Decizia civilă nr. 3640/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3640/R/2011
Ședința publică din data de 19 octombrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: G.-L. T.
JUDECĂTORI: S.-C. B.
I.A-R. M. GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta P. M. B. împotriva sentinței civile nr. 939 din 10 mai 2011, pronunțată de T. B.-N., în dosar nr. (...), privind și pe reclamantul intimat M. I., având ca obiect drepturi bănești - diminuare salariu cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 14 octombrie 2011, prin fax, pârâta recurentă a depus o cerere prin care solicită judecarea cauzei în lipsă.
Cauza fiind în stare de judecată, rămâne în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 939 din 10 mai 2011, pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...) s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P. municipiului B.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul M.
I. împotriva pârâtei P. M. B., reclamantul fiind obligat să plătească pârâtei suma de 310 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, s-a reținut că reclamantul este angajat al pârâtei pe postul de paznic, conform contractului individual de muncă, activitatea sa fiind remunerată conform legii de salarizare a personalului bugetar, iar pârâta a pus în aplicare prevederile Legii nr.118/2010 privind reducerea salariilor cu 25% pentru perioada (...) - (...).
Prin acțiunea formulată, reclamantul a înțeles să solicite plata drepturilor salariale cuvenite conform contractului individual de muncă cu începere de la data introducerii acțiunii, deci și pentru viitor. Față de obiectul sesizării, tribunalul a analizat legalitatea măsurii diminuării salariale atât din perspectiva Legii nr. 118/2010 aplicabilă pe perioada (...) - (...), cât și din perspectiva Legii nr. 285/2010, aplicabilă pe întreg anul 2011.
Prin art. 1 din Legea nr. 118/2010, intrată în vigoare din data de 3 iulie
2010, cuantumul brut al salariului reclamantului, ca și al tuturor persoanelor din sistemul bugetar, s-au diminuat cu 25%. Potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 118/2010, măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
Dispozițiile Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
T. a reținut că diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantului constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamantului angajat într-o unitate bugetară este stabilit prin lege, nefiind negociat între părțile contractante, cuantumul salariului înscris în contractul individual de muncă fiind cel anume reglementat prin lege la data încheierii contractului, iar nu cel convenit de reclamant cu angajatorul, care nici nu i-ar fi putut acorda un salariu în alt cuantum decât cel legal, astfel că salariul poate suferi modificări tot în temeiul legii, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010, măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să se impună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție (apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
Toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din Legea nr. 118/2010, s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului. Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională. Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale. Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o.
Astfel, din perspectiva reglementărilor constituționale și europene, nu se poate reține o eventuală discriminare a reclamantului, ca salariat în sectorul bugetar față de angajatul din sectorul privat, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din Convenția europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă. Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 118/2010, dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și decheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator, în funcție de veniturile, alți indicatori economici ori domeniul de activitate în care funcționează angajatorul.
În sectorul public angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități ce au calitatea de angajator trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale, așa cum nu se produce nici vreo negociere între părți în situația majorării salariilor din sectorul public, angajatorii trebuind să pună în aplicare legea adoptată în domeniu.
Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat.
Referitor la prevederile art.40 alin.2 lit. c Codul muncii invocată expres de reclamant ca temei juridic al acțiunii, tribunalul a observat că acest text legal, ce reglementează una dintre obligațiile angajatorului, prevede că acesta trebuie să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate, însă această dispoziție legală nu poate atrage o soluție de admitere a acțiunii pentru că, după cum s-a explicat anterior, angajatorii din sectorul public pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari ori mici prin contractul individual de muncă, drepturi ce ar fi situate în afara cadrului legal în materia salarizării personalului bugetar.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, și că prin aceasta nu se aduce atingere nici unuia dintre drepturile invocate de către reclamanți, situație în care, în baza prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010, a art. 1 din Legea nr. 285/2010, a prevederilor art. 14 din Convenția europeană, a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C., a P. nr. 12, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă s-a acordat doar jumătate din contravaloarea onorariului avocațial întrucât, pe de o parte, excepția invocată de pârâtă a fost respinsă ca neîntemeiată, aceasta constituind apărarea principală a acesteia, iar pe de altă parte, suma la plata căreia fost obligat reclamantul este rezonabilă ținând cont de valoarea obiectului litigiului.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta P. M. B. solicitândmodificarea în parte a hotărârii în sensul obligării pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului a arătat că instanța de fond nu era îndreptățită să reducă cuantumul onorariului stabilit de avocat cu clientul său, făcând greșit aplicarea dispozițiilor art.274 pct.1 și 3 C.proc.civ.
