Decizia civilă nr. 3357/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3357/R/2011
Ședința publică din data de 30 septembrie 2011
Instanța constituită din: Președinte : A. C.
Judecători : V. M.- președintele C. de A. C.
D.-L. B.- vicepreședinte al C. de A. C.
Grefier : S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta A. I. împotriva sentinței civile nr. 538/(...), pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...), privind și pârâții C. N. M. B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B. și pe chemații în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. B.- N. și M. E., C. T. și S., având ca obiect drepturi bănești - diminuare salariu cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților. Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, Curtea, constată că prin întâmpinarea formulată și înregistrată prin serviciul de registratură al instanței, la data de 16 septembrie 2011, pârâta intimată D. G. a F. P. B.-N. în numele chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta A. I., cu consecința menținerii sentinței atacate ca legală și temeinică, pronunțată de T. B. - N., solicitând, totodată, judecarea cauzei în lipsă, potrivit art.242 alin.2
C.pr.civ.
Prin întâmpinarea formulată și înregistrată prin serviciul de registratură al instanței, la data de 26 august 2011, pârâtul intimat P. municipiului B. și C. Local al municipiului B. au invocat, în principal, excepția lipsei calității procesuale pasive a P.ui municipiului B. și a C. Local al municipiului B. și în subsidiar, respingerea recursului formulat de reclamanta A. I. și admiterea cererii de chemare în garanție a M.ui F. P. și a M.ui E., C. T. și S. formulată la fondul cauzei.
Curtea, din oficiu, invocă excepția tardivității recursului, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare asupra excepției invocate.
C U R T E A D eliberând, reține că prin sentința civilă nr. 538/F/(...), pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosar nr. (...), s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul/a A. I., împotriva pârâților C. N. „. M. B., C. local al municipiului B. și P. M. B.
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B. împotriva M.ui F. P. și a M.ui E ., C., T. și S..
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, T. a reținut în considerentelesentinței faptul că, în condițiile art.137 C.pr.civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B. este nefondată, motiv pentru care a respins-o potrivit următoarelor argumente:
Potrivit art.167 alin.1 din L. nr.84/1995, lege în vigoare pentru perioada la care se referă acțiunea formulată, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte sume potrivit legii.
Finanțarea acestor unități are două componente, finanțarea de bază și finanțarea complementară. Finanțarea de bază, ce include și cheltuielile de personal (inclusiv drepturile salariale) se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat si alte venituri ale bugetelor locale.
Conform art. 36 din L. nr. 215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația. Unitatea administrativ teritorială este reprezentată de primar în relațiile cu alte autorități publice și în justiție potrivit art.62 din L. nr.215/2001, iar potrivit art. 63 alin. 4 din aceeași lege primarul exercită funcția de ordonator de credite și întocmește proiectul bugetului local.
Ținând seama de aceste dispoziții legale, tribunalul a conchis că acești pârâți justifică legitimitate procesuală pasivă, deoarece P. municipiului B. are calitate de ordonator de credite al unității administrativ teritorială în a cărei rază funcționează angajatorul, iar C. local al municipiului B., care are atribuția aprobării bugetului local la propunerea primarului, motiv pentru care excepția invocată va fi respinsă, urmând a se analiza pe fond acțiunea civilă dedusă judecății și împotriva acestor pârâți.
Examinând fondul pretenției deduse judecății, tribunalul a reținut căreclamanta/ul A. I. a derulat cu pârâtul C. N. „. M. B. raporturi de muncă în intervalul de timp iulie-decembrie, potrivit înscrierilor din carnetul de muncă și/sau adeverinței eliberată de angajator, încadrându-se în categoria personalului didactic și nedidactic din învățământul preuniversitar a cărui remunerare este circumscrisă legii de salarizare a personalului bugetar, nr.
330/2009.
Pârâtul angajator a adus la cunoștința angajaților săi măsurareducerii drepturilor salariale cu 25 % începând cu data de 3 iulie 2010 aspect necontestat în cauză.
Actul normativ invocat, L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, modifică temporar, respectiv în intervalul de timp 3 iulie - 31 decembrie 2010, prevederile Legii-cadru nr.
330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, dispunând diminuarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută ce se acordă personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
Aserțiunea reclamantei/., potrivit căreia în cazul său a survenit o modificare unilaterală a contractului de muncă prin diminuarea salariului,este corectă, nu însă și concluzia la care a ajuns pornind de la această constatare. Întrucât salariul reclamantului/ei angajat într-o unitate bugetară este stabilit prin lege, nefiind negociat între părțile contractante, poate suferi modificări tot în temeiul legii, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Ca atare, adoptarea actului normativ modificator emis în materia legiferării salarizării personalului bugetar (în sensul creșterii ori reducerii cuantumului salariului) nu poate fi privită ca o intervenție prohibită a unui terț în raportul de muncă încheiat între alți actori, cu care nu ar avea nicio legătură, dimpotrivă intervenția legiuitorului nu este condiționată de manifestarea de voință a angajatorului ori a angajatului.
