Decizia civilă nr. 404/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 404/R/2011
Ședința publică din data de 2 februarie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I.- R. M.
JUDECĂTORI: G.-L. T.
S.-C. B.
GREFIER: S.-D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. OMV P. SA împotriva sentinței civile nr. 4. din (...), pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...), privind și pe reclamantul A. M., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul pârâtei recurente, avocat B. I. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind reclamantul intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat reclamantului intimat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 25 noiembrie
2010 reclamantul intimat prin avocatul său, a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare, un exemplar din acest înscris fiind comunicat cu reprezentantul pârâtei recurente.
De asemenea instanța comunică cu reprezentantul pârâtei recurente un exemplar din notele scrise depuse de reclamantul intimat prin avocatul său la data de 1 februarie 2011.
La acest termen de judecată reprezentantul recurentei depune la dosar concluzii scrise, factură și extras de cont, arătând că nu are cereri de formulat în probațiune, solicitând cuvântul în susținerea recursului.
Nefiind formulate cereri prealabile, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul pârâtei recurente, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris, în principal casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii introductive de instanță în principal ca fiind prescrisă și în subsidiar ca nefondată.
Susține atât motivele recursului cât și considerentele expuse în concluziile scrise formulate, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial conform facturii și extrasului de cont depuse la dosar.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A P rin Sentința civilă nr. 4. din (...), pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...), s-au respins ca neîntemeiate excepțiile necompetenței teritoriale, a nulității cererii de chemare în judecată, a lipsei calității procesual active a reclamantului și a prescripției dreptului la acțiune privind drepturile bănești aferente anilor
2006 și 2007.
S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile bănești aferente anului 2005 și în consecință respinge acțiunea formulată de reclamant privind aceste pretenții ca prescrise.
S-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul A. M. împotriva pârâtei SC OMV P. SA B. și în consecință a fost obligată pârâta să plătească reclamantului contravaloarea ajutorului a 4.000 mc de gaze naturale pentru anii 2006 și 2007, în funcție de prețul unui mc de gaze naturale la data de
1 ianuarie 2006, și respectiv de la data de 1 ianuarie 2007, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății efective.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 810 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în condițiile art.137 Cod procedură civilă, excepțiile invocate de către societatea pârâtă sunt nefondate, mai puțin excepția prescripției dreptului la acțiune care este în parte întemeiată.
Excepția necompetenței teritoriale a tribunalului a fost respinsă, întrucât potrivit art. 284 alin.2 Codul muncii competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă revine tribunalului în a cărei rază teritorială reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori după caz, sediul, iar în speță, reclamant are domiciliul în județul B.-N..
Contrar aserțiunilor pârâtei, în speță nu sunt aplicabile prevederile art.72 din Legea nr. 168/1999, întrucât aceste dispoziții legale au fost abrogate implicit prin dispozițiile art. 298 alin.2 Codul muncii, care prevede că orice alte dispoziții contrare se abrogă, caz în care este evident faptul că trebuie considerate abrogate și dispozițiile invocate prevăzute de art. 72 din Legea nr. 168/1999 care prevedeau în cazul conflictelor de drepturi că acestea se soluționează de instanța judecătorească competentă în a cărei circumscripție își are sediul unitatea. S-a subliniat că aceasta este practica constantă a instanțelor judecătorești sesizate cu acest tip de litigii.
T. a respins și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, întrucât aceasta având calitatea de salariată al societății pârâte și invocând prevederile art.176 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate care prevede că salariații au dreptul la un ajutor material reprezentând contravaloarea a câte 4000 mc de gaze naturale pentru fiecare an, și art. 187 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură ce se referă la același drept, tribunalul statuează că acest drept aparține salariaților, iar nu sindicatului, situație în care aceștia sunt îndreptățiți să acționeze în judecată societatea pârâtă, având legitimitate procesuală activă, urmând a se stabili dacă aceste pretenții sunt fondate sau nu în funcție de probele administrate și apărările invocate de părți.
