Decizia civilă nr. 3349/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3349/R/2011
Ședința publică din data de 30 septembrie 2011
Instanța constituită din: Președinte : A. C.
Judecători : V. M.- președintele Curții de A. C.
D.-L. B.- vicepreședinte al Curții de A. C.
Grefier : S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta P. - R. E. împotriva sentinței civile nr. 823/(...), pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...), privind și pârâții C. N. ". M. B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B. și pe chemații în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D.G.F.P. B.- N. și M. E., C. T. și S., având ca obiect drepturi bănești - diminuare salariu cu 25.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, Curtea, constată că prin întâmpinarea formulată și înregistrată prin serviciul de registratură al instanței, la data de 26 august 2011, pârâtul intimat P. municipiului B. și C. Local al municipiului B. a invocat, în principal, excepția lipsei calității procesuale pasive a P.ui municipiului B. și a C. Local al municipiului B. și, în subsidiar, respingerea recursului formulat de reclamanta P.-R. E., admiterea cererii de chemare în garanție a M.ui F. P. și a M.ui E., C. T. și S. formulată la fondul cauzei, solicitând judecarea cauzei în lipsă.
De asemenea prin întâmpinarea formulată și înregistrată prin serviciul de registratură al instanței, la data de 25 august 2011, D. G. a F. P. B.-N. în numele chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta P.-R. E., ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței atacate ca fiind temeinică și legală, pronunțată de T. B. - N., solicitând, totodată, judecarea cauzei în lipsă, potrivit art.242 alin.2 C.
Prin întâmpinarea formulată intimatul-chemat în garanție M.
E.,C.,T. și S., a solicitat judecarea cauzei în lipsă și, în consecință, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond.
Curtea, raportat la prevederile art. 294 alin.1 corob. cu art. 316
C.pr.civ, invocă inadmisibilitatea schimbării în recurs a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată referitor la solicitarea de platăa diferențelor salariale aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.
Nefiind formulate alte cereri prealabile ori excepții, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 8. din (...) pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...) s-au respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. municipiului B. și C. local al municipiului B.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S..
S-au respins ca nefondate excepțiile nulității cererii de chemare în garanție și lipsei calității procesuale pasive invocate de Ministerul
Finanțelor Publice.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată dereclamanta P. R. E. împotriva pârâților C. N. "A. M." B., P. municipiului B . și C. local al municipiului B.
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva chemaților în garanție M. E., C., T. și S., pentru lipsa calității procesuale pasive și ca nefondată împotriva Ministerul Finanțelor Publice, cu domiciliul procesual ales la sediul D. generale a F. P. B.-N. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanta are calitatea de cadru didactic la pârâtul C. N. "A. M."
B., potrivit copiei carnetului de muncă depus în copie la dosar și adeverinței emisă de angajator, iar pârâta angajator în perioada 1 iulie -
31 decembrie 2010 a pus în aplicare prevederile art.1 din L. nr.1..
Prin acțiunea formulată, reclamanta a înțeles să solicite plata drepturilor salariale cuvenite conform contractului individual de muncă pe perioada iulie -decembrie 2010, și față de obiectul sesizării, tribunalul a analizat legalitatea măsurii diminuării salariale din perspectiva Legii nr. 1., aplicabilă pe perioada (...) - (...), cât și din perspectiva dispozițiilor convenționale invocate.
Prin art. 1 din L. nr. 1., intrată în vigoare din data de 3 iulie 2010, cuantumul brut al salariului reclamantei, ca și al tuturor persoanelor din sistemul bugetar, s-au diminuat cu 25%. Potrivit dispozițiilor art. 16 din L. nr. 1., măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
Dispozițiile Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr.
872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
T. a observat că diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantei constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamantei angajat într-o unitate bugetară este stabilit prin lege, nefiind negociat între părțile contractante, cuantumul salariului înscris în contractul individual de muncă fiind cel anume reglementat prin lege la data încheierii contractului, iar nu cel convenit de reclamantă cu angajatorul, care nici nu i-ar fi putut acorda un salariu în alt cuantum decât cel legal, astfel că salariul poate suferi modificări tot în temeiul legii, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr.
874/2010, măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într- o societate democratică; să se impună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție (apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
Toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuăriidrepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului. Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională. Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale. Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților șiinstituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o.
Astfel, din perspectiva reglementărilor constituționale și europene, nu se poate reține o eventuală discriminare a reclamantului, ca salariat în sectorul bugetar față de angajatul din sectorul privat, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene șiart. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă. Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator, în funcție de veniturile, alți indicatori economici ori domeniul de activitate în care funcționează angajatorul.
În sectorul public angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități ce au calitatea de angajator trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale, așa cum nu se produce nici vreo negociere între părți în situația majorării salariilor din sectorul public, angajatorii trebuind să pună în aplicare legea adoptată în domeniu.
Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat.
Referitor la prevederile art.40 alin.2 lit. c C. muncii invocată expres de reclamantă ca temei juridic al acțiunii, tribunalul a observat că acest text legal, ce reglementează una dintre obligațiile angajatorului, prevede că acesta trebuie să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate, însă această dispoziție legală nu poate atrage o soluție de admitere a acțiunii pentru că, după cum s-a explicat anterior, angajatorii din sectorul public pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari ori mici prin contractul individual de muncă, drepturi ce ar fi situate în afara cadrului legal în materia salarizării personalului bugetar.
Referitor la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la C. sub aspectul existenței unui bun, tribunalul a apreciat, în prealabil, că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța de judecată este obligată să acorde prioritate reglementărilor internaționale, care fac parte din dreptul intern odată ce au fost ratificate de R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilorinstanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale. Aceasta întrucât, au existat situații în care instanța constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a unui anumit text legal, reținând că acesta este conform Constituției și ulterior, Curtea europeană a reținut încălcarea normelor convenționale prin aplicarea respectivului text legal analizat de judecătorul constituțional (spre exemplu, Cauza D. P.escu împotriva României).Oricum, tribunalul observă că prin deciziile nr.872/2010 și nr.874/2010 instanța de contencios constituțional în considerentele acestor decizii nici nu analizat și nici nu a făcut referiri la jurisprudența C. sub aspectul măsurii diminuării salariilor personalului bugetar.
Așa fiind, reținând obligația instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității C. europene față de normele interne, se impune a se analiza de tribunal dacă reglementările interne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamantului intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
T. a apreciat că dreptul de creanță al reclamantului privind salariul pentru munca prestată și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, motiv pentru care nu se poate reține nici faptul că reclamantul are un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă în ce privește cuantumul salariului. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată. Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantului, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant, ceea ce nu este cazul, întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare. C. a statuat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor, ceea ce nu este cazul în speță.
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești. C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (Cauza Kechko împotriva Ucrainei,).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. pentru că statele se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o. Sub acest aspect, tribunalul a reținut că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată. Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le-a produs asupra deficitului bugetar.
În cauză, reclamanta nu a dovedit că, prin măsura diminuării veniturilor sale salariale, situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență. În aprecierea proporționalității trebuie să se aibă în vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar. T. a observat că jurisprudența C. invocată expres de reclamantă prin acțiune se referă la situații juridice diferite, majoritatea cauzelor vizând bunuri imobile pentru care cei în cauză s-au judecat anterior în fața instanțelor naționale, iar nu și cauze referitoare la măsura diminuării salariilor prin lege, pentru viitor, pentru o perioadă temporară, măsură determinată de o criza economică globală, așa cum este cazul de față.
În baza considerentelor anterior evocate, reținând că măsura diminuării drepturilor salariale poate fi dispusă prin lege fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, că ea este prevăzută într-o lege clară, previzibilă, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice mondiale, este proporțională cu situația care a determinat-o, este temporară, că salariații nu dețin un bun în sensul jurisprudenței C. privind cuantumul salariului, iar angajatorul în mod judicios a pus în aplicare prevederile art. 1 din L. nr. 1. pentru perioada 3 iulie 2010 -
31 decembrie 2010, iar după 01 ianuarie 2011 sunt aplicabile în domeniul salarizării personalului bugetar prevederile legii nr.285/2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Față de soluția respingerii acțiunii formulate ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B.
și C. local al municipiului B. împotriva M.ui F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., în temeiul art. 60 Cod procedură civilă, a fost respinsă ca nefondată, pentru că pârâții nu au căzut în pretenții, caz în care în mod evident nu poate fi admisă chemarea în garanție. A fost respinsă, potrivit considerentelor anterior reliefate, și cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva chematului în garanție M. E., C., T. și S., pentru lipsa calității procesuale pasive.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către pârâți și nici de chemații în garanție.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta P. R. E.solicitând modificarea hotărârii, în principal, în sensul admiterii în tot a acțiunii formulate și în subsidiar, a admiterii în parte a acțiunii, în sensul obligării primului pârât la plata diferențelor bănești de 25%, aferente concediului de odihnă pentru anul școlar 2009/2010, pentru următoarele motive:
În mod eronat prima instanță a reținut că salariul nu constituie un bun, sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul acestuia, în sensul C. Europene a D. O.
Recurenta arată că înțelege să mențină argumentele exprimate în acest sens prin acțiunea introductivă și să le supună analizei instanței de control judiciar.
În situația în care instanța de recurs va ajunge însă a împărtăși raționamentul instanței de fond , se arată că sentința recurată este nelegală întrucât dă eficiență aplicării retroactive a dispozițiilor Legii nr.1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr.1..
