Decizia civilă nr. 4924/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I C.
Dosar nr. (...)
DECIZIA C. NR. 4924/R/2011
Ședința publică din 28 noiembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : D. G. JUDECĂTOR : S. D. JUDECĂTOR : L. D. GREFIER : C. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta U. J. A S. L. DIN Î. B. N. în numele și pentru membrul de sindicat I. V. împotriva sentinței civile nr. 1. din 09 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. (...), privind și pe pârâții intimați G. Ș. T., C. LOCAL T., P. C. T., având ca obiect drepturi bănești diminuare indemnizație concediu de odihnă cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
P. de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat pârâților intimați și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 08 noiembrie 2011, prin serviciul de registratură al instanței, reclamanta recurentă U. J. a S. L. din Î. B.-N., a înregistrat la dosar delegația, care atestă că aceasta a împuternicit-o pe doamna consilier juridic P. M. B. pentru a o reprezenta în dosarul nr. (...) al C. de A. C.
De asemenea, se constată că prin motivele de recurs reclamanta recurentă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 306 alin. 2 C.pr.civ., invocă ca motive de ordine publică efectele Deciziei nr. 20 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recursul în interesul legii, conform căreia „Stabilește că dispozițiile art.1 din L. nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, raportat la art.150 (fost art. 145) din C. Muncii, art.103 lit. a) din L. nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art.7 din H. G. nr.2. privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferentă anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a L. nr.1., respectiv 3 iulie 2010.";.
Curtea constată recursul în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A P rin acțiunea civilă înregistrată la nr. de mai sus, reclamantul I. V., prin U. J. a S. L. din Î., a chemat în judecată pe pârâții G. Ș. T., C. LOCAL AL C. T. și P. C. T., solicitând obligarea pârâtei de rândul 1 la calcularea indemnizației de concediu de odihnă aferent anului școlar 2009-2010 în cuantum integral, fără aplicarea diminuării cu 25% prevăzută de L. nr. 1., în conformitate cu prevederile legale aflate în vigoare cu 10 zile anterior plecării în concediu; la plata diferenței dintre indemnizația astfel calculată și cea efectiv încasată pentru concediul de odihnă aferent anului școlar 2009-
2010; obligarea pârâților de rândul 2 și 3 să aloce pârâtului de rândul 1, fondurile necesare plății sumelor mai sus menționate.
La data de (...), prin sentința civilă nr. 1./(...), pronunțată de Tribunalul B istrița Năsăud în dosar nr. (...), s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta U. J. a S. L. din Î., în numele și pentru membrul de sindicat I. V. Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
S-a reținut faptul că reclamantul este angajatul unității școlare chemată în judecată, pe postul de profesor, așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar, încadrându-se în categoria personalului didactic și nedidactic din învățământul preuniversitar a cărui remunerare este circumscrisă legii de salarizare a personalului bugetar, nr. 330/2009 și a intrat în concediu de odihnă la data de 18 iunie 2010, în perioada iulie- august, indemnizația de concediu cuvenită fiindu-i diminuată cu 25%, în temeiul prevederilor L. nr. 1..
O asemenea măsură a fost contestată, apreciindu-se că pentru lunile iulie și august 2010, în care reclamantul s-a aflat în concediu de odihnă, acestuia i se cuvenea o indemnizație de concediu nediminuată, întrucât, pe de o parte, L. nr. 1. nu se referă la diminuarea indemnizației de concediu de odihnă, iar pe de altă parte plata indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
Conform dispozițiilor art. 1 din L. nr. 1., aplicabilă din data de 3 iulie
2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.- cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Dreptul la concediul de odihnă a fost recunoscut în favoarea cadrelor didactice prin art. 103 alin. 1 lit. a din L. nr. 128/1997, act normativ în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile, acesta fiind abrogat abia prin L. nr. 1..
În aplicarea prevederilor art. 103 s-a emis O. nr. 3. pentru aprobarea
Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, care în anexa 1 pct. 21 și 22 reglementează modul de calcul al indemnizației de concediu, statuând că pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte.
Media zilnică a veniturilor se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Această reglementare este în concordanță cu dispozițiile art. 7 din
H.G. nr. 2., republicată, aplicabile tuturor salariaților din unitățile bugetare. Ca atare, în privința concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ există o reglementare specială, cu caracter derogator de la dispozițiile art. 145 din C. muncii, care nu sunt astfel incidente.