A fost respinsă și excepția nulității cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă pentru că, chiar dacă reclamantul nu a indicat valoarea obiectului acțiunii dedusă judecății, tribunalul a statuat că prin modul de formulare a obiectului acțiunii prin care se solicită obligarea pârâtei la plata ajutorului material reprezentând contravaloarea 4000 mc gaze naturale pentru anii (...), acesta este suficient de determinat, iar acțiunea poate fi soluționată în mod adecvat pe baza acestor pretenții deduse judecății, urmând ca instanța de judecată să stabilească în măsura în care consideră necesar, în situația în care, pe fond, pretențiile vor fi găsite întemeiate, data de la care trebuie calculat prețulunui metru cub de gaz naturale solicitate pentru a se realiza o justă soluționare a litigiului dedus judecății.
În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile bănești invocate de reclamantă pentru anii 2005, 2006 și 2007, tribunalul a statuat că în cauză sunt aplicabile disp.art.283 alin.1 lit. c din Codul muncii care instituie un termen de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data nașterii dreptului solicitat, și că nu este aplicabil termenul de 6 luni invocat de către societatea pârâtă, deoarece obiectul pretențiilor deduse judecății de reclamantă prin care solicită obligarea pârâtei la plata unor venituri cu titlu ajutor material anual, respectiv contravaloarea a câte 4.000 mc gaze naturale, sunt și trebuie asimilate drepturilor salariale cuvenite angajaților și trebuie să aibă un regim juridic similar, inclusiv sub aspectul termenului de prescripție.
Observând însă că reclamantul a înregistrat acțiunea la data de 26 mai
2009 și că aceasta solicită ajutorul material și pentru anul 2005, tribunalul a constatat că pentru acest an, acțiunea formulată de reclamantă este prescrisă și va fi respinsă ca atare, întrucât în situația în care dispozițiile din contractele colective de muncă invocate la nivel de unitate și ramură, anterior precizate, nu indică o dată fixă din cursul anului în care ar fi trebuit achitat ajutorul material reprezentând cota de gaze naturale, înseamnă că trebuie luată în calcul pentru determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, cel mai târziu ultima zi din anul respectiv, ori în cazul anului 2005, ultima zi a fost
31 decembrie 2005, iar acțiunea a fost înregistrată doar în 26 mai 2009. Așa fiind, tribunalul constată că a fost depășit termenul general de prescripție de 3 ani aplicabil în cauză, motiv pentru care a admis excepția prescripției dreptului la acțiune privitor la drepturile bănești aferente anului 2005, iar în consecință a respins acțiunea ca prescrisă privind pretențiile din acel an.
Contrar aserțiunilor reclamantului, tribunalul a considerat că termenul de prescripție de 3 ani în acest caz nu se calculează de la expirarea a 150 zile necesare pentru închiderea anului financiar întrucât față de pretențiile deduse judecății, acestea nu se află în legătură de conexitate directă cu închiderea anului financiar la nivelul societății, ci trebuie executate dispozițiile contractelor colective în timpul anului respectiv în lipsa altor prevederi derogatorii.
Însă, pentru anii 2006, 2007, tribunalul a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art.283 alin.1 lit. c din Codul muncii, care instituie un termen de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune și observând data înregistrării acțiunii de către reclamantă anterior precizată, se observă că pentru aceste pretenții acțiunea a fost formulată în termenul de prescripție menționat, motiv pentru care a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile deduse judecății aferente anilor 2006-2007.
În ce privește fondul acțiunii, analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Din înscrisul depuse la dosar (f.33), emis de societatea pârâtă, datat 22 septembrie 2008, reiese că reclamantul a avut calitatea de salariat la pârâtă în meseria de magaziner, începând cu data de 08 noiembrie 1981 și până la data de
19 februarie 2009, aspecte reieșite și din copia carnetului de muncă al reclamantului anexat în copie la dosar f.124-130, iar în această perioadă, doar la data de 01 iulie 2004 s-a făcut mențiunea în carnetul de muncă că salariul reclamantului a fost majorat ca urmare a aplicării prevederilor art.134 alin.1 din contractul colectiv de muncă, neexistând nici un fel de mențiuni înscrise cu privire la aplicarea art.176 alin.1 din contractul colectiv de muncă invocat drept temei al pretențiilor deduse judecății.
