M. E. C., precum și judecarea cauzei potrivit prevederilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
La data de 12 septembrie 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare, din partea chematului în garanție-intimat Ministerul
Finanțelor Publice - D. B. N., prin care solicită respingerea recursului ca nefondat cu consecințe menținerii ca temeinică și legală a sentinței recurate, precum și judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2
Cod procedură civilă.
Se constată de asemenea că prin memoriul de recurs, reclamanta-recurentă a solicitat judecarea cauzei în lipsa sa de la dezbateri.
Curtea, din oficiu, în temeiul prevederilor art. 137 Cod procedură civilă, raportat la prevederile art. 316 și ale art. 294 din același cod, invocă excepția schimbării cauzei în recurs pentru acordarea diferențelor salariale aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 5. din 21 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și a P. municipiului B.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta B. L., împotriva pârâților Ș. generală „. cel M. B., P. municipiului B. și C. local al municipiului B.
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B. împotriva M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., și a M. E., C., T. și S.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul, referitor la acțiunea având ca obiect obligarea pârâtului Ș. generală „. cel M. B. la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr. 118/2010 și sumele stabilite prin contracte, aferente lunilor iulie 2010 - decembrie 2010, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective și obligarea pârâților P. mun. B. și C. Local al municipiului B. să aloce pârâtului fondurile necesare plății sumelor solicitate, precum și referitor la cererea de chemare în garanție formulată de pârâții pârâților P. mun. B. și C. Local al municipiului B. împotriva M. E., C., T. și S., și Ministerul Finanțelor Publice, a reținut următoarele:
Potrivit art.167 alin.1 din L. nr.84/1995, lege în vigoare pentru perioada la care se referă acțiunea formulată, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte sume potrivit legii.
Finanțarea acestor unități are două componente, finanțarea de bază și finanțarea complementară. Finanțarea de bază, ce include și cheltuielile de personal (inclusiv drepturile salariale) se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat si alte venituri ale bugetelor locale. Conform art.36 din L. nr.215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația. Unitatea administrativ teritorială este reprezentată de primar în relațiile cu alte autorități publice și în justiție potrivit art.62 din L. nr.215/2001, iar potrivit art.63 alin.4 din aceeași lege primarul exercită funcția de ordonator de credite și întocmește proiectul bugetului local.
Ținând seama de aceste dispoziții legale, tribunalul a conchis că acești pârâți justifică legitimitate procesuală pasivă, deoarece P. municipiului B. are calitate de ordonator de credite al unității administrativ teritorială în a cărei rază funcționează angajatorul, iar C. local al municipiului B., are atribuția aprobării bugetului local la propunerea primarului, motiv pentru care excepția invocată a fost respinsă, instanța a analizat pe fond acțiunea civilă dedusă judecății și împotriva acestor pârâți.
Analizând fondul pretenției deduse judecății, tribunalul a reținut că reclamanta a derulat cu pârâta Ș. G. „. cel M. B. raporturi de muncă, potrivit înscrierilor din carnetul de muncă și/sau adeverinței eliberată de angajator, încadrându-se în categoria personalului didactic și nedidactic din învățământul preuniversitar a cărui remunerare este circumscrisă legii de salarizare a personalului bugetar, nr. 330/2009 și, începând cu data de 3 iulie 2010, drepturile salariale i-au fost reduse cu 25 %, reducere impusă de L. nr.118/2010, aplicabilă tuturor persoanelor din sistemul bugetar, până la data de 31 decembrie 2010, în conformitate cu art. 16 din lege.
Această măsură este prevăzută în art. 1 din L. nr. 118/2010 și a fost impusă, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., în vederea reducerii cheltuielilor bugetare și asigurarea sustenabilității bugetului de stat, astfel că pârâta angajatoare a emis în temeiul acestei legi Decizia nr. 103/ (...) privind reducerea salariilor cu 25% în perioada 3.07-(...), prin care s-a diminuat salariul brut al angajaților săi cu 25%, măsură contestată în prezenta cauză.
