Decizia civilă nr. 3432/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3432/R/2011
Ședința publică din data de 5 octombrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: S.-C. B.
JUDECĂTORI: I.-R. M.
G.-L. T. GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta P. M. împotriva sentinței civile nr. 5. din 29 martie 2011, pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...), privind și pe pârâții intimați Ș. G. „. C. M."; B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B., MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. B.-N. și M. E., C., T. ȘI S., având ca obiect drepturi bănești - diminuare salariu cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat părților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin întâmpinările formulate și înregistrate prin serviciul de registratură al instanței, pârâții intimați Ministerul Finanțelor Publice și P. municipiului B. au solicitat respingerea recursului formulat și judecarea cauzei în lipsă.
Constatând că întâmpinările au fost depuse în termenul procedural,
Curtea apreciază că nu se impune comunicarea acestora reclamantei recurente.
Instanța, invocă din oficiu, incidența dispozițiilor art. 316 C., raportat la art. 294 C., privitoare la cauza nouă, față de motivele de recurs dezvoltate în susținerea petitului subsidiar.
Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 5. din 29 martie 2011 pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...) s-au respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. municipiului B. și C. local al municipiului B.
S-a respins excepția tardivității introducerii acțiunii, invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S..
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta P. M. împotriva pârâților Ș. G. "Ș. C. M." B., P. M. B. și C. LOCAL AL M. B.
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva chemaților în garanție M. E., C., T. ȘI S., pentru lipsa calității procesuale pasive și ca nefondată împotriva MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. G. A F. P. B.-N..
Pentru a pronunța această sentință tribunalul examinând, în prealabil, în condițiile art.137 Cod procedură civilă, excepțiile invocate de pârâți și de chemații în garanție a reținut următoarele.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B. s-a reținut că față de dispozițiile art. 167 alin.1 din L. nr. 84/1995, art.36 din L. nr. 215/2001, art. 62 art. 63 alin.4 din s-a statuat că acești pârâți justifică legitimitate procesuală pasivă, deoarece P. municipiului B., are calitate de ordonator de credite al unității administrativ teritorială în a cărei rază funcționează angajatorul, iar C. local al municipiului B., care are atribuția aprobării bugetului local la propunerea primarului, motiv pentru care excepția invocată va fi respinsă, urmând a se analiza pe fond acțiunea civilă dedusă judecății și împotriva acestor pârâți.
Referitor la excepția tardivității introducerii acțiunii, s-a reținut că nu sunt aplicabile prevederile art. 73 lit. a din L. nr. 168/1999 ce instituie un termen de 30 zile pentru contestare, întrucât obiectul acțiunii introductive nu îl reprezintă contestația actului de modificare a contractului de muncă, ci plata unor diferențe salariale neacordate, caz în care acțiunea poate fi introdusă în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului potrivit art. 283 alin.1 lit. c Codul muncii, situație în care acțiunea este în termen legal formulată, întrucât are ca obiect diferențele salariale reținute în baza Legii nr.1. în perioada iulie- decembrie 2010.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S. s-a reținut că potrivit art. 167 alin. 17 din L. nr.
84/1995, republicată, lege în vigoare pentru perioada la care se referă acțiunea formulată, de la bugetul de stat, prin bugetul M. E., C. T. și S. se asigură doar cheltuielile aferente unităților de învățământ preuniversitar, inclusiv pentru învățământul special expres enumerate la literele a - h, printre care nu sunt prevăzute și cheltuieli cu salariile cadrelor didactice sau al personalului didactic auxiliar. Având în vedere că acest minister nu finanțează învățământul preuniversitar, acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă. În consecință, cererea de chemare în judecată a acestui minister formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. a fost respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Pe fond s-a reținut că reclamanta are calitatea de salariat la pârâta Ș. G. "Ș. cel M." B., iar pârâta angajator în perioada 1 iulie - 31 decembrie 2010 a pus în aplicare prevederile art.1 din L. nr.1..
