Decizia civilă nr. 354/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ Nr. 354/R/2011
Ședința publică din data de 1 februarie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. C. G.
JUDECĂTOR: C. M. JUDECĂTOR: I. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de către pârâta S. O. P. SA împotriva sentinței civile nr. 1016 din (...) pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...) privind și pe reclamanta intimată M. R., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta recurentei - avocat P. A. E. în substituire avocat G. S. din cadrul Baroului C., lipsind reclamanta intimată.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatei și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 24 ianuarie 2011 recurenta a înregistrat la dosar delegația de reprezentare a avocatului titular, factura și extras de conturi referitoare la cheltuielile de judecată.
La acest termen de judecată reprezentanta recurentei arată că nu are de formulat cereri în probațiune sau excepții de invocat.
Nefiind formulate cereri prealabile sau de altă natură, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta recurentului solicită admiterea recursului susținându-l astfel cum a fost formulat în scris, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1016 din (...) pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...), s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului, prescripției dreptului la acțiune și nulității cererii de chemare în judecată, excepții invocate de pârâtă; s-a admis cererea formulata de reclamantul M. R. în contradictoriu cu pârâta S. P. S. și, în consecință, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 12.072 lei, reprezentând cota parte din profitul societății realizat în anii 2006, 2007 suma actualizată în funcție de indicele de inflație începând cu data scadenței și până la data plății efective; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 300 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului este nefondată.
În CCM unic național și pe unitate s-a prevăzut dreptul salariaților de participare la o cotă parte din profit, iar prin acțiune aceștia au solicitat obligarea pârâtei la executarea acestei prestații, de unde rezultă că există identitate între reclamant și titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății.
În legătură cu excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâtă, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Instanța judecătorească este obligată să cerceteze dacă dreptul la acțiune este prescris. Regula este că prescripția extinctivă începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
Atât în acțiunea introductivă, cât și ulterior, reclamantul a precizat că dreptul la acțiune se naște la data de 31 decembrie pentru anul respectiv.
Dreptul de participare a salariaților în cotă parte la profitul net este indiscutabil legat de raportul juridic de muncă, astfel că este asimilat drepturilor salariale, de unde se constată că sunt aplicabile dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. c din C. muncii, care prevăd că termenul de prescripție este de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune și nu dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. e din C. muncii.
În lumina acestei interpretări, acțiunea reclamantului pentru anii
2006 și 2007 este formulată înăuntrul termenului de prescripție, fiind prescris dreptul la acțiune doar în ceea ce privește drepturile solicitate pe anul 2005.
Pe fond, instanța a reținut că raportul juridic de muncă ia naștere, ca regulă, prin încheierea unui contract individual de muncă și cuprinde obligațiile părților, angajat și angajator, prestarea unei activități de către angajat în folosul angajatorului și contraprestația acestuia constând în plata drepturilor salariale indiferent de forma lor, convenite prin contractul individual de muncă și contractul colectiv de muncă.
Executarea de către o parte a prestației stabilite constituie cauza juridică pentru a solicita celeilalte părți executarea contraprestației.
Într-adevăr, în contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2005-2006, apoi pe anii 2007-2010, la art. 42 alin. lit. a s-a reglementat adaosul la salariul de bază reprezentând cotă-parte din profit ce se repartizează salariaților, care este de până la 10% în cazul societăților comerciale și de până la 5% în cazul regiilor autonome. Această clauză a fost preluată de societatea pârâtă în contractul colectiv de muncă, precizându-se la art. 139 că cota de participare a salariaților la profitul anual, modalitatea convenită de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P.
Clauzele contractului colectiv de muncă sunt obligatorii pentru părțile contractante, așa cum s-a stabilit prin L. nr. 1. privind contractul colectiv de muncă.
Susținerea pârâtei că adaosul salarial reglementat de art. 139 C. muncii echivalează cu un drept afectat de o condiție mixtă, neîndeplinită nu a fost acceptată față de dispozițiile art. 154 C. muncii, potrivit cărora salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza unui contract de muncă.
În acest sens, a fost definit salariul și în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în dispoziția art. 1 din Convenția nr. 95/1949 a Organizației Internaționale a M..
Dispozițiile art. 165 C. muncii reglementează inadmisibilitatea renunțării la drepturile salariale.
