Decizia civilă nr. 352/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 352/R/2011
Ședința publică din data de 1 februarie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. C. G.
JUDECĂTOR: C. M. JUDECĂTOR: I.A T.
GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de către pârâta S. O. P. SA împotriva sentinței civile nr. 1008 din (...) pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...) privind și pe reclamantul intimat B. I., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta recurentei - avocat P. A. E. în substituire avocat G. S. din cadrul Baroului C., lipsind reclamantul intimat.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatului și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 20 ianuarie
2011 reclamantul a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare, iar la data de 24 ianuarie 2011 recurenta a înregistrat la dosar delegația de reprezentare a avocatului titular, factura și extras de conturi referitoare la cheltuielile de judecată.
La acest termen de judecată reprezentanta recurentei arată că nu are de formulat cereri în probațiune sau excepții de invocat.
Nefiind formulate cereri prealabile sau de altă natură, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta recurentului solicită admiterea recursului susținându-l astfel cum a fost formulat în scris, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1008 din 15 martie 2010 a T.ui S. pronunțată în dosar nr. (...), au fost respinse ca nefondate excepțiile nulității cererii de chemare în judecată, prescripției dreptului material la acțiune și lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepții invocate de pârâta SC O. P. SA.
A fost admisă cererea formulată de reclamantul B. I. în contradictoriu cu pârâta SC O. P. SA B. și în consecință a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 6.070 lei, reprezentând cota parte din profitul societățiirealizat în anul 2006, sumă ce va fi actualizată în funcție de indicele de inflație începând cu data scadenței și până la data plății efective.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că excepția nulității cererii de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată.
Acțiunea de chemare în judecată este mijlocul legal prin care o persoană solicită instanței judecătorești, realizarea sau recunoașterea unui drept.
Unul din elementele acțiunii este obiectul acțiunii care constă în pretenția reclamantului, valoarea lui atunci când prețuirea este posibilă, potrivit disp.art.112 alin.1 pct.3 Cod procedură civilă.
În speță, obiectul cererii este concretizat în sensul că se precizează cota de 10% din profitul net anual realizat de pârâtă, egală cu suma de 6.070 pe anul 2006.
Apoi, chiar dacă s-ar indica numai procentul, obiectul cererii, prin prisma disp. art.112 Cod procedură civilă, este determinat, iar echivalentul în lei este determinabil conform art.372/1 Cod procedură civilă.
Excepția prematurității acțiunii de asemenea a fost respinsă.
Este adevărat că nu au avut loc negocieri între patronat și sindicat pentru stabilirea modalității concrete de acordare a acestei cote, precum și a condițiilor de diferențiere între salariați, dar această situație nu înlătură natura dreptului solicitat ca fiind derivat din raportul juridic de muncă.
În cadrul raportului juridic, raportat la relațiile cu sindicatul, pârâta, în calitate de patron-angajator se păstrează pe o poziție privilegiată, dacă nu chiar dominantă, având în vedere posibilitățile materiale și decizionale de care dispune.
Ținând cont de această situație, pârâta era obligată să inițieze negocierile pentru executarea propriei obligații de plată a cotei părți din profit asumată prin CCM la nivel de unitate, nu să amâne negocierile pentru ca apoi să invoce încetarea efectelor juridice prin ajungerea la termen a C.
În legătură cu excepția prescrierii dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, instanța a reținut cele ce urmează:
Potrivit disp. art.1 alin.2 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Instanța judecătorească este obligată să cerceteze dacă dreptul la acțiune este prescris.
Regula este că prescripția extinctivă începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
Atât în acțiunea introductivă cât și ulterior în ședința publică din 15 martie 2010, reclamantul a precizat că dreptul la acțiune se naște la data de
31 decembrie pentru anul respectiv.
În cauză dreptul la acțiune a început să curgă la 31 decembrie 2005, astfel că față de data înregistrării cauzei, acțiunea pentru dreptul la participare la profitul net aferent anului 2005 a fost prescris, motiv pentru care a fost respinsă ca atare.
Dreptul de participare a salariaților în cotă parte la profitul net este indiscutabil legat de raportul juridic de muncă, astfel că este asimilat drepturilor salariale, de unde se constată că sunt aplicabile disp. art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, care prevăd că termenul de prescripție este de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune și nu disp. art.283 alin.1 lit.e din Codul muncii.
Raportul de muncă ia naștere, ca regulă, prin încheiere unui contract individual de muncă și cuprinde obligațiile părților, angajat și angajator, prestarea unei activități de către angajat în folosul angajatorului și cotraprestația acestuia constând în plata drepturilor salariale indiferent de forma lor, contravine prin contractul individual de muncă și contractul colectiv de muncă.