Prin acțiunea formulată, s-a solicitat plata drepturilor salariale cuvenite conform contractului individual de muncă pe perioada iulie-decembrie 2010,
și față de obiectul sesizării, tribunalul a analizat legalitatea măsurii diminuării salariale din perspectiva Legii nr. 1., aplicabilă pe perioada (...) - (...), cât și din perspectiva dispozițiilor convenționale invocate.
Dispozițiile Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
T. a observat că diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul este stabilit prin lege, nefiind negociat între părțile contractante, cuantumul salariului înscris în contractul individual de muncă fiind cel anume reglementat prin lege la data încheierii contractului, iar nu cel convenit cu angajatorul, care nici nu i-ar fi putut acorda un salariu în alt cuantum decât cel legal, astfel că salariul poate suferi modificări tot în temeiul legii, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreomodificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 8., măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să se impună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție (apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
Toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului. Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională. Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale. Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o.
Astfel, din perspectiva reglementărilor constituționale și europene, nu se poate reține o eventuală discriminare a reclamantului, ca salariat în sectorul bugetar față de angajatul din sectorul privat, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă. Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator, în funcție de veniturile, alți indicatori economici ori domeniul de activitate în care funcționează angajatorul.
În sectorul public angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități ce au calitatea de angajator trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnireavoinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale, așa cum nu se produce nici vreo negociere între părți în situația majorării salariilor din sectorul public, angajatorii trebuind să pună în aplicare legea adoptată în domeniu.
Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat.
Referitor la prevederile art.40 alin. 2 lit. c Codul muncii invocat expres ca temei juridic al acțiunii, tribunalul a reținut că acest text legal, ce reglementează una dintre obligațiile angajatorului, prevede că acesta trebuie să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate, însă această dispoziție legală nu poate atrage o soluție de admitere a acțiunii pentru că, după cum s-a explicat anterior, angajatorii din sectorul public pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari ori mici prin contractul individual de muncă, drepturi ce ar fi situate în afara cadrului legal în materia salarizării personalului bugetar.
Referitor la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la C. sub aspectul existenței unui bun, tribunalul a apreciat, că dreptul de creanță al reclamantului privind salariul pentru munca prestată și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, motiv pentru care nu se poate reține nici faptul că reclamantul are un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă în ce privește cuantumul salariului. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată. Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantului, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant, ceea ce nu este cazul, întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare. CEDO a statuat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor, ceea ce nu este cazul în speță.
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești. C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (Cauza Kechko împotriva Ucrainei,).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. pentru că statele se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o. Sub acest aspect, tribunalul reține că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată. Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le-a produs asupra deficitului bugetar.
În cauză, nu s-a dovedit că, prin măsura diminuării veniturilor sale salariale, situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență. În aprecierea proporționalității trebuie să se aibă în vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar. T. observă că jurisprudența CEDO invocată expres prin acțiune se referă la situații juridice diferite, majoritatea cauzelor vizând bunuri imobile pentru care cei în cauză s-au judecat anterior în fața instanțelor naționale, iar nu și cauze referitoare la măsura diminuării salariilor prin lege, pentru viitor, pentru o perioadă temporară, măsură determinată de o criza economică globală, așa cum este cazul de față.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta P. M. solicitândmodificarea hotărârii atacate în sensul: - în principal - admiterii acțiunii introductive integral, astfel cum a fost formulată inițial; iar în subsidiar - admiterii în parte a acțiunii introductive, respectiva obligării pârâtei de rândul
1 la plata diferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.
În motivarea recursului, s-a arătat că sentința este nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.
S-a arătat că nu este de acord cu interpretarea instanței de fond în sensul că salariul nu constituie un bun sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul acestuia, în sensul C. europene a drepturilor omului.
S-a mai arătat că sentința este nelegală întrucât face o aplicare greșită a dispozițiilor legale, respectiv dă eficiență aplicării retroactive a dispozițiilor Legii nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 11812010 (respectiv anterior datei de 3 iulie 2010).
