Decizia civilă nr. 2954/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA C. Nr. 2954/R/2011
Ședința publică din data de 13 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: C. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de P. M. B. împotriva sentinței civile NR. 5. din 31 martie 2011 pronunțate de T. B.-N. în dosarul nr. (...) privind și pe intimatul H. A., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești - diminuare salariu cu 25 %.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că recurenta a transmis prin fax la dosar, în ședința publică de azi, un script prin care solicită judecata cauzei în lipsa reprezentantului de la dezbateri.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul T. B.-N. sub nr.(...), reclamantul H. A. a chemat în judecată pe pârâta P. M. B. solicitând obligarea acesteia la plata diferenței dintre salariile cuvenite potrivit contractului individual de muncă și cele plătite efectiv, sume actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecăreia și până la data plății efective a sumelor datorate.
S-a mai solicitat și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite conform contractului individual de muncă și actelor adiționale la acesta, începând cu data introducerii acțiunii.
În motivare, reclamantul a arătat că la data de 8 august 2010, dată stabilită pentru plata salariului aferent lunii iulie, reclamantul a luat cunoștință de diminuarea unilaterală a salariului său cu 25%.
Potrivit art. 10 din Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, "Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator, persoana fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu".
S. reprezintă o componentă a dreptului la muncă și contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza raportului de muncă. Efectele raportului juridic de muncă se concretizează în obligații de ambele părți, iar una din obligațiile esențiale ale angajatoruluieste plata salariului pentru munca prestată, așa cum a fost el stabilit prin contractul individual de muncă.
Contractul individual de muncă este deci convenția prin care se materializează voința angajatorului și a viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncă. În această convenție, negociată și liber consimțită, sunt prevăzute, în limitele stabilite de legislație și de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoașterea condițiilor de desfășurare și de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligațiile și răspunderile ambelor părți. S. reprezintă unul din drepturile asupra căruia cele două părți ale raportului juridic de muncă au convenit și l-au prevăzut în mod expres în conținutul contractului, în conformitate cu dispozițiile art. 17 alin. 2 coroborat cu alin. 3 din Codul muncii.
Prin urmare, reclamantul susține că un terț față de acest contract individual de muncă nu poate interveni pentru a modifica acordul părților semnatare. Tot astfel, statul, deci un terț raportat la contractul individual de muncă încheiat între angajator și salariat, nu poate modifica ceea ce părțile au convenit și stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică, stabilitatea și securitatea raportului de muncă stabilit contractual sau statuat prin lege este aceeași atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel încadrat la angajatori privați. Nu se poate vorbi de o protecție a legii mai mare în cazul angajaților din sectorul privat.
S-a subliniat faptul că, deși nu au fost încheiate acte adiționale la contractul individual de muncă, în sensul micșorării salariului reclamantului, angajatorii pârâți au reținut o parte din salariile datorate conform legii și contractului individual de muncă, plătind numai o parte din ceea ce împreună cu salariatul conveniseră.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, art. 110 alin. 2 și 3 Cod procedură civilă.
Pârâta, legal citată, prin întâmpinarea depusă la dosar, s-a opus admiterii acțiunii, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive în cauză, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, s-a arătat că pârâta nu are personalitate juridică, fiind doar un aparat tehnic prin care se pun în aplicare hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului. Potrivit art. 21 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 numai comunele, municipiile, orașele au personalitate juridică.
Pe fondul cauzei s-a relevat faptul că modul de salarizare este stabilit prin lege, el nefiind negociabil. Prin art. 1 din Legea nr. 118/2010 legiuitorul a înțeles să diminueze salariile cu 25%, acest act normativ fiind declarat constituțional, astfel că s-a impus emiterea dispoziției de modificare a contractului individual de muncă potrivit normei menționate.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 21 alin. 1 din Legea nr.
215/2001, și art. 1 din Legea nr. 118/2010.