Potrivit art. 39 alin.1 lit. a Codul muncii salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, iar angajatorului îi revine obligația să acorde salariațilortoate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă potrivit art.40 alin.2 lit. c din același cod. Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri conform art. 155 Codul muncii. Potrivit art.236 alin.4 Codul muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu dispozițiilor legale constituie legea părților, executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părți - art.243 alin.1, iar prevederile acestor contracte produc efecte față de toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală, conform art. 239 Codul muncii. Sunt reliefate și prevederile art.238 alin.1 Codul muncii care arată că prin contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Față de aceste dispoziții legale ce reglementează drepturile salariaților la salarizare, respectiv obligațiile corelative ale angajatorului, precum și caracterele și efectele contractelor colective de muncă legal încheiate, tribunalul a stabilit dacă reclamantul în calitate de fost salariat al pârâtei este îndreptățită să primească un ajutor material anual reprezentând contravaloarea a câte 4.000 mc de gaze naturale potrivit dispozițiilor contractelor colective de muncă expres invocate prin acțiune.
Potrivit art.187 din C. colectiv de muncă la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze, pentru anul 2005, salariații agenților economici din industria petrolieră nominalizați în anexa nr.1, în care este prevăzută și societatea pârâtă, vor primi anual un ajutor material egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale, în cazul în care acesta nu a fost compensat prin majorarea salariului de bază. Cuantumul și condițiile de acordare a acestui ajutor material vor fi stabilite prin contractele colective de muncă la nivel inferior. S-a reliefat faptul că aceste dispoziții au fost reiterate și în contractele colective de muncă la nivel de ramură pentru anii 2006 și 2007 potrivit actelor adiționale depuse în copie la dosar.
Potrivit art.176 alin.1 din C. colectiv de muncă la nivelul unității pârâte, se prevedea inițial că fiecare salariat are dreptul la acordarea unui ajutor anual reprezentând contravaloarea a 4000 mc gaze naturale, iar modalitatea concretă de calcul urmează a face obiectul unui act adițional. Însă ulterior prin C. colectiv de muncă la nivelul unității pârâte din 1997 s-a prevăzut că începând cu data de
01 iunie 1997 ajutorul material anual reprezentând contravaloarea a 4000 mc gaze naturale, ce se acordă fiecărui salariat va fi inclus în salariul de bază. Modalitatea concretă de calcul va face obiectul unui act adițional la contract. În contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 1998 și 2008 s-a prevăzut la art. 176 că ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin CCM 1997. S-a reliefat faptul că pârâta nu a dovedit în concret includerea ajutorului material în litigiu în anul
1997 în cazul reclamantului, care oricum la acea dată nu era salariata acesteia, însă nici în cazul altor salariați din acest județ care aveau această calitate la data respectivă.
Observând probatoriul administrat în cauză prin înscrisurile depuse de părți, tribunalul a apreciat că nu sunt justificate susținerile societății pârâte în sensul că s-ar fi introdus în salariul de bază al reclamantului contravaloarea ajutorului material pentru anii menționați în acțiune reprezentând contravaloarea a 4.000 mc de gaze naturale anual în care acesta a activat la societatea pârâtă, fiind simple afirmații neurmate de majorarea efectivă a salariului de bază. Înscrisurile depuse de pârâtă în copie la dosar ce reprezintă adrese către sucursale ale pârâtei din anul 1997 nu sunt în măsură să convingă instanța că se referă la includerea ajutorului material prevăzut de art. 176 alin.1în salariile de bază ale angajaților, întrucât nu se face trimitere expresă la acest drept, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu s-au efectuat mențiunile necesare în carnetul de muncă în acest sens.