Executarea de către o parte a prestației stabilite constituie cauza juridică pentru a solicita celeilalte părți executarea contraprestației.
În adevăr contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii
2005-2006, apoi pe anii 2007-2010, la art.42 alin. lit.a s-a reglementat adaosul la salariul de bază reprezentând cotă parte din profit ce se repartizează salariaților, care este de până la 10% în cazul societăților comerciale și de până la 5% în cazul regiilor autonome.
Această clauză a fost preluată de societatea pârâtă în contractul colectiv de muncă, precizându-se la art.139 că cota de participare a salariaților la profitul anual, modalitatea convenită de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P.
Așa cum s-a arătat mai sus cu ocazia motivării excepției prematurității, societatea pârâtă nu se poate preleva de propria culpă pentru neînceperea negocierilor în vederea determinării modalității concrete de acordare a cotei- părți din profit.
Clauzele contractului colectiv de muncă sunt obligatorii pentru părțile contractante, așa cum s-a stabilit prin L. nr.130/1966 privind contractul colectiv de muncă.
Totodată disp. art.243 din Codul muncii prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie.
Neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Având în vedere cele ce preced, instanța a respins ca nefondate excepțiile nulității cererii de chemare în judecată, prescripției dreptului material la acțiune și lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepții invocate de pârâta SC O. P. SA și s-a admis cererea formulată de reclamantul B. I., în contradictoriu cu pârâta SC O. P. SA și în consecință a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 6.070 lei, reprezentând cota parte din profitul societății realizat în anul 2006, sumă ce va fi actualizată în funcție de indicele de inflație începând cu data scadenței și până la data plății efective.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. P. S. solicitând înprincipal, admiterea excepției prematurității acțiunii, iar pe fondul cauzei, în principal, respingerea în întregime a acțiunii ca nefondată, iar în subsidiar diminuarea valorii cuantumului sumelor.
Este reiterată excepției prematurității acțiunii, cu referire la art. 41 alin.
2 lit. a) și art. 41 alin 3 din CCM unic la nivel național pe anii 2005-2006, art. 139 din CCM la nivel de unitate pe anul 2006.
Instanța de fond, deși a arătat în considerentele hotărârii atacate motivele de fapt pentru care urmează să respingă excepția prematurității acțiunii, nu a indicat care sunt temeiurile de drept care ar sta la baza unei asemenea decizii. În plus, în dispozitivul sentinței instanța de fond nu s-a pronunțat în ceea ce privește această excepție invocată de pârâtă.
Apoi, instanța de fond recunoaște inexistența negocierilor dintre sindicat și patronat privind stabilirea concretă a acordării cotei-parte din profitul subscrisei, însă consideră că lipsa negocierilor este imputabilă exclusiv pârâtei.
Art. 3 alin. 6 din L. nr. 130/1996 arată că în situația în care negocierile nu sunt demarate de patronat, acestea au loc „la cererea organizației sindicale sau a reprezentanților salariaților, după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii";. Așa cum a recunoscut și reclamantul, astfel de negocieri la nivelul P. nu au avut loc. Ori, interesul major în eficientizarea prevederilor art. 139 din CCM la nivel de unitate îl aveau salariații.
Art. 1017 C.civ. reglementează condiția suspensivă, care constă într-un eveniment viitor și nesigur de care depinde nașterea retroactivă a raportului juridic de obligații. Prin urmare, art. 139 din CCM la nivel de unitate pe anul
2006 a fost încheiat sub condiție suspensivă, dreptul pretins de reclamant fiind condiționat de îndeplinirea a 4 condiții suspensive și subsecvente: a) existenta negocierilor între F. și pârâtă pentru a stabili cuantumul exact al acestui drept și condițiile de diferențiere sau diminuare - condiție prevăzută de CCM la nivel național și reluată în CCM la nivel de unitate; b) existența unui acord între F. și pârâtă încheiat ca urmare a negocierilor; c) aprobarea Adunării Generale a Acționarilor pârâtei, acest organ fiind singurul organ abilitat de lege să decidă asupra distribuirii profitului sau repartizării acestuia, conform art. 1535 din L. nr. 31/1990 coroborat cu art. 111 din L. nr. 31/1990. Ori, instanța nu se poate substitui voinței acționariatului, care are atribute depline și exclusive în ceea ce privește adoptarea deciziilor de ordin managerial și organizatoric, care să fie apte să realizeze scopul societății (affectio societatis) d) existența profitului distribuibil/repartizabil, după deducerea din profitul brut a tuturor cheltuielile utile ale societății, precum și cota destinată fondului de rezervă.
Se invocă în același sens practică judiciară.