Prin sentința civilă nr. 5./(...), pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăuds-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P. municipiului B., și s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamant, acesta din urmă fiind obligat să plătească pârâtei suma de 310 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Examinând, cu prioritate, conform art. 137 C.pr.civ., excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a reținut că aceasta nu este întemeiată,întrucât, deși art. 21 din Legea nr. 215/2001 republicată, prevede că personalitatea juridică aparține unităților administrativ-teritoriale, adică orașelor, comunelor, municipiilor și art. 77 din aceeași lege că primăria este o structură funcțională cu activitate permanentă, fiind aparatul de specialitate al primarului, în cauză pretențiile reclamantului s-au îndreptat împotriva angajatorului. Or, angajator este P. municipiului B., aspect reieșit din răspunsul la adresa formulată și din contractul individual de muncă atașat, situație în care această entitate ce are organe proprii de conducere, pârâta justifică legitimare procesuală pasivă, în temeiul dispozițiilor art. 41 alin. 2 C.pr.civ. Întrucât acestei entități i s-a recunoscut dreptul să încheie contract individual de muncă, aceasta justifică legitimare procesuală pasivă în cauzele în care este chemată în judecată în calitate de angajator.
Prin urmare, s-a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive nu este întemeiată.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul este salariatul pârâtei, conform contractului individual de muncă, actului adițional la acesta și depuse la dosar, activitatea sa fiind remunerată conform legii de salarizare a personalului bugetar, iar pârâta a pus în aplicare prevederile Legii nr.118/2010 privind reducerea salariilor cu
25% pentru perioada (...) - (...)..
Prin acțiunea formulată, reclamantul a înțeles să solicite plata drepturilor salariale cuvenite conform contractului individual de muncă cu începere de la data introducerii acțiunii, deci și pentru viitor. Față de obiectul sesizării, tribunalul a analizat legalitatea măsurii diminuării salariale atât din perspectiva Legii nr. 118/2010, aplicabilă pe perioada (...) -
(...), cât și din perspectiva Legii nr. 285/2010, aplicabilă pe întreg anul 2011.
Prin art. 1 din Legea nr. 118/2010, intrată în vigoare din data de 3 iulie 2010, cuantumul brut al salariului reclamantului, ca și al tuturor persoanelor din sistemul bugetar, s-au diminuat cu 25%. Potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 118/2010, măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
Dispozițiile Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
T. a observat că diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantului/ei constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
S-a mai reținut că salariul reclamantului angajat într-o unitate bugetară este stabilit prin lege, nefiind negociat între părțile contractante, cuantumul salariului înscris în contractul individual de muncă fiind cel anume reglementat prin lege la data încheierii contractului, iar nu cel convenit de reclamant cu angajatorul, care nici nu i-ar fi putut acorda un salariu în alt cuantum decât cel legal, astfel că salariul poate suferi modificări tot în temeiul legii, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și deinstanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010, măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să se impună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție (apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
Prima instanță a reținut că toate aceste condiții sunt îndeplinite.
Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din Legea nr. 118/2010, s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului. Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională. Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale. Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o.
Astfel, din perspectiva reglementărilor constituționale și europene, instanța de fond a constata că nu se poate reține o eventuală discriminare a reclamantului, ca salariat în sectorul bugetar față de angajatul din sectorul privat, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din Convenția europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă. Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 118/2010, dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
T. a reținut că angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator, în funcție de veniturile, alți indicatori economici ori domeniul de activitate în care funcționează angajatorul.
S-a mai reținut că în sectorul public angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități ce au calitatea de angajator trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanțipentru a se aplica noile prevederi legale, așa cum nu se produce nici vreo negociere între părți în situația majorării salariilor din sectorul public, angajatorii trebuind să pună în aplicare legea adoptată în domeniu.
Toate aceste considerente au fost avute în vedere de către tribunal pentru a ajunge la concluzia că angajatorul public, prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat.
Referitor la prevederile art.40 alin.2 lit. c Codul muncii invocate expres de reclamant ca temei juridic al acțiunii, tribunalul a observat că acest text legal, ce reglementează una dintre obligațiile angajatorului, prevede că acesta trebuie să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate, însă această dispoziție legală nu poate atrage o soluție de admitere a acțiunii pentru că, după cum s-a explicat anterior, angajatorii din sectorul public pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari ori mici prin contractul individual de muncă, drepturi ce ar fi situate în afara cadrului legal în materia salarizării personalului bugetar.