Prin urmare, salariul nu poate fi supus nici unei condiții, nu echivalează cu o obligație comercială, ci reprezintă un drept ca urmare a unei prestații efectuate de salariat.
Având în vedere cele ce preced, instanța a admis acțiunea.
În baza art. 274 C.proc.civ., pârâta a fost obligată la plata sumei 100 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamant.
Împotriva acestei sentințe în termen legal, a declarat recurs pârâta S. P.
S., solicitând admiterea recursului, desființarea în totalitate a sentinței pronunțate ca fiind netemeinică și nelegală și rejudecând în fond cauza, admiterea excepției prematurității introducerii cererii de chemare în judecată și respingerea cererii de chemare în judecată; admiterea excepțieiinadmisibilității cererii de chemare în judecată față de faptul că pretenția dedusă judecății poate fi valorificată doar pe calea conflictului de drepturi, iar sub aspectul fondului cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului apreciază sentința pronunțată de instanța de fond ca fiind nelegală și netemeinică, interpretarea dată de instanță textelor de lege invocate fiind eronată. Totodată reținerile instanței de judecată sunt eronate, acestea fiind neconforme cu starea de fapt reală.
Arată că prin art. 139 din CCM se prevede posibilitatea stabilirii unei cote de participare la profitul societății și nu o obligație a societății de a acorda salariaților o cotă determinată din profit.
Stabilirea cotei acordată reclamantului s-a făcut în mod cu totul arbitrar, anume un procent de 7,5 % din cota de profit a P. pe 2005. Conform susținerilor reclamantului, cota de 7,5 % reprezintă media dintre cota de până la 10% în cazul societăților comerciale și de până la 5% în cazul regiilor autonome. E. o modalitate exclusiv arbitrară de stabilire a cotei părți din profitul societății, ceea ce este de nepermis. E. inadmisibil ca instanța de fond să accepte această cotă arbitrară, atâta timp cât media se realizează între două cote ce se aplică la două entități total distincte, până la
10% pentru societăți comerciale, iar 5% pentru regii autonome.
Apreciază că instanța de judecată nu era competentă să stabilească, în mod aleatoriu, un procent pe care doar părțile implicate în negocierea contractului colectiv de muncă au dreptul să-l stabilească.
In ceea ce privește excepția prematurității cererii de chemare în judecată arată că cu toate că instanța de fond reține în mod corect că nu au avut loc negocieri între patronat și sindicat pentru stabilirea modalității concrete de acordare a cotei din profitul societății, precum și a condițiilor de diferențiere între salariați, această excepție este respinsă cu justificarea că "pârâta se prevalează de o poziție privilegiată, dacă nu chiar dominantă având în vedere posibilitățile materiale și decizionale de care dispune".
Apreciază că instanța trebuia să analizeze dacă excepția ridicată privind prematuritatea introducerii cererii de chemare în judecată este întemeiată sau nu, cercetând în mod obiectiv dacă, în concret, art. 139 CCM creează un drept sau doar o vocație a salariaților la beneficii patrimoniale raportat la profitul P., fiind obligatorie existența prealabilă a negocierilor sindicale.
Atâta timp cât nu s-a făcut dovada că F. P. sau chiar angajații- reclamanți ar fi solicitat inițierea de negocieri în ceea ce privește stabilirea modalității concrete de acordare a cotei din profitul societății, drept de altfel recunoscut acestora de dispozițiile legale ale art. 3 alin 6 din L. nr. 1.1, nu se poate susține, în mod întemeiat, că pârâta-recurentă poartă culpa lipsei negocierilor și că se prevalează de o poziție privilegiată.
Arată că art.139 stabilește doar premisele acordării unui drept patrimonial al salariatului față de P., nu dă naștere la un drept cert al salariaților de a încasa o anumită sumă de bani cu acest titlu. CCM la nivel național prevede un maxim de 10% al acestui drept, iar nu o valoare concretă. A. din urmă drept ar fi luat naștere în condițiile stabilirii exprese a cotei de participare la profit, a modalității concrete de acordare, precum și a condițiilor de diferențiere între salariați, aspecte ce nu pot fi stabilite decât în urma unei negocieri cu sindicatul, drepturile salariatului individual față de profitul P. se nasc în urma negocierii speciale patronat/sindicat, nu direct din CCM.
In ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată față de faptul că pretenția dedusă judecății poate fi cel mult valorificată pe calea conflictului de interese și nu pe calea conflictului de drepturi.
Conflictul de drepturi privește modalitatea de exercitare sau de executare a drepturilor și obligațiilor născute din lege, contract colectiv de muncă sau contract individual de muncă. În cazul dedus analizei, această condiție nu este îndeplinită întrucât dreptul pretins în judecată nu s-a născut încă.
Pentru a exista, dreptul salariaților de a obține o cotă parte din profit este necesar să fi avut loc negocieri între F. și P., acordarea dreptului să fi fost aprobată de organul societar competent să dispună cu privire la repartizarea profitului, iar dreptul să fi fost dezvoltat.
În ceea ce privește fondul cauzei arată că prin C. colectiv de muncă unic la nivel național pe anul 2., înregistrat la M. M. și P. S. cu nr. 54
171/(...) - art. 41 -, cât si pe anii (...), 2006 se prevede: (2) "Alte venituri sunt: a) cota parte din profit ce se repartizează salariaților, care este de până la 10% în cazul societăților comerciale și de până la 5% în cazul regiilor autonome. (...)
Condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada la care se acordă cota de profit salariaților, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și după caz, instituție.
C. colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anul 2005, înregistrat la D. B. cu nr. 2643/(...), apoi CCM nr. 1054/2006, CCM
923/2007 prevede: art. 128 alin. 2 - "Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adausuri suplimentări, conform prezentului contract colectiv de muncă".
Art. 139 alin. 1 - "Cota de participare a salariaților P. la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P. "
Art. 139 din CCM în temeiul căruia s-a solicitat de reclamant și s-a acordat de instanța de fond o cotă parte din profitul P. este o clauză generală, cu un conținut generic care creează doar premisele acordării cotei de participare la profit. A. articol dă naștere doar unei vocații a reclamanților la cota de participație la profit.
Prevederea acestui articol nu poate da naștere la un drept cert al salariaților de a primi o cotă determinată din profitul societății. Așadar dreptul efectiv al reclamanților nu se poate naște decât în urma realizării condiției esențiale și imperative de negociere dintre F. și P.
Arată că aceste prevederi ale contractelor colective de muncă, atât cel la nivel național, cât și cel la nivel de unitate, nu au suferit nicio modificare în privința obligativității negocierii modalității de reglementare concretă a cotei de profit, astfel: cel la nivel național din anul 1993, iar cel de la nivel de unitate încă din anul 1998. Atât sindicatele cât și patronatele la nivel național și la nivel de P., au fost de acord încă din 1993, respectiv 1998 să reglementeze doar premisele acordării unei cote de profit, urmând ca modalitatea concretă de acordare, adică materializarea dreptului să se facă doar prin voința și după negocierea dintre părți, sindicat și patronat.
Analizând prevederile contractuale invocate de reclamant în fond, coroborate cu dispozițiile legale incidente, enumerate mai sus, pretinsul drept al reclamanților-intimați la o parte din profitul subscrisei are următoarele caracteristici:
E. o simplă vocație a reclamanților la cota de participare la profit ori cel mult un drept condiționat de îndeplinirea a 4 condiții suspensive:
- existența negocierilor între F. și unitate pentru a stabili cuantumul exact al acestui drept și condițiile de diferențiere sau diminuare - condiție prevăzută de CCM la nivel național și reluată în CCM la nivel de unitate;
- existența unui acord între F. și unitate încheiat ca urmare a negocierilor de la punctul (a) care să concretizeze exact cuantumul acestui drept (cota parte de profit), precum și condițiile de acordare.
- Aprobarea Adunării Generale a Acționarilor societății, acest organ fiind singurul organ abilitat de lege să decidă asupra distribuirii profitului sau repartizării acestuia, în urma propunerii făcute de directorat și consiliul de supraveghere, așa cum rezultă din art. 1535 din L. nr. 31/1990 coroborat cu art. 111 din L. nr. 31/1990.
- Existența profitului distribuibil/repartizabil, după deducerea din profitul brut al societății a tuturor cheltuielile utile ale societății, precum și cota destinată fondului de rezervă.