Conform dispozițiilor art.30 din Legea nr.51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, contractul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului, iar în conformitate cu art. 94 alin. 2 si 3 din Statutul profesiei de avocat, onorariul se stabilește prin negociere, fiind totodată exclusa obligația avocatului de a justifica cuantumul sumelor care i se cuvin cu acest titlu, convenite cu clientul sau.
In aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuie sa aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauza, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. Astfel, nu este justificată reducerea onorariului achitat de parte avocatului său, mai ales că acțiunea a fost respinsă în întregime.
Onorariul a fost stabilit inter partes conform art. 132 din Statutul profesiei de avocat, ținând seama de elementele prevăzute în alin. 3 al textului menționat, care sunt: timpul și volumul de munca solicitate pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanta intereselor in cauza; împrejurarea ca acceptarea mandatului acordat de client îl împiedica pe avocat sa accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, daca aceasta împrejurare poate fi constatata de client fara investigații suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea in munca, experiența, reputația și specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau specialiști impusa de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.
Textul de lege menționat permite instanței sa mărească sau sa micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de muncă îndeplinită de avocat.
Prin reducerea onorariului plătit avocatului pârâta ar fi în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se afla în culpă procesuală și nici în culpă de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulateîn cererea de recurs, Curtea constată următoarele:
Potrivit prevederilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de ori vor constata motivat ca sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Așadar, din aceste dispoziții legale rezultă că instanța are posibilitatea să cenzureze, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma criteriilor legale prevăzute de textul mai sus enunțat.
Curtea constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale menționate, apreciind că, în raport de munca concretă depusă de avocat în dosar, respectiv de conținutul întâmpinării, durata scurtă de soluționare a cauzei, precum și în raport de valoarea obiectului litigiului, cuantumul onorariului de avocat pretins cu titlu de cheltuieli de judecată este disproporționat.
Astfel, prima instanță a avut în vedere, pe de o parte, faptul că apărările pârâtei recurente cuprinse în întâmpinarea formulată prin avocat, întemeiatepe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei au fost respinse, iar, pe de altă parte, s-a avut în vedere complexitatea muncii depusă de avocat raportat la apărările formulate, obiectul cauzei, precum și faptul că aceasta face parte din categoria unor cauze repetitive în care pârâta-recurentă a fost reprezentată de același avocat, apărările formulate în aceste cauze fiind identice.
Nu se poate considera că prin acordarea proporțională a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocațial, s-ar aduce atingere efectelor juridice inter partes ale contractului de asistență juridică încheiat între pârâtă și avocatul ales al acesteia pentru reprezentarea intereselor sale în instanță, în cauză fiind în discuție în ce măsură partea căzută în pretenții poate fi obligată la suportarea acestora, or, o astfel de obligație poate fi stabilită ținând seama de prevederile art. 274 C.pr.civ.
În acest context Curtea constată că în cauză nu se poate fi reținută incidența prevederilor din Statutul profesiei de avocat referitoare la modul de soluționare a reclamațiilor și contestațiilor privind onorariile, care vizează raporturile dintre avocat și client.
Prin urmare motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9
C.pr.civ., se găsesc a fi nefondate.
Deși au cererea de recurs a fost întemeiată și pe dispozițiile art. 304 pct.
7 și 8 C.pr.civ., se constată că indicarea acestora de către recurentă este pur formală, în dezvoltarea motivelor de recurs neregăsindu-se critici care să poată fi cenzurate prin prisma prevederilor legale invocate. Hotărârea atacată este motivată, motivele sunt pertinente și necontradictorii, iar pronunțarea asupra cheltuielilor de judecată nu s-a făcut ca urmare a interpretării contractului de asistență juridică, ci prin raportare la prevederile art. 274 C.proc.civ.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin.1 c.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta P. M. B. împotriva sentinței civile nr. 939 din (...) a T.ui B.-N., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 19 octombrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI G . L. T. S. C. B. I.A R. M.
Red.SCB Dact.SzM/2ex. (...)
Jud. fond I. S.
G. C.
GREFIER
| ← Decizia civilă nr. 571/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 629/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