Pentru că pârâta angajator nu a făcut proba necesară prin înscrisuri în condițiile art. 287 Codul muncii, instanța a constatat că acțiunea formulată de reclamantă este în parte fondată, conform dispozitivului. T., pentru a evita eventuale litigii între părți, a considerat că este necesar să stabilească data de la care se va calcula prețul unui metru cub de gaze naturale, preț ce va fi înmulțit cu 4.000 unități, iar data avută în vedere de tribunal, respectiv cea din 1 ianuarie a anului pentru care s-au acordat drepturile solicitate, este justificată de faptul că anumiți salariați nu au muncit la pârâtă pe tot parcursul acelui an, astfel că se impune stabilirea unei date fixe drept etalon pentru toți salariați din acel an calendaristic.
Pentru a se realiza o reparare integrală a prejudiciului suferit de reclamantă în urma neachitării în anii 2006 și 2007 a ajutorului material cuvenit, suma respectivă a fost actualizată cu indicele de inflație de la scadență, respectiv din ultima zi calendaristică a anilor 2006 și 2007 și până la data plății efective.
Apărările societății pârâte potrivit cărora drepturile bănești solicitate prevăzute de art.176 alin.1 din contractele colective de muncă pentru anii (...), care prevedeau că ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin contractul colectiv de muncă din anul 1997, nu sunt în măsură a exonera societatea pârâtă de la obligația de a acorda acest drept prevăzut expres de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pe de o parte, iar pe de altă parte, în condițiile în care nu a depus dovezile necesare la dosar din care să rezulte în concret că în cazul acestei reclamante s-ar fi realizat compensarea respectivă prin majorarea salariului de bază. De altfel în cazul acestei reclamante, trebuie reliefat faptul că aceasta nu a lucrat la pârâtă în anul
1997, ci doar din anul 2005, situație în care apărarea pârâtei cu privire la această reclamantă este și lipsită de relevanță.
Având în vedere considerentele anterior reliefate și ținând cont de prevederile art. 40 Codul muncii care prevede că angajatorul are obligație de a plăti salariatului drepturile prevăzute de lege și de contractele colective de muncă, precum și dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură invocat de reclamantă, tribunalul a admis, în parte, acțiunea.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 810 lei cheltuieli de judecată, având în vedere faptul că, față de modul de soluționare a acțiunii, prin care pretențiile deduse judecății au fost admise în parte, se impune ca pârâta, aflată parțial în culpă procesuală, să suporte proporțional cheltuielile de judecată efectuate de reclamant, respectiv 810 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC OMV P. SA solicitândmodificarea sentinței și în principal respingerea acțiunii ca prescrisă, iar în subsidiar ca nefondată și obligarea acesteia la plata sumei de 763 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond și în recurs.
În motivarea recursului o primă critică pe care o aduce hotărârii instanței de fond este aceea că, instanța a privat-o de dreptul la apărare.
La primul termen de judecată pârâta a solicitat încuviințarea unei expertize contabile care urma să stabilească dacă ajutorul material reprezentând contravaloarea a 4000 mp., gaze naturale a fost sau nu inclus în salariul de bază al reclamantului.
Deși instanța nu a aprobat această probă, în considerentele hotărârii susține că nu a făcut dovada certă că acest ajutor material a fost inclus însalariul de bază al salariaților. Această expertiză contabilă urma să stabilească dacă acest ajutor material a fost acordat, dacă a fost inclus în salariul de bază și dacă se regăsește în structura salariului acordat salariaților.
Deoarece această probă nu poate fi efectuată în recurs, soluția care se impune este casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond pentru administrarea acestei probe.
O altă critică se referă la cea privitoare la excepția tardivității acțiuniipromovate de reclamant.
Cererea reclamantului nu reprezintă o acțiune pentru plata unor drepturi salariale izvorâte din contractul individual de muncă, ci reprezintă o acțiune pentru plata altor venituri decât drepturile salariale, venituri cerute în temeiul unui contract colectiv de muncă, reclamantul invocând art.187 din CCM Ramură/176 CCM P., nu contractul individual de muncă, fiind deci aplicabil termenul de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, astfel că acțiunea este prescrisă.