Dispozițiile L. nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr.
872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Salariul reclamantei este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 8., și o atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție. Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art.53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată nediscriminatoriu și să nu aducă atingere existenței dreptului sau libertății.
În cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 118/2010, s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, și nu substanța acestuia, motiv pentru care a fost instituit caracterul temporar al diminuării salarial și este determinată de o situație de criză financiară internațională care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate, respectiv încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Prin urmare, diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului personalului unităților bugetare constituie o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
Contrar susținerilor reclamantei, diminuarea salariului cu 25% nu trebuia aplicată prin încheierea unui act adițional la contractul de muncă.
Această critică nu este întemeiată întrucât în cazul salariaților din sistemul bugetar cuantumul salariului este determinat de lege, nefiind rezultatul negocierii, astfel că la încheierea contractului de muncă reclamanta și-a exprimat acordul de a primi salariul stabilit exclusiv prin voința legiuitorului. Orice modificare a cuantumului, dispusă prin lege, nu implică exprimarea acordului de voință al salariatului, nefiind incidente disp. art.41 din Codul muncii.
Referitor la critica de încălcare a art. 20 din Constituție, raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Constituțională a examinat și acest aspect, reținând că nu este întemeiată deoarece L. nr.118/2010 nu contravine C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nici jurisprudenței Curții Europene a D. O. în acest domeniu.
Curtea Constituțională este, potrivit dispozițiilor art.1 si 2 din L. nr.47/1991, garantul supremației Constituției României, asigurând controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor G.. Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea C. are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea. Dimpotrivă, instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituția României și a obligațiilor pe care R. și le- a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementarilor internaționale si interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Așadar, prin aplicarea cu prioritate față de cele interne a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art.11 alin.3 din L. nr.47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor și nici pe cele ale art.31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-olege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora. In cazul respingerii obiecțiilor sau excepțiilor de neconstituționalitate este posibilă formularea unor noi excepții, iar Curtea Constituțională poate proceda, pe baza unor noi argumente sau ca urmare a revenirii la practica anterioara, la admiterea acestora, chiar dacă anterior s-a pronunțat în sensul constituționalității.
Curtea europeană a constatat că statutul conferit C.i în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu C. și protocoalele sale adiționale.
În consecință, constatarea anterioară a constituționalității L.
118/2010 nu împiedică judecătorul național să verifice, din perspectiva articolelor 11 și 20 din Constituție, dacă aplicarea legii în concret nu produce efecte contrare C.i. Această verificare nu poate face abstracție de jurisprudența C. în materie, care nu garantează dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum.
Examinând acțiunea prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la faptul că „. persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale";, instanța a reținut următoarele:
Pentru respectarea prevederilor C.i trebuie observat că, referitor la regula aplicabilă art.1 din Protocolul nr.1, Curtea E. a D. O. de la S. a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conține 3 norme distincte: prima, care se exprima in prima fraza a primului alineat si care are un caracter general, enunța principiul respectării proprietății; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
Pentru analizarea prevederilor art.1 din Primul protocol, trebuie avute in vedere următoarele aspecte: dacă reclamanta are un „. în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existenta unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamantului de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un „just echilibru"; între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Noțiunea de „. utilizată de acest text are o semnificație autonomă, neputându-se considera că salariul este un „. care intră sub protecția acestui text sau cel puțin o „speranță legitimă";. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigatpentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010).
Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantei, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamantă, ceea ce nu este cazul întrucât L. nr. 118/2010 s-a aplicat numai pentru viitor, de la momentul intrării sale în vigoare (a se vedea C. Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a arătat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (a se vedea C.
Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; C. Vilho
Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea C. Vilho Eskelinen împotriva
Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea C. Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Măsura reducerii salariilor a fost făcută în baza unei legi, nr.118/2010, astfel că este îndeplinită și condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege.