Astfel, se arată că, potrivit Legii nr.128/1997, reclamanta avea dreptul pentru anul școlar 2009/2010, la 62 de zile lucrătoare de concediu de odihnă, pe care l-a efectuat în lunile iulie și august 2010 și pentru care i se cuvenea o indemnizație de concediu de odihnă ce trebuia plătită anterior intrării în vigoare a Legii nr.1., astfel încât în mod eronat prima instanță a aplicat retroactiv dispozițiile acestei legi, constatând ca fiind legală și diminuarea cu 25% a drepturilor bănești cuvenite pentru lunile iulie-august 2010.
În drept, se invocă dispozițiile art.304 pct.9 Cod.proc.civilă.
Pârâtul intimat P. M. B. a formulat întâmpinare prin care, în principal invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a P.ui mun. B. și a C. Local al mun. B., iar în subsidiar solicită respingerea recursului formulat de P. R. E., admiterea cererii lor de chemare în garanție a M.ui F . P. și a M.ui E., C., T. și S. formulată la fondul cauzei.
D. G. A F. P. B.-N. în numele chematului în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului formulat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate pronunțate de către T. B.-N.
Pârâtul intimat M. E., C., T. ȘI S. a formulat întâmpinare prin caresolicită respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul formulat de reclamanta P. R. E., în temeiuldisp.art.3041 și 304 pct.9 Cod.proc.civilă, potrivit motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale și convenționale aplicabile, se reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Curtea reține că soluția primei instanțe este corectă, în ceea ce privește diferențele de drepturi salariale aferente lunilor septembrie- decembrie 2010 și în ceea ce privește cele aferente lunilor iulie, august
2010, constatând astfel că se impune menținerea acesteia, cu substituirea însă în parte a motivării.
Astfel, reclamanta a investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cu verificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite pentru perioada iulie-decembrie 2010, în temeiul dispozițiilor Legii nr.1..
Recurenta-reclamantă se consideră vătămată în drepturile sale prin aplicarea art.1 din L. nr.1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu
25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
În principiu, Curtea reține că, deși art.157 alin.2 din C. muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu înseamnă că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție mai redusă în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, decât celor plătiți de către angajatori din sectorul privat.
Astfel, contrar celor reținute de către prima instanță, și în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o Lege unică de salarizare, respectiv L. nr.330/2009, rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art.41 din C. muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă, care nu poate fi modificat/redus de către angajator, de către S., prin acte normative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate.
În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul a considerat imperios necesară adoptarea la finele anului 2009, în perioada de criză economică, a unei legi privind salarizarea unitară a
personalului plătit din fonduri publice , respectiv L. nr. 330 din 5
noiembrie 2009, care, la art.1, a prevăzut următoarele:
" (1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
(2) Î ncepând cu data intrării în vigoare, în tot sau î n parte, a
prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1)
sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.";
Prin urmare, chiar legiuitorul nostru și -a exprimat expres, prin
această lege, dezideratul ca salariile personalului plătit din fonduri
publice să se bucure de stabilitate, în baza unei reglementări unitare, care să aibe scopurile și finalitățile indicate în art.6 din aceeași lege, respectiv : a) armonizarea sistemului de salarizare a personalului din sectorul bugetar în raport cu importanța, răspunderea, complexitatea activității și nivelul studiilor necesare pentru desfășurarea activității; b) stabilirea salariului de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, ca principal element al câștigului salarial, prin includerea în acestea, după caz, a unor sporuri, majorări sau indemnizații cu caracter general; c) realizarea ierarhiei salariilor funcțiilor de bază, a soldelor și a indemnizațiilor lunare de încadrare, atât între domeniile de activitate, cât și în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, având la bază următoarele criterii:
- nivelul studiilor și al competențelor;
- importanța socială a muncii;
- complexitatea și diversitatea activităților;
- responsabilitatea și impactul deciziilor;
- expunerea la factori de risc;
- incompatibilitățile și conflictele de interese;
- dificultatea activităților specifice;
- condițiile de acceptare pe post; d) transparența mecanismului de stabilire a salariului de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, precum și a celorlalte drepturi salariale; e) compatibilizarea procesului de descentralizare cu principiile prevăzute de prezenta lege; f) diferențierea salariilor de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare în funcție și de nivelul la care se prestează activitatea: central, teritorial și local.
Î n concretizarea acestor principii enunțate legislativ, în anexa nr.
II/1, au fost stabilite salariile de bază pentru personalul contractual
din unitățile de învățământ, sporurile la salariile de bază și alte drepturi
care sunt specifice domeniului bugetar.
De altfel, potrivit art.6 alin.1 din L. nr.24/2000, orice proiect de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă. Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate,luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte, precum și cu jurisprudența Curții
Europene a D. O.