Pe fond arată că ajutorul constând în contravaloarea unei cote de gaze naturale a fost inclus în salariul de bază al salariaților. Astfel, prin art.187 din CCM la nivel de ramură nr. 2. s-a stipulat că: „salariații agenților economici nominalizați în Anexa nr.1 pct.B, vor primi anual un ajutor material, egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale";, iar prin art.178 din CC.M la nivel de grup de unități din industria petrolieră s-a stipulat că: „salariații agenților economici nominalizați în Anexa nr.1, vor primi anual un ajutor material, egal cu contravaloarea a 2.500-4.000 m.c. de gaze naturale. Cuantumul și condițiile de acordare vor fi stabilite prin contractele colective de muncă la nivele inferioare";.
Prin art.176 din CCM la nivel de unitate P. se prevede că ajutorul social constând în plata contravalorii cotei de gaze naturale a fost compensat prin contractul colectiv de muncă pe anul 1997. Această împrejurare a fost adusă la cunoștința sucursalelor P. prin adresa nr. IP nr.1721/(...) prin care S. P. au fost înștiințate cu privire la majorarea veniturilor salariale cu un coeficient mediu de
1,27, iar prin adresa IP nr.1738/(...) s-a revenit cu precizarea că respectivul coeficient de 1,27 se va aplica la salariile de bază ale personalului după primirea fondurilor de salarii defalcate și aprobate de conducere și adresa nr.1818/(...) alin.2 semnată de reprezentantul P. S. și reprezentantul F.S.L.I P. se comunică S. P. următoarele: „calculul fondului de salarii repartizat s-a făcut pe baza coeficientului de majorare mediu pe P., care cuprinde și prevederile art.176 (1) din contractul colectiv de muncă în vigoare";.
La nivelul anilor 1998 și următorii suma aferentă ajutorului privind cota de gaze a fost majorată implicit ori de câte ori au fost majorate salariile SC P. S A.
Această împrejurare rezultă din conținutul art.176 alin.1 din CCM la nivel de P. în care s-a stipulat că ajutorul material reprezentând c/val unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin C.. Aceeași formulare se regăsește și în CCM pentru anii 2006-2007 iar în anul 2008 alin.1 al art.176 s-a completat cu precizarea expresă că începând cu anul 1997 prezentul articol a rămas fără obiect, având în vedere că acest ajutor nu se mai acordă, fiind inclus în salariul salariaților.
Împrejurarea că după anul 1997 nu au mai existat negocieri între P. și sindicat cu privire la acordarea separată a acestui ajutor, demonstrează cu prisosință faptul că acesta a fost inclus în salariul de bază al salariaților.
O altă critică pe care o aduce hotărârii instanței de fond este aceea că,instanța nu a precizat care este caracterul sumelor la care a fost obligată pârâta, respectiv aceste sume brute sau nete. Această precizare era absolut necesară deoarece P. în calitate de angajator are obligația de a reține și de a vira la bugetul de stat impozite și contribuții: contribuția la asigurări sociale în cotă de
10,5% în temeiul art.18 alin.1 lit. a și b din Legea nr.19/2000 și art.18 alin.1 lit. a din Legea nr.19/2009; contribuția la fondul unic de asigurări sociale de sănătate în cotă de 5,5% în temeiul art.257 alin.2 lit. a, coroborat cu art.258 alin.1 și 3 din Legea nr.95/2006 și art.1 alin.1 lit. a din O.U.G. nr.226/2008; contribuția la bugetul asigurărilor pentru șomaj în cotă de 0,5% în temeiul art.19 lit. a și b din Legea nr. 76/2002 și art.19 alin.1 din Legea nr.19/2009 și impozitul pe venit în cotă de 16% în temeiul art.55 alin.1 și art.57 alin.1, 2 și 21 din Codul fiscal și pct.111 din Normele metodologice de aplicare a C. fiscal. Deoarece instanța nu a apreciat dacă aceste sume sunt brute sau nete, societatea nu va putea executa benevol această hotărâre judecătorească, iar pe calea executării silite se va solicita suma brută.