În baza considerentelor anterior evocate, prima instanță, reținând că măsura diminuării drepturilor salariale poate fi dispusă prin lege fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, că ea este prevăzută într-o lege clară, previzibilă, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice mondiale, este proporțională cu situația care a determinat-o, este temporară, iar pârâta în mod judicios a pus în aplicare prevederile art. 1 din Legea nr. 118/2010 pentru perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, iar după 1 ianuarie 2011 sunt aplicabile în domeniul salarizării personalului bugetar prevederile legii nr.285/2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamant.
În temeiul art. 274 C.pr.civ., a fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 310 lei cheltuieli de judecată reprezentând jumătate din onorariul avocațial potrivit înscrisului justificativ atașat la dosar, deoarece, față de soluția adoptată privind fondul cauzei reclamantul este în culpă procesuală. S-a acordat doar jumătate din contravaloarea onorariului avocațial întrucât, pe de o parte, excepția invocată de pârâtă a fost respinsă ca neîntemeiată, aceasta constituind apărarea principală a acesteia, iar pe de altă parte, suma la plata căreia fost obligat reclamantul este rezonabilă ținând cont de obiectul litigiului și de apărările invocate prin întâmpinare cu privire la fondul cauzei, ce au fost destul de concise.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs P. M. B., considerând-o cafiind nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
În mod greșit prima instanță a redus cuantumul cheltuielilor de judecată suportate de către pârâta-recurentă la judecarea fondului cauzei, având în vedere faptul că, potrivit dispozițiilor art.30 din legea nr.51/1995, contractul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului, iar conform art.94 alin.2 și 3 din Statutul profesiei de avocat, onorariul de stabilește prin negociere, fiind exclusă obligația avocatului de a justifica cuantumul sumelor care i se cuvin cu acest titlu.
De asemenea, art.95 din același statut prevede că reclamațiile și contestațiile privind onorariile și cheltuielile făcute în interesul clientului se soluționează de către consiliul baroului.
Se mai susține că onorariul a fost stabilit inter partes avându-se în vedere prevederile art.132 alin.3 din Statutul profesiei de avocat: timpul și volumul de muncă pentru executarea mandatului, natura, noutatea și dificultatea cazului, importanța intereselor în cauză, împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat, notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului, conlucrarea cu experți sau specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului, avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, situația financiară a clientului.
Se mai arată că instanța poate să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Art.274 alin.3 Cod.proc.civilă este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență calificată pe parcursul procesului.
În consecință, recurenta consideră că prima instanță a redus în mod nejustificat onorariul plătit apărătorului ales.
Analizând recursul formulat de P. M. B., prin prisma motivelor derecurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, se reține că acestaeste nefondat, pentru următoarele considerente:
Curtea reține în acest sens că, deși prin contractul de asistență judiciară pârâta-recurentă s-a obligat să plătească un onorariu de avocat de
620 lei, conform facturii nr.862/(...) eliberate de S. C. P. de avocați D., M.,
M. și A., nefiind probată în cauză și plata efectivă a acestui onorariu, cu chitanță sau bon fiscal, conform reglementărilor legale în domeniu, prima instanță a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată de 310 lei.
Având în vedere însă faptul că, potrivit disp.art.316 și 296 Cod. proc. civilă, recurentului nu i se poate înrăutăți situația în propria cale de atac, se constată că prima instanță, exercitându-și doar dreptul și îndeplinindu-și obligația de a se pronunța asupra tuturor capetelor de cerere formulate în cauză, de a analiza și de a-și forma convingerea și cu privire la acest petit, fără ca prin aceasta să încalce nici principiul libertății contractuale a părților, nici dispozițiile legale în domeniu, a stabilit și a pus în sarcina părții care a căzut în pretenții doar cheltuielile de judecată pe care le-a considerat necesare și utile soluționării cauzei.
Pentru aceste considerente, în temeiul disp.art.312 alin.1 Cod. proc. civilă, se va respinge ca nefondat recursul declarat de P. M. B. și se va menține sentința pronunțată de către prima instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E R espinge ca nefondat recursul declarat de P. M. B. împotriva sentinței civile nr. 5. din (...) a T.ui B.-N. pronunțate în dosarul nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
I. T. D. C. G. C. M.
N. N.
GREFIER
Red./Tehnored.: C.M.;
2 ex.-(...);
Jud.fond: T. B.-N.: M.L.B..
| ← Decizia civilă nr. 82/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 5416/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