Potrivit Legii nr. 128 - privind statutul personalului didactic, (art. 103), în vigoare la acea dată, cadrele didactice au dreptul, pentru activitatea desfășurată într-un an școlar, (respectiv pentru intervalul dintre (...) - (...)) la un nr. de 62 zile lucrătoare de concediu de odihnă.
Potrivit principiilor dreptului muncii și dispozițiilor legale aplicabile, dreptul concediul de odihnă se naște "zi de zi", dar se execută, sub aspectul timpului fizic în cursul vacanțelor școlare.
Chiar dacă s-a efectuat concediul de odihnă în timpul vacanței de vară, respectiv în cursul lunilor iulie și august 2010, reținerea din toată indemnizația de concediu a procentului de 25% este nelegală.
Aceasta întrucât pentru 10 din 12 luni, respectiv pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, nu era în vigoare nicio dispoziție legală care să impună reducerea cu 25% a drepturilor bănești, iar aplicarea asupra acestor drepturi a dispozițiilor Legii nr. 1. (care a intrat în vigoare la 3 iulie 2010), faceca aceste norme să retroactiveze, respectiv să influențeze drepturi bănești născute anterior intrării în vigoare a legii (chiar dacă sunt achitate în timpul valabilității legii noi).
Instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale atunci când a respins integral acțiune a introductivă formulată întrucât, pentru motivele arătate, acțiunea era pe deplin întemeiată cel puțin în parte, respectiv în ceea ce privește reținerea de 25% aferentă drepturilor bănești acordate în lunile iulie - august 2010 cuvenite pentru activitate desfășurată în perioada de
10 luni anterioară acestora, (din anul școlar respectiv).
Prin întâmpinare (f. 12), intimatul pârât P. M. B. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a P.ui municipiului B. și a C. Local al municipiului B., solicitând respingerea recursului și admiterea cererii de chemare îngaranție a M. F. P. și a M. E., C. T. și S. formulată la fondul cauzei.
Prin întâmpinare pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. a.
F. P. B.-N. (f.10-11) a solicitat respingerea recursului formulat cu menținerea calegală și temeinică a sentinței atacate.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și prin prisma apărărilor din întâmpinare, Curtea constată următoarele:
Reclamanta a investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cu verificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, pentru perioada iulie-decembrie 2010, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a dispune instanța plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 1. și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie - decembrie 2010.
Recurenta-reclamantă se consideră vătămată în drepturile sale prin aplicarea art.1 din L. nr.1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii- cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
În principiu, Curtea reține că, deși art. 157 alin. 2 din Codul muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu înseamnă că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție mai redusă în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, decât celor plătiți de către angajatori din sectorul privat.
Astfel, contrar celor reținute de către prima instanță, și în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o Lege unică de salarizare, respectiv L. nr. 3., rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art. 41 din Codul muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă, care nu poatefi modificat/redus de către angajator, de către S., prin acte normative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate.
În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul a considerat imperios necesară adoptarea la finele anului 2009, în perioada de criză economică, a unei legi privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, respectiv L. nr. 330 din 5 noiembrie 2009, care, la art.1, a prevăzut următoarele: "(1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului. (2) Începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.";
Prin urmare, chiar legiuitorul și-a exprimat expres, prin această lege, dezideratul ca salariile personalului plătit din fonduri publice să se bucure de stabilitate, în baza unei reglementări unitare, care să aibă scopurile și finalitățile indicate în art.6 din aceeași lege.
Sub aspectul susținerilor reclamantei recurente privind încălcarea art. din Protocolul nr. 1 adițional la C. E. pentru Apărarea D. și Libertăților
Fundamentale Curtea reține următoarele:
Conform art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la C. E. pentru Apărarea D. și
Libertăților Fundamentale "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Art.1 din Protocolul nr. 1 garantează, în substanță, dreptul de proprietate, conținând trei norme distincte. Prima, exprimată în prima frază a primului alineat al art.1, stabilește principiul de drept al respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în cea de a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor condiții, iar cea de a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat al art.1, recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. A doua și a treia normă constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă.