Apoi, prin decizia de încetare a contractului individual de muncă, s-au stabilit drepturile salariale de care a beneficiat reclamantul în momentul disponibilizării, or reclamantul nu a contestat această decizie, deși avea posibilitatea să o facă. Prin admiterea acțiunii, instanța a modificat implicit și dispoziția de încetare a contractului individual de muncă în partea privitoare la despăgubirile acordare, soluție profund nedreaptă.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 25 noiembrie 2010, reclamantul A. M. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta S. OMV P. S. canetemeinică și nelegală.
În motivare, reclamantul arată că instanța de fond pe bună dreptate a respins toate excepțiile invocate de pârâtă și a admis în parte acțiunea reclamantului.
În ce privește excepțiile invocate și fondul cauzei, reclamantul reiterează susținerile instanței de fond și pentru aceste considerente solicită respingerea recursului ca netemeinic și nelegal, subliniind că recurenta pârâtă nu a dovedit în concret includerea ajutorului material în litigiu în anul 1997.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține că recursul este nefondat, având în vedereconsiderentele ce vor fi expuse în continuare:
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea constată că potrivit dispozițiilor art. 283 alin. (1) din Codul muncii „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia";.
Potrivit alineatului 2 al aceleiași norme citate, „În toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. 1, termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.";
De asemenea, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, prin contractul colectiv de muncă „se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. D. s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar aveaaplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că în mod judicios prima instanță a reținut că termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii.
În consecință, întrucât acțiunea reclamantului a fost înregistrată la data de (...) și se referă la obligarea pârâtei la plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale cuvenite și neacordate, aferente perioadei 2006-2007, pentru anul 2005 acțiunea fiind respinsă ca prescrisă, în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției invocată de recurentă pentru perioada 2006-2007.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea constată că art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii prevede că angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din contractele colective de muncă.
Prin C. Colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze valabil pe anii (...) și 2009, la art. 187 se prevede că salariații agenților economici nominalizați în Anexa nr.1, vor primi anual un ajutor material, egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale.
Potrivit art. 241 alin. 1 din Codul muncii și art. 11 din Legea nr. 130/1996 privind C. colectiv de muncă, clauzele contractelor colective produc efecte pentru toți salariații angajatorului, pentru toți salariații din grupul de angajatori, pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul.
Chiar dacă la nivel de S. ". S. există un contract colectiv de muncă, legal încheiat între partenerii sociali P. SA și FSLI P., aplicabil, care nu cuprinde clauzele de natura celor solicitate de reclamant, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 187 din CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, deoarece potrivit articolului 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin C. colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de ramură (în speță).
În consecință, reclamantul este îndreptățit să primească drepturile bănești solicitate.
Recurenta nu a contestat existența dreptului solicitat, ci chiar îl recunoaște, însă susține că ar fi fost inclus în salariul de bază începând cu anul
1997. Pârâta nu a făcut dovada achitării dreptului cuvenit pentru anii 2006,
2007.
Pârâta nu a probat nici faptul că începând cu anul 1997 suplimentările solicitate ar fi fost incluse în salariu de bază, conform art. 176 din C. colectiv de muncă încheiat la nivelul unității "P.";, întrucât nu a depus la dosar un act adițional în acest sens.
Din actele depuse în probațiune în dosarul de fond, rezultă că în fapt, aceste indexări și majorări au fost înregistrate anual de mai multe ori, neexistând vreun motiv de a considera că acea creștere salarială din anul 1997 ar corespunde includerii în salariul de bază a suplimentării în discuție. Atâta timp cât înscrierile din carnetul de muncă ale reclamantului nu constată cu precizie creșteri salariale ca urmare a includerii suplimentării salariale reprezentând c/v cotei de gaz, deci cât timp explicitarea acestor creșteri salariale nu este indubitabil formulată pentru a face nefondată cererea, Curtea consideră că nu a fost făcută proba de către angajator a susținerilor pe care își fundamentează apărarea.