În ceea ce privește scopul urmărit și proporționalitatea, prin adoptarea L. nr.118/2010 s-a urmărit aplicarea aceluiași mod de calcul pentru toate categoriile de beneficiari ai sistemului public de pensii și eliminarea inechităților generate de aplicarea unor criterii diferite pentru aceeași categorie de pensionari. A. a fost generat de dificultățile financiare pe care le- a avut statul în suportarea de la buget a părții din pensie care nu se baza pe sistemul contributiv.
T. a reținut că în speță nu s-a încălcat dreptul la respectarea bunului recunoscut și ocrotit de art.1 din Primul Protocol adițional la C. , în cazul de față, însă, așa cum s-a arătat mai sus, constituie bun doar dreptul la salariu conferit prin lege, iar nu și întinderea concretă a cuantumului acestuia, care poate evolua în funcție de lege, pentru că, admițând o interpretare contrară, ar însemna că mărimea salariului odată stabilită, aceasta nu mai poate fimodificată, nici redusă, dar nici majorată, interpretare care nu este în spiritul jurisprudenței constante a C..
Prin urmare, o „speranță legitimă "; a reclamantei cu privire la dreptul de a încasa un anumit cuantum al salariului nu poate fi reținută.
Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea a constatat de mai multe ori că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din
19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
În considerarea celor menționate mai sus, instanța a apreciat că măsura luată a avut un scop legitim , fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Ea este proporțională cu scopul urmărit, deoarece salariatul nu a fost lipsit în totalitate de salariu, acesta fiindu-i doar redus, iar măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Chiar dacă și în prezent, în urma adoptării L. nr. 2., nivelul salariilor este inferior momentului iunie 2010, nu înseamnă că situația diminuării drepturilor s-a definitivat, ea păstrându-și caracterul temporar, fiind aplicabilă pentru anul 2011, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Desigur, pe perioada cât drepturile salariale stabilite sunt inferioare momentului iunie 2010 există în continuare, o restrângere a exercițiului unui drept fundamental, respectiv a dreptului la salariu, ca și corolar al dreptului la muncă. Această restrângere îndeplinește însă toate exigențele prevăzute de art. 53 din Constituție, fiind prevăzută de lege (L. nr. 2., începând cu data de 1 ianuarie 2011, pe tot parcursul anului 2011), fiind justificată de menținerea în continuare a existenței unei amenințări la adresa securității naționale (conform expunerii de motive la L. nr. 2.), măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale.
T. a apreciat că nu se poate reține nici încălcarea principiului nediscriminării prevăzut de art.14 din C. pentru că este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă și, așa cum rezultă din cuprinsul L. nr.
118/2010, dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. In timp ce salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact cheltuieli de personal, în mediul privat raporturilede muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator.
În sfera publică angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local, care trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii. Atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nici măcar nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante pentru a se aplica noile prevederi legale. R.nea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea, astfel că angajatorul public nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, și că prin aceasta nu se aduce atingere niciunuia dintre drepturile invocate de către reclamantă, situație în care, în baza prevederilor art. 1 din L. nr. 118/2010, a art. 1 din L. nr. 2., a prevederilor art. 14 din C. europeană, a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. , a P. nr. 12, va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Față de soluția respingerii acțiunii formulate ca neîntemeiată, dat fiind caracterul incidental al cererii de chemare în garanție față de acțiunea principală, examinarea independentă și preliminară a excepțiilor procesuale invocate de chemații în garanție, unite cu fondul cauzei, nu a mai fost realizată, fiind respinsă, în temeiul art. 60 Cod procedură civilă, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., și a M. E., C., T. și S., întrucât este exclusă ipoteza căderii în pretenții a pârâților.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către pârâți.
Împotriva acestei sentințe a declarat în termen legal recurs reclamanta,solicitând în principal admiterea recursului și modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii în totalitate, iar în subsidiar, admiterea în parte a acțiunii cu obligarea pârâtei Ș. generală „. cel M. B. la plata diferențelor salariale de 25% reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.