Practic, în baza reglementărilor speciale derogatorii, indemnizația de concediu cuvenită reclamantei coincide cu salariul acesteia pe luna iulie, respectiv luna august. În aceste condiții, indiferent de data la care s-au achitat, suma rămâne aceeași, salariul lunar diminuat cu 25%. Aceasta întrucât diminuarea drepturilor salariale a operat începând din data de 3 iulie 2010.
Prin urmare, pentru luna iulie 2010, în care reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă indemnizația de concediu este egală cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime corespunzătoare lunii iulie (adică în cuantum diminuat cu 25%) înmulțită cu numărul zilelor de concediu. A. modalitate de calcul se aplică și pentru luna august.
Dat fiind faptul că diminuarea salarială cu 25% este prevăzută începând cu veniturile lunii iulie 2010, este evident că indemnizația de concediu pentru lunile iulie și august 2010, care se calculează în raport de salariul aferent lunilor iulie și august trebuia diminuată cu 25% în baza L. nr. 1..
O asemenea diminuare opera și în ipoteza în care indemnizația de concediu se achita cu cel puțin 5 zile înainte de ziua plecării în concediu, conform art. 7 alin. 5 din HG nr. 2., republicată.
Aceasta întrucât, chiar dacă la data la care se achita, anterior intrării în vigoare a L. nr. 1., se plătea indemnizația în cuantum nediminuat, ulterior, angajatorul era obligat la regularizare plăților în raport de media zilnică a salariului de bază și a sporului de vechime stabilită ținând seama de diminuarea prevăzută de lege, urmând a proceda ulterior la recuperarea sumelor achitate în plus.
Prin urmare, sub acest aspect, acțiunea nu este întemeiată.
Nu poate fi reținută nici susținerea potrivit căreia dispozițiile L. nr. 1. nu sunt incidente în privința indemnizației de concediu de odihnă.
Așa cum lesne se poate constata, dispozițiile art. 1 ale legii fac referire nu numai la salarii, ci și la alte drepturi salariale. Or, atâta timp cât indemnizația de concediu se stabilește în raport cu salariul de bază este evident că aceasta reprezintă un drept salarial.
De altfel, în mod indirect reclamanta recunoaște natura juridică a indemnizației de concediu de drept salarial, făcând trimitere la dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. c din C. muncii, text ce reglementează termenul de prescripție al acțiunii în plata unor drepturi salariale neacordate.
Acțiunea este neîntemeiată și din perspectiva reglementărilor europene invocate de reclamantă.
Potrivit dispozițiilor art. 16 din L. nr. 1., măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
Dispozițiile L. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate,
Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantei constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamantei este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale cuvenite pe perioada concediului de odihnă constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010, măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să se impună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție (apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
Toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului.
Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională.
Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate: încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului și implicit a indemnizației de concediu de odihnă care ce calculează în raport de salariu, alăturată unei serii de măsuri de gestionare a problemelor financiare cu care se confruntă bugetul de stat constituie în opinia tribunalului o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
Este neîndoielnic faptul că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța de judecată este obligată să acorde prioritate reglementărilor internaționale, care fac parte din dreptul intern odată ce au fost ratificate de
R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilor instanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale. Aceasta întrucât, au existat situații în care instanța constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a unui anumit text legal, reținând că acesta esteconform Constituției și ulterior, Curtea europeană a reținut încălcarea normelor convenționale prin aplicarea respectivului text legal analizat de judecătorul constituțional (spre exemplu, Cauza D. P.escu împotriva R., H.din 26 aprilie 2007).
În temeiul obligației instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității C. europene față de normele interne, se impune a se analiza de tribunal dacă reglementările interne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamantei cuvenite pe perioada concediului său de odihnă intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
discriminarea reclamantei, ca salariat în sectorul bugetar față deangajatul din sectorul privat nu poate fi reținută, întrucât pentru a exista oîncălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă.
Așa cum rezultă din cuprinsul L. nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator.
În sfera publică angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, ca act al legiuitorului originar sau delegat, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Manifestarea sa de voință este condiționată și, totodată, limitată de lege. Î., atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nici măcar nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale.
Ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea și să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. R.nea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea.
Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat. Egalitatea nu presupune uniformitate, astfel încât este evident că angajatorul din sferapublică se conduce, în privința modului de stabilire a drepturilor salariale și a marjei de apreciere de care dispune în privința stabilirii salariilor, după alte reguli față de angajatorul privat.
