Decizia civilă nr. 3594/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3594/R/2011
Ședința din 17 octombrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE : D. G. JUDECĂTOR : S. D. JUDECĂTOR : L. D. GREFIER : C. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții G. S., R. I. I., V. S., G. O. S., B. L., M. V., S. V. împotriva sentinței civile nr. 1. din 30 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. (...), privind și pe pârâții intimați C. P. PRIN P., P. C. P., C. LOCAL P., având ca obiect drepturi bănești diminuare salariu cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost comunicat pârâților intimați și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care Curtea, din oficiu, în temeiul art. 80 din L. nr. 168/1999, invocă excepția tardivității recursului, având în vedere că sentința atacată le-a fost comunicată reclamanților recurenți la data de 08 iunie
2011, conform dovezilor de primire și proceselor verbale de predare aflate la filele
39, 40, 41, 42, 43, 45, 47 din dosarul tribunalului, iar recursul a fost înregistrat la data de 23 iunie 2011 și reține cauza în pronunțare asupra acestei excepții.
C U R T E A
Prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub nr. de mai sus reclamanții G. S., R. I. I., V. S., G. O. S., B. L., M. V., S. V. au chemat în judecată pe pârâții C. P., prin primar, P. comunei P., C. local P., solicitând obligarea acestora la plata drepturilor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă al fiecărui reclamant, calculate ca diferență între salariile cuvenite și cele efectiv încasate prin reținerea unui procent de 25% din salariu, sume actualizate cu rata inflației, precum și obligarea pârâților la alocarea fondurilor necesare plății sumelor solicitate.
La data de (...), prin sentința civilă nr. 1., pronunțată de Tribunalul
Bistrița Năsăud în dosar nr. (...), acțiunea a fost respinsă.
Analizând actele și lucrările dosarului tribunalul a reținut faptul căreclamantul G. S. este primarul comunei, reclamantul R. I. I. este viceprimarul comunei, iar ceilalți reclamanți fac parte din personalul contractual al Primăriei comunei P., activitatea acestora fiind remunerată conform legii de salarizare a personalului bugetar.
Prin acțiunea formulată, reclamanții au înțeles să solicite plata drepturilor salariale neacordate ca urmare a reducerii prin lege cu 25% a drepturilor salariale ale personalului bugetar și repunerea lor în situația salarială anterioară lunii iulie 2010.
Față de obiectul sesizării, tribunalul a analizat legalitatea măsurii diminuării salariale atât din perspectiva Legii nr. 1. aplicabilă pe perioada (...) -
(...), cât și din perspectiva Legii noi nr. 2., aplicabilă pe întreg anul 2011.
Prin art. 1 din L. nr. 1., în vigoare din data de 3 iulie 2010, cuantumul brut al salariului reclamanților, ca și al tuturor persoanelor din sistemul bugetar, s-a diminuat cu 25%.
Potrivit dispozițiilor art. 16 din L. nr. 1., măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
Dispozițiile Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamanților constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamanților este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010, măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să se impună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție (apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
Toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului, aspecte recunoscute de reclamant așa cum rezultă din motivarea acțiunii lor introductive.
Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională. Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada
3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate: încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului personalului unităților bugetare, alăturată unei serii de măsuri de gestionare a problemelor financiare cu care se confruntă bugetul de stat constituie în opinia tribunalului o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
Este neîndoielnic faptul că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța de judecată este obligată să acorde prioritate reglementărilorinternaționale, care fac parte din dreptul intern odată ce au fost ratificate de R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilor instanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale. Aceasta întrucât, au existat situații în care instanța constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a unui anumit text legal, reținând că acesta este conform Constituției și ulterior, Curtea europeană a reținut încălcarea normelor convenționale prin aplicarea respectivului text legal analizat de judecătorul constituțional (spre exemplu, Cauza D. P.escu împotriva României, Hotărârea din 26 aprilie 2007).
În temeiul obligației instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității C. europene față de normele interne, se impune a se analiza de tribunal dacă reglementările interne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamanților intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
În susținerea neconformității normei interne cu prevederile internaționale s-a invocat faptul că măsura diminuării drepturilor salariale încalcă art. 17 din
Declarația Universală a Drepturilor Omului privitoare la dreptul de proprietate, la imposibilitatea exproprierii fără o justă despăgubire; Primul Protocol Adițional la C. pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, privitoare la dreptul de proprietate, la lipsa unei despăgubiri, ceea ce rupe justul echilibru între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general, persoana fiind lipsită de posibilitatea de a avea măcar speranța că își va recupera vreodată sumele neacordate, atâta timp cât nu există o compensare a acestei măsuri.
T. nu a putut reține neconformitatea măsurii adoptate prin L. nr. 1. cu reglementările europene. Întrucât dreptul de creanță al reclamanților și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, nu se poate reține că reclamanții au un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010). Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamanților, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamanți, ceea ce nu este cazul întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare (a se vedea Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a opinat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din
Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (a se vedea Cauza Kopecky împotriva Slovaciei,
Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei,
Hotărârea din 19 aprilie 2007).