Necesitatea edictării unui act adițional modificator al cuantumului salariului, invocată de reclamant ca motiv de nelegalitate al măsurii dispuse în lipsa sa, nu a putut fi reținută de instanță ca determinând consecința pretinsă prin acțiunea promovată, întrucât în cazul salariaților din sistemul bugetar cuantumul salariului nu este rezultatul negocierii dintre angajator și angajat, ci este fixat de legiuitor, care administrează bugetul public. Din această perspectivă nu se poate reclama cu succes încălcarea de către angajator a prevederilor art. 16, 17, 40 și 41 din Codul Muncii.
Supuse examenului de constituționalitate, prevederile legii au fost declarate conforme cu C. țării prin D. nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională constatând că măsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizației/soldei cu 25% ce afectează nediscriminatoriu și în egală măsură întreg personalul bugetar constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție, anume să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății.
T., raportându-se la cele statuate prin D. C. C. nr. 872 și nr. 874 din
25 iunie 2010 a constatat că, în cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite, după cum urmează:
Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice, și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului.
Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, șiimplicit, securitatea națională. Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o. Astfel, din perspectiva reglementărilor constituționale și europene, nu se poate reține o eventuală discriminare a reclamantului, ca salariat în sectorul bugetar față de angajatul din sectorul privat, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă. Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator, înfuncție de veniturile, alți indicatori economici ori domeniul de activitate în care funcționează angajatorul.
În sectorul public angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități ce au calitatea de angajator trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale, așa cum nu se produce nici vreo negociere între părți în situația majorării salariilor din sectorul public, angajatorii trebuind să pună în aplicare legea adoptată în domeniu.
Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului desalarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat.
Referitor la prevederile art. 40 alin. 2 lit. c Codul muncii invocate expres de reclamant/ă ca temei juridic al acțiunii, tribunalul a observat că acest text legal, ce reglementează una dintre obligațiile angajatorului, prevede că acesta trebuie să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate, însă această dispoziție legală nu poate atrage o soluție de admitere a acțiunii pentru că, după cum s-a explicat anterior, angajatorii din sectorul public pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari ori mici prin contractul individual de muncă, drepturi ce ar fi situate în afara cadrului legal în materia salarizării personalului bugetar.
Referitor la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art.1 din Protocolulnr.1 la C. sub aspectul existenței unui bun, tribunalul a apreciat, în prealabil, că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța de judecată este obligată să acorde prioritate reglementărilor internaționale, care fac parte din dreptul intern odată ce au fost ratificate de R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilor instanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale. Aceasta întrucât, au existat situații în care instanța constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a unui anumit text legal, reținând că acesta este conform Constituției și ulterior, Curtea europeană a reținut încălcarea normelor convenționale prin aplicarea respectivului text legal analizat de judecătorul constituțional (spre exemplu, Cauza D. P.escu împotriva României).
Oricum, prin D. nr. 8. și nr. 8. instanța de contencios constituțional în considerentele acestor decizii nici nu analizat și nici nu a făcut referiri la jurisprudența C. sub aspectul măsurii diminuării salariilor personalului bugetar.
Așa fiind, reținând obligația instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității C. europene față de normele interne, se impune a se analiza de tribunal dacă reglementările interne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamantului intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
T. a apreciat că dreptul de creanță al reclamantului/ei privind salariul pentru munca prestată și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, motiv pentru care nu se poate reține nici faptul că reclamantul are un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă în ce privește cuantumul salariului.
Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată. Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantului, în cuantumulanterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant, ceea ce nu este cazul, întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare. C. a statuat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor, ceea ce nu este cazul în speță.
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești. C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (Cauza Kechko împotriva Ucrainei,).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Lipsa unei despăgubiri nu conduce automat la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. pentru că statele se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o.
Sub acest aspect, tribunalul a reținut că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată. Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le-a produs asupra deficitului bugetar.
In cauza Stec și alții împotriva Regatului Unit, în anul 2006 Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul adițional la C. nu vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate socială. Este la „. apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre aceste regimuri";, unica cerință impusă fiind aceea de a se respecta art. 14 din C. privind nediscriminarea.