Întrucât dreptul de creanță al reclamantei și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, nu se poate reține nici faptul că reclamanta are un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, H. din 20 mai 2010).
Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantei, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamantă, ceea ce nu este cazul întrucât L. nr.
1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare (ase vedea Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, H. din 13 iulie 2006, unde s-a opinat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (a se vedea Cauza
Kopecky împotriva Slovaciei, H. din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho E skelinen împotriva Finlandei, H. din 19 aprilie 2007).
C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, H. din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, H. din 8 noiembrie 2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor.
Lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la C. S. se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o.
Sub acest aspect, tribunalul a reținut că măsura diminuării drepturilor salariale lunare și implicit a indemnizației de concediu este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale.
Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată.
Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
În cauză reclamanta nu a dovedit că prin măsura diminuării veniturilor sale salariale pe perioada concediului său de odihnă situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență (nu s-a probat că măsura luată a pus-o pe reclamantă în imposibilitatea de a plăti rate, întreținere, etc.).
În aprecierea proporționalității trebuie să se aibă în vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Chiar dacă și în prezent, în urma adoptării L. nr. 285/2010, nivelul salariilor este inferior momentului iunie 2010, nu înseamnă că situația diminuării drepturilor s-a definitivat, ea păstrându-și caracterul temporar, fiind aplicabilă pentru anul 2011, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, și că prin aceasta nu se aduce atingere niciunuia dintre drepturile invocate de către reclamant, situație în care, în baza prevederilor art. 1 din L. nr. 1., a pct. 21 și 22 din anexa nr. 1 la O. nr. 3., art. 7 din HG nr. 2., republicată, și ținând seama de jurisprudența C. europene mai sus arătată, a respins ca nefondată acțiunea formulată.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către pârâți.
Împ o tr iv a ac es te i sen tințe a decl ar at rec ur s, în ter men leg al, U. J. a S. L. din Î. B.-N., în numele și pentru membrul de sindicat, reclamantul I. V., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii, cu consecința admiterii acțiunii reclamantului, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-a arătat că personalul didactic din învățământul preuniversitar beneficiază de dreptul la concediu de odihnă în temeiul prevederilor art. 103 lit. a din L. nr. 128/1997, privind Statutul personalului didactic, acest drept fiind reglementat atât de art. 145 alin. 1 C. muncii, cât și de C. C. de M. U. la N. N., C. C. de M. U. la N. de R. de Î., cât și de art. 7 din HG nr. 2., dispoziții conform cărora indemnizația de concediu se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu.
Reclamantul a început efectuarea concediului de odihnă anterior datei de
03 iulie 2010, care este data intrării în vigoare a L. nr. 1., respectiv la data de (...), astfel încât, în conformitate cu prevederile art. 15 alin. 2 din C. R. și ale art. 1 din C. civ., dispozițiile L. nr. 1. trebuiau aplicate doar pentru viitor, respectiv, indemnizația de concediu cuvenită reclamantului nu putea fi diminuată cu 25%.
Potrivit principiului consacrat de dispozițiile art. 1 C. civil și în art.15 alin.(2) din C. R., „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile";, or diminuarea indemnizației a încălcat principiul neretroactivității legii civile.
Art. 145 din L. nr. 54/2003 stabilește în mod imperativ că, pentru perioada concediului de odihnă, salariații beneficiază de indemnizația de concediu „cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu";. Același termen este stabilit și de prevederile H. de G. nr. 2. privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată.
C. C. de M. U. la N. de R. Î. 2007 - 2008, înregistrat la M. cu nr. (...), aplicabil și în anul 2009 stipulează la art. 29 faptul ca:
„Art. 29 (1) Dreptul la concediul de odihnă este garantat de lege. (...)
(2) Perioada de efectuare a concediului de odihnă pentru fiecare salariat se stabilește de către consiliul de administrație sau de către senatul universității împreună cu sindicatele reprezentative de la nivelul unităților/instituțiilor de învățământ prevăzute în anexa nr. 6, în funcție de interesul învățământului și al celui în cauză, până la data de 15 octombrie.
(3) Cadrele didactice beneficiază de un concediu de odihnă de cel puțin 62 de zile lucrătoare, respectiv 78 de zile calendaristice.