Curtea apreciază de asemenea că efectuarea unei expertize în cauză nu ar prezenta utilitate sub acest aspect în condițiile în care un număr de sporuri șiadaosuri la salariul de bază al angajaților acestei unități au fost prevăzute în contractele colective de muncă, P. formulând constant apărări prin care invocă includerea acestor drepturi în salariul de bază, instanțele fiind confruntate cu un mare număr de diverse astfel de litigii, astfel încât, dată fiind deja notorietatea acestei apărări a pârâtei, nu se poate accepta fără o mai clară verificare simpla sa afirmație că a inclus în salariul de bază dreptul solicitat prin prezenta acțiune.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât reclamantul invocă faptul că aceste creșteri salariale au corespuns unor majorări, indexări făcute conform indicelui de inflație în baza unor acte normative cu aplicabilitate generală. Față de inflația, ce a caracterizat economia în acea perioadă, și de constantele creșteri salariale prin care s-a încercat menținerea semnificației economice a salariului, susținerile reclamantei apar ca pertinente, fiind deci în sarcina angajatorului să probeze dincolo de orice dubiu că invocatele creșteri salariale au fost efectuate în executarea stipulației 176 din contractul colectiv de muncă, și aceasta nu doar printr-o adresă internă, a cărei punere în practică nu a fost dovedită, ci prin evidențierea prin mijloace specifice (înscrieri neechivoce în carnetul de muncă, acte adiționale la contractul colectiv de muncă) a efectuării acestei includeri în salariul de bază.
Ca atare, nefiind probată includerea adaosului în salariul de bază, chiar în ipoteza în care contractele colective de muncă ulterioare încheiate la nivel de unitate, nu au mai prevăzut acordarea acestei suplimentări, obligativitatea acordării ei a subzistat față de dispozițiile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură.
Nu poate fi agreată interpretarea potrivit căreia aceste dispoziții ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, instituie doar o invitație la negociere în cadrul demersurilor pentru încheierea contractelor colective de muncă la nivel inferior, iar nu un drept în sine. Textul art. 187 din contract colectiv de muncă la nivelul ramurii prevede imperativ că „salariații vor primi anual un ajutor material, egal cu c/v unei cote de gaze naturale";, astfel că argumentele referitoare la negociere nu reprezintă o condiție de care să depindă nașterea dreptului, ci o contextualizare a modalității în care se va pune în executare obligația.
Având în vedere dispozițiile art. 287 din Codul Muncii, care prevăd că, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, faptul că pârâta nu a făcut dovada achitării drepturilor salariale suplimentare reprezentând ajutorul material, egal cu c/v unei cote de gaze naturale solicitate de reclamant, în calitate de angajat și la data promovării acțiunii, Curtea constată că reclamantul este îndreptățită să beneficieze de drepturile suplimentare salariale solicitate.
Referitor la criticile aduse de recurentă privind caracterul sumelor la care a fost obligată, Curtea constată că aceste aspecte țin de executarea hotărârii iar în ceea ce privește faptul că reclamanta nu a contestat decizia de concediere prin care s-au stabilit și drepturile salariale cu ocazia disponibilizării, se constată că acesta nu constituie un impediment pentru formularea pe cale separată a unei acțiuni în pretenții.
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, nefiind incident niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 c.pr.civ., în temeiul art. 312 alin.1 c.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.
În temeiul dispozițiilor art. 274 c.pr.civ., recurenta va fi obligată să plătească intimatului reclamant A. M. suma de 1.240 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. OMV P. SA împotriva Sentinței civile nr. 4. din (...), pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...), pe care o menține.
Obligă pe recurenta pârâtă să plătească intimatului reclamant A. M. suma de 1.240 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 2 februarie 2011.
PREȘEDINTE JUDECATORI I .-R. M. G.-L. T. S.-C. B.
GREFIER S .-D. G.
Red.I.R.M/Dact.S.M
2 ex./(...)
Jud. fond: M. L. B. și C. N.
| ← Decizia civilă nr. 4887/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4128/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