Pe fondul cauzei, cu aplicarea art. 3041 C.pr.civ., consideră hotărârea nelegală, având în vedere că nu s-au îndeplinit trei dintre condițiile suspensive care afectează nașterea pretinsului drept al reclamantului; că aceste condiții nu se mai pot îndeplini expirând termenele în care acestea pot fi îndeplinite; că pretinsul drept al reclamantului nu există.
În plus legiuitorul prin însăși reglementarea inițială a acestui drept (L. nr. 31/1990, ulterior modificată prin L. nr. 1.) a dorit să prevadă o opțiune a angajatorului (exprimată prin voința acționarilor în Actul Constitutiv/AGA) de a recompensa parte din salariați prin distribuirea unei cote de profit către aceștia (evident în condițiile existenței profitului într-un anumit an) și, în nici un moment, nu să instituie o obligație în acest sens.
Această intenție a legiuitorului transpare și din prevederile Contractul colectiv de muncă unic la nivel național care prevede opțiunile angajatorului de a acorda salariaților o cotă de până la 10% din profit, de a diminua procentul menționat mai sus și chiar de a anula acest drept.
În caz contrar s-ar ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate privată, profitul net fiind cuvenit exclusiv acționarilor. L. nr. 31/1990 cere ca adunarea generală a acționarilor să hotărască asupra modului de repartizare a profitului net (art. 194 alin. 1 lit. a).
Atributul exclusiv al AGA de a decide asupra oportunității acordării acestui drept salariaților derivă inclusiv din caracterul preponderent comercial al acestuia; acest drept este specific economiei de piață având ca scop final creșterea profitului. Prin motivarea salariaților a căror activitate are un efect direct asupra producerii de profit (însăși Contractul colectiv de muncă la nivel național permite stabilirea „unor condiții de diferențiere";) se obține cointeresarea acestora la obținerea de profit și în final creșterea acestuia
(creștere care profită de fapt acționarilor). În mod eronat instanța percepe acest drept ca un ajutor social ori drept pur salarial.
Neexistând o obligație legală a angajatorului de a acorda acest drept, ci doar o opțiune, nu se poate reține culpa acestuia în neinițierea negocierilor.
În plus, în lipsa unei obligații legale și a culpei, instanța nu-și poate aroga dreptul de a stabili cuantumul acestei cote și de a se substitui voinței
AGA de a decide asupra oportunității de a acorda sau nu acest drept.
În subsidiar, solicită modificarea în parte a sentinței recurate în sensuldiminuării sumelor la plata cărora au fost obligați și să se rețină caracterul brut al acestora, făcând trimitere la dispozițiile art. 19 din L. nr. 82/1991 a contabilității, subliniind că repartizarea profitului se face pe destinațiile legale și că profitul net rămas după distribuirea unei părți din acesta pe destinațiile impuse de reglementările legale poate fi distribuit sau reinvestit.
Mai sunt invocate prevederile art. 67 din L. nr. 31/1990), se indică obligativitate constituirii rezervei legale conform art. 183 alin. 1 din L. nr.
31/1990, a constituirii altor rezerve obligatorii reprezentând facilități fiscale potrivit art. 9 din L. 555/2004, a acoperirii pierderilor din anii precedenți.
Se face trimitere la art. 3 din Ordinul 1752/2005, arătându-se totodată că în cazul în care cuantumul cotei de profit ce revine salariaților depășește nivelul unui salariu mediu lunar realizat la agentului economic, se va lua în considerare valoarea acestui salariu, potrivit art. 1 alin. 1 lit. e din OG nr.
64/2001.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 20 ianuarie 2011 reclamantul B.
I. a arătat că este de acord cu admiterea recursului pârâtei, așa cum a fostformulat și motivat, înțelegând prin aceasta că prin soluția ce se va pronunța să se dea în urma coroborării tuturor probelor existente la dosarul cauzei și solicită să nu fie obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este întemeiat și urmează a fi admis ca atare, raportat la motivele dezvoltate pe fond în recurs.
Astfel, Curtea, raportat la excepția prematurității, constată că aceasta reprezintă de fapt o excepție de fond, astfel încât în analiza acesteia, se antamează atât de mult fondul cauzei, încât tratarea acesteia în mod distinct este formală.
Curtea reține că analiza are ca punct de pornire interpretarea dispozițiilor art. 41 alin. 2 lit. a din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006 și art.42 alin.2 lit. a din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2007-2010, având conținut identic, conform cărora „alte venituri sunt … cota-parte de profit ce se repartizează salariaților care este de până la 10% în cazul societăților comerciale";.
De asemenea, potrivit alin.3 din aceleași dispoziții legale, „condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate";.
Or, potrivit art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anul 2005, 2006 și 2007, „. de participare a salariaților P. S. la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P..