(4) Indemnizația de concediu se acordă salariatului cu cel puțin 10 zile înainte de plecarea în concediul de odihnă. (...)";.
Pârâții au înțeles să ignore prevederile legale și contractuale enumerate anterior și au amânat în mod nejustificat plata indemnizației după momentul începerii efective a perioadei de concediu. Prin aceasta s-a produs o dublă lezare a exercitării dreptului la concediu; în primul rând membrii de sindicat nu au beneficiat de indemnizație în cuantum integral anterior începerii concediului de odihnă, iar în al doilea rând au fost nevoiți să revină din concediu la sediul unității, pentru a putea primi indemnizația corespunzătoare.
La momentul la care această indemnizație ar fi trebuit calculată în mod corect, respectiv cu 10 zile înaintea plecării în concediu, sau cel puțin cu 5 zile potrivit actelor normative în vigoare, salariile personalului din învățământ erau cele stabilite de prevederile art. 30 din L. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, fiind „. la nivelul lunii decembrie
2009.
Chiar dacă plățile au fost întârziate de lipsa de fonduri, statele de plată trebuiau întocmite cu respectarea termenului legal, în consecință nu exista posibilitatea legală de a invoca dispozițiile L. nr. 1., înainte de apariția ei în M. O.
Art. 1 din L. nr. 1. dispune diminuarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1..
Or aceste două acte normative nu cuprind prevederi referitoare la indemnizațiile de concediu de odihnă sau la cuantumul acestora. În acest sens art. 48 alin. 2 din L. nr. 330/2009 stabilește expres că „prevederile din actele normative referitoare la detașare, delegare și mutare, acordarea concediilor, a primei de vacanță, la cheltuieli de transport, cheltuieli cu cazarea și locuința rămân în vigoare";.
Sunt încălcate și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, întrucât noțiunea de „. îmbracă natura unui drept patrimonial, respectiv „. interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică"; (cauza Buchen contra Cehiei). Întrucât dreptul la această indemnizație al salariaților constituie un
„drept de proprietate"; în sensul C. și a Protocoalelor adiționale, reducerea cuantumului acesteia echivalează cu o expropriere.
A fost încălcată și „speranța legitimă"; întrucât dreptul la o coerență și siguranță legislativă, în baza căreia să-și poată valorifica, păstra și apăra drepturile, devine iluzoriu.
În drept, invocă dispozițiile art. 112 Cod procedură civilă, ale art. 283 alin. (1) lit. c) din C. Muncii, ale art. 67 din L. nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, ale art. 28 din L. sindicatelor nr. 5412003,ale art. 103 din L. nr. 128/1997, ale art. 145 din L. nr. 53/2003 - C. Muncii, ale cu modificările și completările ulterioare, ale H. de G. 25011992, ale art. 29 din C. C. de M. U. la N. de R. Î. și ale C. C. de M. U. la N. N. aplicabil pentru anii 2007-2010.
Pârâții intimați, deși legal citați, nu au formulat întâmpinare pentru a-și susține poziția procesuală în cauză. În probațiune, s-a depus practică judiciară.
Recursul este nefondat.
Algoritmul de calcul al indemnizației cuvenite personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat pentru concediul de odihnă este diferit de cel stabilit prin art. 150 (fostul art. 145) din L. nr.
53/2003 - C. muncii, republicată, pentru celelalte categorii de salariați, în cazul cărora se are în vedere media zilnică a salariilor de bază, indemnizațiilor și sporurilor cu caracter permanent din ultimele 3 luni anterioare celei în care se efectuează concediul.
Or, în baza prevederilor pct. 21 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din L. nr. 128/1997 și a H. G. nr. 2., republicată, aprobate prin O. ministrului educației naționale nr. (...), indemnizația de concediu cuvenită personalului didactic se calculează în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu.
Din interpretarea prevederii normative anterior citate rezultă faptul că indemnizația de concediu de odihnă cuvenită personalului didactic devine scadentă zi cu zi, pe măsură ce concediul este efectuat, și se calculează prin raportare tot la media veniturilor, zi cu zi, din perioada în care concediul se efectuează.
Având în vedere modalitatea de calcul al indemnizației de concediu de odihnă pentru personalul didactic anterior prezentată, dar și principiul neretroactivității legii, reducerea cu 25% statuată prin art. 1 din L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, este aplicabilă și indemnizației aflate în discuție, desigur de la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ (3 iulie 2010), în contextul în care concediul de odihnă este efectuat după această dată.