A. drept nu este obligatoriu a se acorda, având în vedere că însăși CCM la nivel național prevede posibilitatea anulării lui prin CCM la nivel de unitate, și în consecință, în legătura cu acest drept nu sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. 4 din L. nr. 1., potrivit cu care "La încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal". In acest context, subliniază încă o dată că CCM la nivel național prevede un maxim, iar nu minim.
Potrivit prevederilor CCM la nivel național începând cu anul 2001, acest drept nu mai are natura unui drept salarial, dobândind natura juridică a unui "alt venit" ce nu are legătură cu salariul.
Condiția aprobării Adunării Generale a Acționarilor societății, acest organ fiind singurul organ abilitat de lege să decidă asupra distribuirii profitului sau repartizării acestuia, în urma propunerii făcute de directorat și consiliul de supraveghere, așa cum rezultă din art. 1S3AS din L. nr.
31/1990 coroborat cu art. 111 din L. nr. 31/1990.
Respectarea acestei condiții se impune din însăși jurisprudența Curții
Constituționale care prin D. nr. 6., publicată în M.Of. nr. 129/28 iunie
1995, a stabilit că, „… negocierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea dispozițiilor legale existente (...)." In consecință, dispozițiile CCM-urilor trebuie interpretate și coroborate cu restuldispozițiilor legale incidente care reglementează pretinsul drept invocat. In speța, discutându-se de un drept legat de profitul unei societăți comerciale, nu se poate gândi regimul juridic al acestui drept in afara prevederilor Legii nr. 31/1990 referitoare la condițiile si procedura de stabilire si repartizare a profitului. In prezent, pretinsul drept invocat de reclamant nu s-a născut pentru nici unul din anii precizați in cererea de chemare in judecata.
In consecință, reținerea instanței de judecată conform căreia dispozițiile art. 154 din C. M. potrivit căreia salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza unui contract de muncă nu sunt aplicabile în prezenta speță. Suma reprezentând cota din profitul societății nu are natura juridică a unui drept salarial, ci a unui "alt venit", așa cum rezultă fără dubiu din reglementarea art. 41 din CCM național, fiind astfel pe deplin legală condiționarea acordării lui de existența unei negocieri prealabile.
In lipsa unor negocieri instanța nu se poate substitui organelor de conducere și nici nu poate stabili, în mod cu totul arbitrar, procentul care s- ar putea acorda salariaților cu acest titlu și cu atât mai puțin eventualilor beneficiari, având în vedere că unitatea repartizează profitul diferențiat conform art. 139.
Menționează că aprobarea sau modificarea situațiilor financiare anuale și stabilirea bugetului de venituri și cheltuieli ale societății este prerogativa exclusivă a Adunării Generale a Acționarilor potrivit Legii nr.
31/1990 și ca atare și procentul de participare la profit trebuie stabilit anual de acest organ de conducere al societății.
Reclamantul, prin întâmpinare (f.12-14) a solicitat respingerea excepției prematurității introducerii cererii de chemare în judecată, respingerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, în consecința respingerea recursului pârâtei, menținerea ca fiind legală și temeinică a soluției instanței de fond.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate șia apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este întemeiat și urmează a fi admis ca atare, raportat la motivele dezvoltate pe fond în recurs.
Astfel, Curtea consideră neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, iar raportat la excepția prematurității, constată că aceasta reprezintă de fapt o excepție de fond, astfel încât în analiza acesteia, se antamează atât de mult fondul cauzei, încât tratarea acesteia în mod distinct este formală. E. considerentul pentru care Curtea va proceda la analizarea acestei excepții concomitent cu cercetarea motivelor de recurs ce critică pe fond sentința.
1. În primul rând, raportat la prevederile art. 137 alin. 1 C.proc.civ., Curtea apreciază neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere că în speță, nu este dedus judecății un conflict de interese, ci unul de drepturi.
Potrivit art. 4 din L. nr. 168/1999, conflictele de interese sunt conflictele de muncă ce au ca obiect stabilirea condițiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă, referitoare la interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaților, iar potrivit art. 5 din aceeași lege, conflictele de drepturi sunt conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații decurgând din legi sau din alte acte normative, precum și din contractele colective sau individuale de muncă.