În motivarea recursului reclamanta/ul a arătat că apreciază hotărârea nelegală, pe motivul prev. de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
Esența motivării sentinței rezită în aceea că, în opinia instanței de fond salariul nu constituie un bun, sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul acestuia, în sensul C.
Arată că nu este de acord cu interpretarea dată de către instanța de fond în privința dispozițiilor convenției, cea corectă fiind în sensul susținut de către reclamantă - acela că salariul constituie un bun sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul lui.
Potrivit acestei interpretări, apreciată ca fiind corectă, acțiunea ar fi întemeiată, justificându-se admiterea în totalitate a recursului pentru întreaga perioadă 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
Chiar în ipoteza în care instanța de recurs ar împărtăși raționamentul și argumentarea instanței de fond, nelegalitatea sentinței rezidă din aplicarea greșită a dispozițiilor legale, constând în faptul că s-a dat eficiență aplicării retroactive a prevederilor L. nr. 118/2010 asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă, pentru perioada anterioară intrării în vigoare a L. nr. 118/2010, respectiv anterior datei de 3 iulie 2010.
Potrivit art. 103 din L. nr. 128/1997, în vigoare la acea dată, cadrele didactice au dreptul pentru activitatea desfășurată într-un an școlar (respectiv pentru intervalul (...) - (...)), la un număr de 62 zile lucrătoare concediu de odihnă.
Potrivit principiilor dreptului muncii și dispozițiilor legale aplicabile, dreptul la concediul de odihnă se naște „zi de zi";, dar se execută sub aspectul timpului fizic în cursul vacanțelor școlare.
Reținerea din indemnizația de concediu a procentului de 25% în cursul lunilor iulie și august 2010 este nelegală, întrucât pentru 10 din 12 luni, respectiv pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010 nu era în vigoare nicio dispoziție legală care să impună reducerea cu 25% a drepturilor bănești. Aplicarea asupra acestor drepturi a dispozițiilor L. nr.
118/2010, care a intrat în vigoare la 3 iulie 2010 face ca aceste norme să retroactiveze, respectiv să influențeze drepturi bănești născute anterior intrării în vigoare a legii, chiar dacă sunt achitate în timpul valabilității legii noi.
Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale atunci când a respins integral acțiunea introductivă, aceasta fiind întemeiată cel puțin în parte, respectiv în ceea ce privește reținerea de 25% aferentă drepturilor bănești acordate în lunile iulie august 2010, cuvenite pentru activitatea desfășurată în perioada de 10 luni anterioară acestora, din anul școlar respectiv.
C. puțin sub acest aspect al considerării legale a unei măsuri dispuse prin retroactivitatea unei legi, hotărârea instanței de fond este nelegală, motiv pentru care reclamanta/ul a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în modalitatea precizată în subsidiar.
Prin întâmpinarea formulată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. B. N. (f. 4-5), s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În considerentele întâmpinării, s-a arătat că drepturile salariale cuvenite personalului din învățământ sunt cele prevăzute de legislația specifică. L. nr. 118/2010 a fost supusă controlului Curții Constituționale, care prin decizia nr. 8. a constatat că art. 1-8, 10-17 din acest act normativ sunt constituționale.
În speță nu este vorba de o privare de proprietate, diminuarea salariilor plătite de la bugetul de stat nu constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.
Respingerea cererii de chemare în garanție a M. F. P. a fost corect respinsă în raport de soluția pronunțată - de respingere a acțiunii formulatăîn contradictoriu cu pârâții C. Local al municipiului B. și P. mun. B. și de faptul că potrivit prev. art. 167 din L. nr. 84/1995, L. nr. 11/2010 și HGR nr. 2. Ministerul Finanțelor Publice și unitățile subordonate din teritoriu nu au obligația virării, alocării de fonduri din bugetul de stat pentru plata drepturilor salariale solicitate, nefiind dovedită existența vreunei obligații legale sau convenționale de despăgubire sau garanție din partea chematului în garanție în sensul art. 60 din Codul de procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată de pârâții P. municipiului B. și C. Local al municipiului B. (f.6), aceștia au invocat în principal excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului și admiterea cererii de chemare în garanție a M. F. P. și M. E., C., T. și S.