Prin urmare, rezultă că acest venit pretins de salariat are caracterul unei facilități, a cărei acordare se stabilește în urma negocierilor ce constituie o condiție suspensivă, conform art. 1017 cod civil și de a căror realizare depindeînsăși nașterea dreptului sau transformarea unei posibilități într-un drept pur
și simplu, neafectat de modalități.
Se invocă de către prima instanță faptul că prin neacordarea acestei cote de participare la profit de către angajator, cu justificarea inexistenței negocierilor care să concretizeze detaliile de acordare, practic se invocă propria culpă a angajatorului. Curtea nu poate reține ca întemeiată această concluzie, dat fiind că art. 3 din L. nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă stabilește la alin. 5 faptul că inițiativa aparține patronului, iar la alin. 6 că în cazul în care patronul nu angajează negocierea, aceasta are loc la cererea organizației sindicale sau a reprezentanților salariaților, după caz, în termen de
15 zile de la formularea cererii.
Culpa este deci comună, atât a patronului, cât și a salariaților, în primul rând raportat la modul în care, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, s-a ignorat rolul acestei negocieri (soldate cu încheierea contractului colectiv de muncă), acela de a concretiza, printre altele, drepturile pe care contractul colectiv de muncă la nivel național le prevede într-o formă prea generală pentru a se putea vorbi despre un drept concret, format, născut.
Astfel, așa cum se observă, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate preia formularea din contractul colectiv de muncă la nivel național, în condițiile în care ar fi trebuit să stabilească (așa cum stipulează art. 41 alin. 3 din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006 și art.42 alin.3 din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2007-2010) condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților (Hic Rhodus, hic salta!). Prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, se trimite la o altă negociere cu F. P., prin care să se detalieze aceste condiții de acordare.
Caracterul deficitar a redactării contractului la nivel de unitate este în egală măsură imputabil părților ce îl semnează.
În al doilea rând, chiar pornind de la modul de prevedere a dreptului în cuprinsul acestui contract, se constată, necontestată, pasivitatea angajaților, care nu au apelat la instrumentul furnizat de prevederile art. 3 alin. 6 din L. nr. 130/1996 citate mai sus, astfel încât nu se poate sancționa angajatorul pentru culpa egală cu a reclamantului, de a nu iniția negocieri în vederea concretizării dreptului la cota de participare la profit. R. în egală măsură își invocă propria culpă, situație în care nu se poate aplica sancțiunea solicitată indirect de acesta, de a se considera efectuate negocierile de care textul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate condiționează practic nașterea dreptului.
Chiar dacă acest text nu indică modul condițional la adresa dreptului în sine (dreptul de a participa la profit), ci doar la adresa cotei în care se va face această participare, a condițiilor de diferențiere și a modalității de acordare, dat fiind caracterul esențial al stabilirii acestor detalii, fără de care punerea în aplicare a dreptului este practic imposibilă, chiar dreptul devine unul condițional.
Așa cum s-a arătat în cererea de recurs, nu se poate substitui voinței părților contractante nici instanța, nici reclamantul, prin fixarea aleatorie a unei anume cote de participare la profit și fără a se distinge între diferitele categorii de salariați (în funcție de vechime, profesie, competențe profesionale sau alte criterii pe care, de asemenea, părțile trebuia să le negocieze).
Față de aceste considerente, Curtea apreciază recursul fondat, fără a mai fi nevoie a se analiza celelalte motive de recurs invocate, anume, cele privitoare la existența sau nu a aprobării adunării generale a acționarilor pârâtei;existența profitului distribuibil/repartizabil; caracterul brut al dreptului solicitat și calculul concret al sumei, propus în subsidiar.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de A., în temeiul art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., va admite recursul declarat de pârâtă, va modifica în parte hotărârea în sensul respingerii acțiunii reclamantului/ei și obligării sale, în temeiul art. 274 C.pr.civ., la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă în sumă de 1130 lei la fondul cauzei și în recurs fiind menținute celelalte dispoziții privind soluționarea excepțiilor procesuale, în raport de care nu s-au formulat critici în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâta SC O. P. SA împotriva sentinței civile nr. 1008 din 15 martie 2010 a T.ui S. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o modifică în parte în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul B. I. în contradictoriu cu pârâta SC O. P. SA.
Menține restul dispozițiilor privind respingerea excepțiilor invocate.
Obligă pe intimatul B. I. să plătească 1130 lei cheltuieli de judecată în fond și recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 1 februarie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
D. C. G. C. M. I.A T.
GREFIER, N. N.
Red.I.T./S.M.
2 ex./(...)
Jud.fond.A.B. și M.K.
| ← Decizia civilă nr. 3977/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 1551/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