Or, se poate constata că prin acțiunea introductivă de instanță nu se invocă nereguli privitoare la stabilirea condițiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă, ci este invocat un drept precis care, în opinia reclamantei, decurge din contractul colectiv de muncă. R. este cel care investește instanța și deci acțiunea sa, cu petitele ce o compun, stabilește limitele și profilul litigiului. Ar fi fost vorba despre un conflict de interese dacă obiectul litigiului ar fi purtat asupra negocierii contractului colectiv de muncă, ceea ce nu este cazul în speță.
În prezenta cauză, se supune judecății interpretarea contractului colectiv de muncă și decelarea drepturilor care decurg din acesta, situație în care devin aplicabile prevederile art. 5 din L. nr. 168/1999, citate mai sus.
Ca atare, Curtea nu apreciază incidentă excepția inadmisibilității acțiunii, cu precizarea că în fapt, motivarea acestei excepții pledează pentru o recalificare a acțiunii, iar nu pentru inadmisibilitatea acesteia, recurenta neinvocând practic motive concrete de inadmisibilitate.
2. Raportat la fondul cauzei și la excepția prematurității, Curtea reține că analiza are ca punct de pornire interpretarea dispozițiilor art. 41 alin. 2 lit. a din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006 și art.42 alin.2 lit. a din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2007-2010, având conținut identic, conform cărora „alte venituri sunt … cota-parte de profit ce se repartizează salariaților care este de până la 10% în cazul societăților comerciale";.
De asemenea, potrivit alin.3 din aceleași dispoziții legale, „condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate";.
Or, potrivit art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anul 2005, 2006 și 2007, „. de participare a salariaților P. S. la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P..
Prin urmare, rezultă că acest venit pretins de salariat are caracterul unei facilități, a cărei acordare se stabilește în urma negocierilor ce constituie o condiție suspensivă, conform art. 1017 cod civil și de a căror realizare depinde însăși nașterea dreptului sau transformarea unei posibilități într-un drept pur și simplu, neafectat de modalități.
3. Se invocă de către reclamanta intimată faptul că prin neacordarea acestei cote de participare la profit de către angajator, cu justificarea inexistenței negocierilor care să concretizeze detaliile de acordare, practic se invocă propria culpă a angajatorului. Curtea nu poate reține ca întemeiată această apărare, dat fiind că art. 3 din L. nr. 1. privind contractul colectiv de muncă stabilește la alin. 5 faptul că inițiativa aparține patronului, iar la alin.
6 că în cazul în care patronul nu angajează negocierea, aceasta are lor la cererea organizației sindicale sau a reprezentanților salariaților, după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii.
Culpa este deci comună, atât a patronului, cât și a salariaților, în primul rând raportat la modul în care, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, s-a ignorat rolul acestei negocieri (soldate cu încheierea contractului colectiv de muncă), acela de a concretiza, printre altele, drepturile pe care contractul colectiv de muncă la nivel național le prevede într-o formă prea generală pentru a se putea vorbi despre un drept concret, format, născut.
Astfel, așa cum se observă, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate preia formularea din contractul colectiv de muncă la nivel național, în condițiile în care ar fi trebuit să stabilească (așa cum stipulează art. 41 alin. 3 din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006 și art.42 alin.3 din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2007-
2010) condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților. Prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, se trimite la o altă negociere cu F. P., prin care să se detalieze aceste condiții de acordare.
Caracterul deficitar a redactării contractului la nivel de unitate este în egală măsură imputabil părților ce îl semnează.
În al doilea rând, chiar pornind de la modul de prevedere a dreptului în cuprinsul acestui contract, se constată, necontestată, pasivitatea angajaților, care nu au apelat la instrumentul furnizat de prevederile art. 3 alin. 6 din L. nr. 1. citate mai sus, astfel încât nu se poate sancționa angajatorul pentru culpa egală cu a reclamantei, de a nu iniția negocieri în vederea concretizării dreptului la cota de participare la profit. R. în egală măsură își invocă propria culpă, situație în care nu se poate aplica sancțiunea solicitată indirect de acesta, de a se considera efectuate negocierile de care textul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate condiționează practic nașterea dreptului.