De asemenea, în strânsă legătură cu condițiile generale de previzibilitate a actelor normative în materie de salarizare, C. muncii, prin art.17 alin.4, ce a transpus prevederile Directivei C. 91/533/CEE din 14 octombrie 1991, garantează în mod nediscriminatoriu atât salariaților din domeniul public, cât și celor din sectorul privat, pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, dreptul la informare asupra tuturor elementelor raporturilor de muncă, în primul rând în ceea ce privește cele esențiale, ce privesc condițiile prestării muncii și salariul, astfel încât măsurile legislative adoptate în domeniul salarizării trebuie să asigure respectarea acestui drept.
Având în vedere că sectoarele de activitate în care prestează munca salariații, funcționarii publici plătiți din fondurile publice sunt de o deosebită însemnătate și responsabilitate, că în aceste domenii activează foarte multe persoane care au înalt grad de pregătire profesională, de specializare, care au fost angajați sau numiți în funcții, cu respectarea legislației, doar prin concursuri sau examene, că o parte însemnată dintre angajații ce fac parte din această categorie, datorită incompatibilităților prevăzute de actele normative în vigoare, nu ar putea să-și asigure menținerea unor venituri lunare pe care aveau speranța de a le obține, muncind în sectorul privat, se impune ca S. să asigure acestora, în mod nediscriminatoriu față de lucrătorii din sectorul privat, stabilitatea și previzibilitatea salarială, siguranța economică a lor ca indivizi și, implicit a familiilor lor, acesta trebuind să fie un deziderat pentru S. și un obiectiv de interes public.
Pentru argumentele prezentate anterio r, Curtea consider ă că
reclamanta, contrar celor reținute de c ătre prima instanță, avea în
cauză sper anț a leg itimă de a-i f i pl ătit ș i încep ând cu lun a iul ie 2010
salariul stabilit printr-o lege un ic ă de s al ar iz are, având în aces t sens "un
bun"; în sensul C. Europene a D. O.
Se reține însă că măsura luată prin L. nr.1., constând în
restrângerea exercițiului dreptului rec lamantei, în reducerea drepturilor salariale cu 25%, fără a fi afectată substanța bunului, a fost
determinată de motive de utilitate public ă, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta R., care putea pune în pericol stabilitatea economică a țării și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce aimpus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art.16 alin.1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la
data de 0(...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci,potrivit disp.art.8 alin.3 din L. nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare ,
păstrându-se astfel justul echilibru într e exigențele interes ului general
al comunității și imperativele apăr ării drepturilor fundamantale ale
individului.
Art.53 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau alunor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, asănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. R. poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O. prevede că oricepersoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamantei s-a efectuat cu respectarea cerințelor art.53 din Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O.
De altfel, potrivit deciziei nr.874/(...) a Curții Constituționale, Guvernul a opinat că măsurile dispuse prin L. nr.1. sunt legale și conforme jurisprudenței C. tocmai având în vedere faptul că acestea reprezintă doar restrângeri ale exercițiului unor drepturi, nefiind afectată substanța acestora și că au fost luate pe o perioadă determinată, iar Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amanințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, aceasta fiind de esența art.53 din Constituție.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010. S-a reținut că aceasta: "Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție.";
De altfel, prin decizia nr.1414/2009, Curtea Constituțională a mai reținut, analizând dispozițiile art.10 cap.III din L. nr.329/2009, următoarele: „Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Pentru toate aceste considerente se reține că soluția primei instanțe privind diferențele de drepturi salariale solicitate de către reclamantă pentru lunile septembrie-decembrie 2010 este temeinică.
Cât privește solicitarea formulată în subsidiar, de admitere în parte a acțiunii introductive, sub raportul pretențiilor aferente lunilor de concediu de odihnă, se reține că recursul este nefondat întrucât motivarea pentru care se formulează această cerere este diferită de ceaformulată prin acțiunea introductivă, semnificând o schimbare de cauză.
Astfel, dacă prin acțiune s-a solicitat plata diferențelor salariale rezultate ca urmare a aplicării prevederilor Legii nr. 1. pe lunile iulie- decembrie 2010 prin referire exclusivă la dreptul la bun din perspectiva garanților oferite de C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dreptului de proprietate, prin recurs se invocă, în subsidiar, încălcarea principiului neretroactivității legii, față de modalitatea de stabilire a indemnizației de concediu de odihnă. Or, această construcție juridică, susținută de noi temeiuri de drept, constituie o modificare a cauzei acțiunii, interzisă în recurs de prevederile art. 294 alin. 1 raportat la art. 316 C.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 3041, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C. pr. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta P. R. E. împotriva sentinței civile numărul 8. din 18 aprilie 2011 a T.ui B.-N. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 30 septembrie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. C. V. M. D.-L. B.
Grefier, S.-D. G.
Red.A.C./dact.L.C.C.
2 ex./(...)
Jud.fond: M.-L. B.
| ← Decizia civilă nr. 4724/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 231/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