În motivarea întâmpinării, au arătat că personalul didactic nu are raporturi juridice de muncă stabilite cu instituția P. mun. B. și C. Local al municipiului B., care nu stabilesc și nici nu plătesc efectiv salariile în calitate de angajatori.
Finanțarea cheltuielilor privind salarizarea personalului didactic se face exclusiv din fonduri provenite din bugetul de stat - art. 167 alin. 3 și 5 din L. nr. 84/1995, art. 5 alin. 4-7 din L. nr. 11/2010.
Procedura de finanțare este reglementată de HGR nr. 2., fiind incidentă atât OUG nr. 18/2010, cât și art. 14 alin. 3 și 4 din L. nr.
273/2006.
În baza acestor prevederi legale, în prezenta cauză pârâții nu au calitate procesuală pasivă, solicitând admiterea excepției invocate, iar în ipoteza respingerii solicită admiterea cererii de chemare în garanție și obligarea chemaților în garanție să asigure fondurile necesare plății drepturilor ce fac obiectul acțiunii introductive.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea îl varespinge pentru următoarele considerente:
Prin cererea introductivă de instanță, reclamanta/ul B. L. i-a chemat în judecată pe pârâții Ș. generală „. cel M. B., P. municipiului B. și C. local al municipiului B., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului de rândul 1 la plata diferențelor cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr. 118/2010 și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie 2010-decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective; obligarea pârâților de rândul 2 și 3 să îi aloce pârâtului de rândul 1 fondurile necesare plății sumelor solicitate, cu cheltuieli de judecată.
Reiese, așadar, că, prin acțiunea introductivă de instanță nu s-a solicitat ". pârâtei de ord. 1 la plata diferențelor salariale reținute, aferente concediului de odihnă convenit pentru perioada septembrie 2009-3 iulie
2010";, așa cum se solicită în petitul subsidiar al cererii de recurs.
Prin acțiunea introductivă de instanță, nu s-a solicitat obligarea pârâților la plata diferențelor salariale reținute, aferente concediului de odihnă, ci a diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă încasate cu acest titlu în baza L. nr. 118/2010 și nici pentru perioada septembrie 2009-3 iulie 2010, ci pentru perioada iulie 2010- decembrie 2010, așadar este vorba de pretenții diferite și pentru perioade diferite.
Potrivit art. 294 alin. (1) fraza I-a C.pr.civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. La rândul său, art. 316 C.pr.civ. prevede că dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.
Prin urmare, solicitarea privind obligarea pârâtului de rând 1 la plata diferențelor salariale de 25% reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009-3 iulie 2010, reprezintă o cerere nouă în recurs, care este inadmisibilă, întrucât nu a fost formulată procedural.
În ceea ce privește capătul de cerere din acțiunea introductivă de instanță, având ca obiect ". pârâtului de rândul 1 la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr. 118/2010 și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie 2010-decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective";, soluția primei instanțe este legală și temeinică.
Sub acest aspect, recursul este motivat extrem de sumar, făcându-se trimitere la ". arătate în cuprinsul acțiunii introductive, pe care înțelegem să le invocăm din nou, preluându-le din cuprinsul acesteia";.
Obiectul recursului în speță, este sentința primei instanțe, astfel că prin motivele de recurs trebuiau să se formuleze critici împotriva sentinței, iar nu să se facă trimitere la motivele arătate în cuprinsul acțiunii introductive de instanță, care au fost redactate anterior pronunțării hotărârii recurate și reprezintă argumente în favoarea admiterii acțiunii, nu critici aduse sentinței recurate, care nici nu era pronunțată la data intentării acțiunii introductive de instanță.