4. Chiar dacă acest text nu indică modul condițional la adresa dreptului în sine (dreptul de a participa la profit), ci doar la adresa cotei în care se va face această participare, a condițiilor de diferențiere și a modalității de acordare, dat fiind caracterul esențial al stabilirii acestor detalii, fără de care punerea în aplicare a dreptului este practic imposibilă, chiar dreptul devine unul condițional.
Așa cum s-a arătat în cererea de recurs, nu se poate substitui voinței părților contractante nici instanța, nici reclamanta, prin fixarea aleatorie a unei anume cote de participare la profit și fără a se distinge între diferitele categorii de salariați (în funcție de vechime, profesie, competențe profesionale sau alte criterii pe care, de asemenea, părțile trebuia să le negocieze).
Nu este o prejudecată considerarea angajatorului ca deținând o poziție privilegiată sau chiar dominantă în relația cu angajații, acesta fiind un loc comun ce este recunoscut indirect chiar de către legiuitor, prin instituirea tuturor normelor de protecție față de angajați în cuprinsul C.ui muncii și al celorlalte acte normative ce reglementează derularea acestor raporturi juridice.
Trebuie însă constatat că tocmai prin intermediul acestor reglementări, s-au furnizat pârghiile prin care angajații se pot proteja de abuzul de putere din partea angajatorului, astfel încât în speță, Curtea nu poate constata o încălcare a drepturilor angajatului prin abuzul angajatorului de poziția sa dominantă, raportat la considerentele ce preced.
5. Nu se verifică în speță nici încălcarea dispozițiilor art. 165 C. muncii, ce instituie inadmisibilitatea renunțării la drepturile salariale, având în vedere că, așa cum s-a arătat în cele de mai sus, practic nu se poate vorbi despre un drept născut, nefiind îndeplinită condiția prevăzută în textul incident pentru nașterea dreptului. Oricât de largă ar fi interpretarea pe care am agrea-o în ce privește sintagma „drepturi salariale";, în opinia Curții, aceasta nu poate include situațiile similare celei de față, în care dreptul este afectat de o condiție suspensivă. Totodată, în opinia Curții, nu se poateconsidera incompatibilă cu prevederile art. 165 C. muncii reglementarea unor drepturi bănești condiționale în favoarea salariaților, fiind chiar anumite drepturi salariale cărora caracterul condițional le este de esență (e.g., premiile).
Sensul interdicției aduse de art. 165 C. muncii este de a nu se permite renunțarea la drepturile salariale a căror existență este neîndoielnică, pentru a nu da loc abuzurilor din partea angajatorului, care prevalându-se de poziția sa dominantă economic, să impună, prin anumite constrângeri obscure, renunțarea la drept din partea angajatului vulnerabil.
Față de aceste considerente, Curtea apreciază recursul fondat, fără a mai fi nevoie a se analiza celelalte motive de recurs invocate, anume, cele privitoare la existența sau nu a aprobării adunării generale a acționarilor pârâtei; existența profitului distribuibil/repartizabil; natura dreptului solicitat de drept salarial sau alt venit ce nu are legătură cu salariul.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de A., în temeiul art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., va admite recursul declarat de pârâtă, va modifica în parte hotărârea în sensul respingerii acțiunii reclamantului, fiind menținute celelalte dispoziții privind soluționarea excepțiilor procesuale invocate în cauză.
În temeiul disp.art.274 cod. proc. civilă, intimata M. R., aflată în culpă procesuală, va fi obligată să plătească recurentei suma de 714 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU A.E MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta S. O. P. S. împotriva sentinței civile nr.1016 din 15 martie 2010 a T.ui S., pronunțate în dosarul nr. (...), pe care o modifică în parte, în sensul că:
Respinge acțiunea formulată de reclamantul M. R. în contradictoriu cu
S. O. P. S..
Menține celelalte dispoziții privind soluționarea excepțiilor procesuale invocate în cauză.
Obligă pe intimata M. R. să plătească recurentei suma de 714 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică, azi, (...).
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
D. C. G. C. M. I. T.
GREFIER,
N. N.
Red./ Tehnored.:C.M.;
2 ex.- (...);
Jud. fond:- Tribunalul Sălaj:- B. A.;
- K. M..
| ← Decizia civilă nr. 2980/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4074/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