C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statulpoate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza
Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. S. se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o.
Sub acest aspect, T. a reținut că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale.
Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată.
Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
În cauză, reclamanții nu au dovedit că prin măsura diminuării veniturilor salariale situația lor financiară și a familiei acestora a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea de mijloacele de subzistență (nu s-a probat că măsura luată i-a pus pe reclamanți în imposibilitatea de a plăti rate, întreținere, etc.). În aprecierea proporționalității trebuie să se aibă în vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Chiar dacă și în prezent, în urma adoptării Legii nr. 2., nivelul salariilor este inferior momentului iunie 2010, nu înseamnă că situația diminuării drepturilor s-a definitivat, ea păstrându-și caracterul temporar, fiind aplicabilă pentru anul 2011, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Desigur, pe perioada cât drepturile salariale stabilite sunt inferioare momentului iunie 2010 înseamnă că, în continuare, există o restrângere a exercițiului unui drept fundamental, respectiv a dreptului la salariu, ca și corolar al dreptului la muncă. Această restrângere îndeplinește însă toate exigențele prevăzute de art. 53 din Constituție, fiind prevăzută de lege (L. nr. 2., începând cu data de 1 ianuarie 2011, pe tot parcursul anului 2011), fiind justificată de menținerea în continuare a existenței unei amenințări la adresa securității naționale (conform expunerii de motive la L. nr. 2.), măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale.
Măsura are caracter temporar (aplicându-se numai pentru anul 2011), astfel că nu afectează substanța dreptului, se aplică nediscriminatoriu întregului personal bugetar, există un raport de proporționalitate cu situația care a determinat-o (criza economică accentuată), există un just echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului, reclamanții nedovedind situația lor financiară gravă începând din
1 ianuarie 2011, care constituie un element în analiza proporționalității.
Nu a putut fi reținută nici eventuala discriminare a reclamanților, ca salariați în sectorul bugetar față de angajatul din sectorul privat, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C.europene și art. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă.
Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator.
În sfera publică angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, ca act al legiuitorului originar sau delegat, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Manifestarea sa de voință este condiționată și, totodată, limitată de lege. Î., atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nici măcar nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale.
Ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea și să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. R.nea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea.
Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat. Egalitatea nu presupune uniformitate, astfel încât este evident că angajatorul din sfera publică se conduce, în privința modului de stabilire a drepturilor salariale și a marjei de apreciere de care dispune în privința stabilirii salariilor, după alte reguli față de angajatorul privat.
În baza considerentelor exprimate, reținând că măsura diminuării drepturilor salariale poate fi dispusă prin lege fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, că ea este prevăzută într-o lege clară, previzibilă, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice mondiale, este proporțională cu situația care a determinat-o, este temporară, iar reclamanții nu au dovedit că măsura a afectat grav situația lor financiară și a familiei acestora, lipsindu-i de mijloacele de subzistență, tribunalul, în temeiul prevederilor art. 1 din L. nr. 1., a art. 1 din L. nr. 2., a prevederilor art. 14 din C. europeană, a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C., a P. nr. 12, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către pârâți.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții G. S., R. I. I., V. S.,
G. O. S., B. L., M. V., S. V., solicitând casarea hotărârii recurate și reținereacauzei spre rejudecare, iar pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, în sensul obligării pârâților intimați la plata drepturilor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă al fiecărui reclamant, dintre sumele încasate cu acest titlu și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie
2010 - decembrie 2010, sumele de bani solicitate potrivit petitului 1 al acțiunii actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective, precum și alocarea fondurilor necesare plății sumelor solicitate.
Analizând cu prioritate excepția tardivității invocată din oficiu, Curtea o găsește întemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. art. 80 din L. nr. 168/1999, termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunțate de instanța de fond.
Termenul legal menționat este instituit de către legiuitor ca un termen legal imperativ, nerespectarea acestuia având drept consecință decăderea din dreptul de a mai exercita calea de atac. C. de atac exercitată după împlinirea termenului este considerată ca fiind formulată tardiv.
Raportat la dispozițiile legale menționate, Curtea constată că sentința atacată a fost comunicată reclamanților la data de (...), potrivit dovezii de primire
și procesului-verbal de predare din dosarul T.ui (f. 39, 40, 41, 42, 43, 45, 47), iar recursul a fost înregistrat la data de (...), cu depășirea termenului legal imperativ menționat.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. 1 coroborat cu art. 301 alin. 1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca tardiv formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca tardiv recursul declarat de reclamanții G. S., R. I. I., V. S., G. O. S., B. L., M. V., S. V. împotriva sentinței civile numărul 1. din (...) a T.ui B. N. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
D. G. S. D. L. D. C. M.
Red.DG/dact.MS ; 2 ex./(...)
| ← Decizia civilă nr. 227/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2156/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