Diminuările salariale ale personalului bugetar, operate în baza L. nr.
118/2010, sunt în acord cu Constituția României, întrucât prin deciziile nr.
8. și nr. 8. ale Curții Constituționale, dispozițiile art. 1-8 și cele ale art. 10-
17 din L. nr. 118/2010, s-a constatat că sunt constituționale.
Salariile cadrelor didactice sunt suportate de stat, fiind stabilite prin lege de către acesta, iar nu prin negocieri individuale între angajator și angajat, astfel că diminuarea lor poate fi dispusă tot prin lege.
Prin diminuarea salariului pentru o perioadă limitată, nu s-a încălcat nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C. E. a D. O.
În accepțiunea jurisprudenței C., noțiunea de ". are un înțeles autonom, care nu este limitat la deținerea de bunuri fizice și este independent de clasificările din legislația internă; o creanță nu poate fi considerată ca având o valoare patrimonială, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, ca atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor C. Kopecky contra Slovaciei. Nu există un drept protejat de C. la menținerea în plată a unui salariu într-un anumit cuantum C. Vilho Eskelinen contra Finlandei. Este la latitudinea statului de a aprecia cuantumul drepturilor ce urmează a fi plătite angajaților săi de la bugetul de stat, putând introduce, suspenda sau înceta plata anumitor drepturi, prin edictarea unor modificări legislative adecvate C. Kechko contra Ucrainei.
Dar reclamanta nu a avut nici măcar o "speranță legitimă";, respectiv o valoare patrimonială, din perspectiva aceluiași art. 1 al P. adițional nr. 1 la C., jurisprudența C. statuând că un criteriu decisiv al speranței legitime este reprezentat de existența unei baze suficiente în dreptul intern C. Kopecky contra Slovaciei; ceea ce legitimează speranța legitimă este fie o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă, prin care să fie recunoscut dreptul celui interesat, fie împrejurarea că acesta se fondează de o manieră rezonabilă justificată pe un act juridic având o bază juridică solidă și o incidență asupra drepturilor de proprietate C. S. contra Marii Britanii.
O măsură luată de stat pentru a putea fi calificată ca o ingerință în dreptul de proprietate conform jurisprudenței C., trebuie să fie prevăzută de lege, să fie justificată de o cauză de utilitate publică sau de un scop legitim de interes general și să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului C. Sporrong și Lonnroth contra Suediei; să existe un raport rezonabil de proporționalitate între scopul vizat și mijloacele folosite C.
Pressos Compania Naviera SA și alții contra Belgiei.
Având în vedere că diminuarea temporară a salariului reclamantei cu
25 % pentru perioada 3 iulie 2010-31 decembrie 2010 a fost legală atât din perspectiva dreptului intern, cât și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C. E. a D. O., în baza art. 304 pct. 9, coroborat cu art. 312 alin. (1) C.pr.civ., se va respinge recursul împotriva sentinței tribunalului, ca nefondat.
Referitor la solicitările formulate de către pârâții P. mun. B. și C. Local al municipiului B. în cuprinsul întâmpinării constând în invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestora, respectiv admiterea cererii de chemare în garanție a M. F. P. și M. E., C., T. și S., curtea constată că acestea nu constituie simple apărări față de recursul promovat de către reclamant, ci constituie cereri proprii care în lipsa promovării de către pârâți a propriului lor recurs împotriva hotărârii primei instanțe nu pot fi analizate în cadrul recursului declarat de către reclamant/ă.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge recursul declarat de reclamanta B. L. împotriva sentinței civile nr. 5. din 21 martie 2011 a T.ui B.-N. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 28 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER T. A. N. T. D. M. C. V. M. T.
Red. MV; dact. GC
2 ex/(...)
Jud. primă instanță: C. I.
| ← Decizia civilă nr. 1972/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3356/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