In contextul interdependenței salarizării personalului bugetar de existența resurselor financiare necesare alocate de la bugetul statului, reducerea temporară a cuantumului salariului, aplicată unitar întregii categorii de salariați ai statului nu poate echivala cu o expropriere, cum sugerează reclamantul/a, în circumstanțele inexistenței ori insuficienței resurselor financiare, pentru a se evita riscul destabilizării, prinnesustenabilitate, a întregului sistem de salarizare cu consecința afectării și prejudicierii tuturor bugetarilor.
Doar dreptul la salariu reprezintă bun în sensul convenției, nu și întinderea sa concretă, cuantumul său. per a contrario, cuantumul salariului nu ar putea fi nici diminuat, dar nici majorat niciodată, ceea ce nu este în spiritul jurisprudenței constante a CEDO.
Nu este în sarcina instanțelor de judecată de a verifica în ce măsură existau alternative legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în acre măsurile stabilite de autorități ar fi vădit lipsite de orice temei, cum a decis C. în anul 2009 în cauza Wieczorek c. Polonia. În aprecierea proporționalității măsurii excepționale luate, se conchide că atâta timp cât statul nu-i lipsește pe beneficiari de dreptul la salariu și nu le pune în pericol bugetul și situația personală, ajungându-se la lipsirea de mijloacele de subzistență, poate reduce temporar și unitar cuantumul salariului acordat angajaților săi, fără a se putea reclama încălcarea C. De altfel, jurisprudența C. invocată expres de reclamant/ă prin acțiune se referă la situații juridice diferite, majoritatea cauzelor vizând bunuri imobile pentru care cei în cauză s-au judecat anterior în fața instanțelor naționale, iar nu și cauze referitoare la măsura diminuării salariilor prin lege, pentru viitor, pentru o perioadă temporară, măsură determinată de o criza economică globală, așa cum este cazul de față.
În cauză, reclamantul/a nu a dovedit că, prin măsura diminuării veniturilor sale salariale, situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență.
Reținând că măsura diminuării drepturilor salariale poate fi dispusă prin lege fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, că ea este prevăzută într-o lege clară, previzibilă, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice mondiale, este proporțională cu situația care a determinat-o, este temporară, că salariații nu dețin un bun în sensul jurisprudenței C. privind cuantumul salariului, iar angajatorul în mod judicios a pus în aplicare prevederile art. 1 din L. nr. 1. pentru perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, iar după 01 ianuarie 2011 sunt aplicabile în domeniul salarizării personalului bugetar prevederile Legii nr. 285/2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Față de soluția respingerii acțiunii formulate ca neîntemeiată, dat fiindcaracterul incidental al cererii de chemare în garanție față de acțiunea principală, examinarea independentă și preliminară a excepțiilor procesuale invocate de chemații în garanție, unite cu fondul cauzei, nu se mai impune a fi realizată, fiind respinsă, în temeiul art. 60 C.pr.civ., cererea de chemare îngaranție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva M.ui F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., și a M. E., C., T. și
S., întrucât este exclusă ipoteza căderii în pretenții a pârâților.
Cheltuieli de judecată în apărare nu s-au solicitat a fi acordate.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal,reclamanta/ul A. I., solicitând admiterea recursului și modificarea hotărâriiatacate, în principal, în sensul admiterii acțiunii introductive integral, astfel cum a fost formulată inițial, iar în subsidiar, în sensul admiterii în parte a acțiunii introductive, respectiv a obligării pârâtei de ord. 1 la platadiferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.
În motivarea recursului reclamanta/ul recurent/ă a arătat că, prin sentința atacată cu prezentul recurs, în esență, s-a respins acțiunea reclamantei/. de obligare a pârâtei de ord. 1 la plata diferențelor salariale, dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv (respectiv restituirea diferenței de 25% din salariu reținută în
2010, în temeiul Legii nr. 1.), pentru întreaga perioadă iulie - decembrie
2010.
Recurenta/ul consideră hotărârea atacată ca fiind nelegală, impunându-se modificarea ei pe cale admiterii prezentului recurs, fiind prezent cazul de casare prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Esența motivării sentinței, în sensul respingerii cererii, rezidă în aceea că, în opinia instanței de fond, salariul nu constituie un bun, sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul acestuia, în sensul C. europene a drepturilor omului.
Pentru motivele arătate în cuprinsul acțiunii introductive, pe care recurenta/ul înțelege să le invoce din nou, preluându-le din cuprinsul acesteia, recurenta/ul nu este de acord cu interpretarea instanței de fond și consideră că nu în acest sens trebuie interpretate dispozițiile convenției, ci în sensul susținut de recurentă/ul (respectiv în acela că salariul constituie un bun, sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul lui).