Din perspectiva art.1 din primul Protocol adițional la C., în lumina jurisprudenței Curții Europene a D. O., se constată că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din
Protocolul nr. 1.
Diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, fiind analizată de Curtea E. a D. O. numai din unghiul primei norme cuprinse in art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. În acest context, Curtea E. a D. O. urmărește numai dacă justul echilibru între exigențele relative la interesul general si imperativele legate de protecția drepturilor fundamentale ale individului a fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz si ceilalți c. Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 al P. 1.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, Curtea E. a D. O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează o atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41).
Cauza M.u contra României invocată de reclamantă prin cererea introductivă nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic diferit (în cauza respectivă reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz „bun" în sensul convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
În cauză, Curtea de A. reține că măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea exercițiului dreptului reclamantei, în reducerea drepturilor salariale cu 25%, fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta România, care putea pune în pericol stabilitatea economică a României și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de 0(...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 3 din L. nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare, păstrându-se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Astfel cum a reținut și instanța de fond prin D. nr. 8. și 8., Curtea
Constituțională a reținut, în ceea ce privește diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la art.41 din Constituție, că dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la salariu, iar diminuarea acestuia din urmă se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, însă această restrângere dispusă prin L. nr.1. se încadrează în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.
De altfel, prin D. nr. 874/(...) Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat. Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
De asemenea, prin D. nr. 1., Curtea Constituțională a mai reținut, analizând dispozițiile art.10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „…de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poateconstitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamantei s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din
Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D.
O.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe dată cererii reclamantei, astfel cum a fost formulată, este temeinică și legală, impunându-se a fi menținută ca atare.
Față de solicitarea subsidiară formulată de reclamantă prin cererea de recurs, aceea de admitere în parte a acțiunii, în sensul obligării unității deînvățământ la plata diferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, Curtea, la termenul de judecată din data de (...) a invocat incidența dispozițiilor art. 316
C., raportat la art. 294 C., privitoare la cauza nouă, față de motivele de recurs dezvoltate în susținerea petitului subsidiar.
Astfel, Curtea constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a investit tribunalul cu o acțiune având ca obiect plata diferențelor salariale, dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă și cele achitate efectiv pentru întreaga perioadă iulie-decembrie 2010, cu motivarea că începând luna iulie salariul i-a fost diminuat cu 25% în baza Legii nr. 1..
Or, pe parcursul judecării pricinii în fața instanței de fond reclamanta nu a invocat diminuarea cu 25% a drepturilor aferente concediului de odihnă aferent perioadei septembrie 2009 - 3 iulie 2010 și nu a susținut că aplicarea dispozițiilor Legii nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 1. reprezintă o aplicare retroactivă a dispozițiilor acestei legi, o asemenea susținere fiind făcută pentru prima dată prin motivele de recurs invocate în susținerea petitului subsidiar.
În consecință, având în vedere prevederile art. 319 raportat la art. 294 alin. 1 C., potrivit cărora în recurs nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, Curtea constată că o atare solicitare, formulată pentru prima dată prin memoriul de recurs, echivalează cu o schimbare a cauzei juridice a acțiunii direct în recurs, demers care este inadmisibil, astfel încât criticile recurentei sub acest aspect vor fi respinse.
Ținând seama de aceste considerente, Curtea în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C. va respinge ca nefondat recursul, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P. M. împotriva sentinței civile nr. 5. din (...) a T.ui B.-N. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 5 octombrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI S .-C. B. I.-R. M. G.-L. T.
G. C.
GREFIER R ed.SCB Dact.SzM/2ex. (...)
Jud.fond: M.L. B.
| ← Decizia civilă nr. 145/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2972/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