În măsura în care dispozițiilor convenției li s-ar da interpretarea pe care recurenta/ul o susține ca fiind cea corectă, cererea ar fi întemeiată integral și s-ar justifica admiterea prezentului recurs, integral, pentru întreaga perioadă (3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010).
Dar, chiar și în ipoteza în care instanța de recurs ar împărtăși raționamentul și argumentarea instanței de fond, sentința atacată este nelegală, întrucât face o aplicare greșită a dispozițiilor legale, respectiv dă eficiență aplicării retroactive a dispozițiilor Legii nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă. pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 1. (respectiv anterior datei de 3 iulie 2010).
Potrivit Legii nr. 128 - privind statutul personalului didactic, (art.
103), în vigoare la acea dată, cadrele didactice au dreptul, pentru activitatea desfășurată într-un an școlar, (respectiv pentru intervalul dintre (...) - (...)) la un număr de 62 zile lucrătoare de concediu de odihnă.
Potrivit principiilor dreptului muncii și dispozițiilor legale aplicabile, dreptul concediul de odihnă se naște "zi de zi", dar se execută, sub aspectul timpului fizic, în cursul vacanțelor școlare.
Așa fiind, chiar dacă recurenta/ul a efectuat concediul de odihnă în timpul vacanței de vară, respectiv în cursul lunilor iulie și august 2010, reținerea din toată indemnizația de concediu a procentului de 25% este nelegală.
Aceasta întrucât pentru 10 din 12 luni, respectiv pentru perioadaseptembrie 2009 - 3 iulie 2010, nu era în vigoare nicio dispoziție legală care să impună reducerea cu 25% a drepturilor bănești, iar aplicarea asupra acestor drepturi a dispozițiilor Legii nr. 1. (care a intrat în vigoare la 3 iulie
2010), face ca aceste norme să retroactiveze, respectiv să influențeze drepturi bănești născute anterior intrării în vigoare a legii (chiar dacă sunt achitate în timpul valabilității legii noi).
Instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale atunci când a respins integral acțiunea introductivă formulată, întrucât, pentru motivele arătate, acțiunea era pe deplin întemeiată cel puțin în parte, respectiv în ceea ce privește reținerea de 25% aferentă drepturilor bănești acordate în lunile iulie - august 2010 cuvenite pentru activitatea desfășurată în perioada de 10 luni anterioară acestora (din anul școlar respectiv).
Cel puțin sub acest aspect, al considerării legale a unei măsuri dispuse prin retroactivitatea unei legi, hotărârea instanței de fond este nelegală, motiv pentru care recurenta/ul solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în modalitatea precizată "în subsidiar".
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul (chemat în garanție)
M.ui F. P., prin D. a jud. B.-N., a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant/ă, ca nefondat, cu consecința menținerii în întregime a sentinței atacate.
Intimatul P. municipiului B., prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei a invocat, în principal, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar însubsidiar, respingerea recursului și admiterea cererii sale de chemare în garanție.
Prin întâmpinarea formulată, chematul în garanție M. E., C., T. și S. a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant/ă, ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței atacate.
Recursul este tardiv.
La termenul de judecată din data de (...), Curtea, din oficiu, în temeiulart. 301 C., raportat la art. 137 alin. 1 C., a invocat excepția tardivității prezentului recurs, excepție care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:
Potrivit art. 301 C., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
În speță, în absența oricărei dispoziții legale care să dispună altfel, termenul de recurs era de 15 zile de la data comunicării sentinței T. B. N. cu reclamanta recurentă A. I..
Sentința recurată i-a fost comunicată reclamantei, așa cum rezultă din dovada de comunicare aflată la fila 59 din dosarul T. B. N., la data de 20 aprilie 2011, iar recursul a fost înregistrat la R. T. B. N., așa cum prevede art. 302 C., la data de 06 mai 2011, cu depășirea evidentă a termenului de
15 zile reglementat de art. 301 C.
Drept urmare, Curtea constată că data declarării prezentului recurs este data de 06 mai 2011, dată în raport de care recursul este tardiv.
Așa fiind, în temeiul art. 301 C. și a considerentelor anterior expuse,
Curtea urmează să respingă ca tardiv prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca tardiv recursul declarat de reclamanta A. I. împotriva sentinței civile nr. 538/(...) a T. B. N., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 30 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI A. C. V. M. D.-L. B.
Plecat temporar din instanță S emnează Vicepreședintele,
S.-D. G.
GREFIER R ed.DB/dact.MS
2 ex./(...)
Jud.fond: C.I.
| ← Decizia civilă nr. 1298/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3615/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