O altă interpretare juridică ar conduce la încălcarea principiului egalității în drepturi, consacrat în art. 16 alin. (1) din C. R., republicată, pentru că indemnizația de concediu înlocuiește salariul (care devine scadent pe măsura prestării activității), motiv pentru care aceasta devine scadentă în aceeași modalitate. În caz contrar, salariatul aflat în activitate, după data de
3 iulie 2010, ar obține venituri salariale inferioare celor obținute de salariatul care se află în concediu de odihnă în aceeași perioadă.
Cu alte cuvinte, chiar dacă art. 1 din L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, nu conține o referire expresă la indemnizația de concediu de odihnă a personalului din învățământ, aceasta este strâns legată prin modul de calcul de drepturile salariale cuvenite pentru fiecare lună calendaristică în care se efectuează concediul de odihnă, drepturi salariale pentru care diminuarea de 25% se aplică în mod indiscutabil.
Pe de altă parte, pct. 26 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din L. nr. 128/1997 și a H. G. nr. 2., republicată, aprobate prin O. ministrului educației naționale nr. (...), prevede faptul căindemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu.
Această dispoziție normativă nu poate influența aplicarea criteriilor pe baza cărora se stabilește cuantumul indemnizației de concediu de odihnă. Ea reglementează doar plata în avans a acestor drepturi bănești, fiind vorba despre un beneficiu al legii conferit salariaților din învățământ.
Ca atare, indemnizația de concediu de odihnă se acordă pentru perioada în care acesta se efectuează, iar nu pentru perioada în care s-a prestat activitate și s-a primit salariu.
În altă ordine de idei, prin aplicarea art. 1 din L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. E. a D. O.
Astfel, la data adoptării L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, reclamanții nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui "bun", în sensul instrumentului internațional anterior arătat, adică în legătură cu dreptul la indemnizația de concediu într-un cuantum nediminuat pentru zilele de concediu efectuate după momentul intrării în vigoare a legii, mai precis după data de 3 iulie 2010.
Pe aspectul supus analizei se impune a aminti faptul că art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la C. reglementează trei reguli de bază, și anume: a) principiul respectării proprietății; b) privarea de proprietate în interes public și condițiile în care aceasta poate fi făcută; și c) controlul folosinței bunurilor.
Cu privire la prima regulă enunțată anterior trebuie analizat dacă la data adoptării L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, reclamanții erau titularii unui drept de proprietate asupra unui bun în sensul C. în ceea ce privește indemnizația cuvenită pentru zilele de concediu efectuate după data de 3 iulie 2010.
În urma analizării jurisprudenței C. Europene a D. Omului nu s-a identificat vreo cauză în care instanța europeană să fi stabilit că "salariul" pentru o perioadă viitoare (prin asimilare, și indemnizația de concediu) reprezintă un "bun".
Pe de altă parte, se reține faptul că L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, are aplicabilitate doar pentru viitor, respectiv doar în privința salariilor la care vor avea dreptul categoriile de salariați vizați de acest act normativ după data de 3 iulie 2010 și care, în mod evident, vor deveni exigibile după această dată, știut fiind faptul că drepturile salariale devin scadente zi cu zi pe măsura prestării muncii în favoarea angajatorului.
De altfel, în jurisprudența instanței de la S. în care a fost analizată problema acordării drepturilor salariale au fost stabilite unele principii, după cum se va preciza în continuare.
În H. din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen contra
Finlandei, Curtea E. a D. Omului a statuat următoarele: "C. nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum [...].
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată." (paragraful 94 din hotărâre).
În H. din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko contra
Ucrainei, se precizează faptul că:
"[...] este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare.
Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare." (paragraful 23 din hotărâre).
Totodată, se reține că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma C., de a stabili politica economică și socială a țării (H. din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții împotriva Marii Britanii).
De asemenea, "speranța legitimă", invocată de reclamanți, a fost reținută de aceeași Curte europeană ca reprezentând un "bun", în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolul la
Cum instanța a fost învestită cu o cerere al cărei obiect privește diminuarea indemnizației de concediu de odihnă aferent anului școlar 2009-
2010 în raport de prevederile L. nr. 1. și având în vedere considerentele expuse, Curtea apreciază că în mod corect a tranșat T. cauza dedusă judecății, astfel că, în baza art. 312 al. 1 Cod de procedură civilă va respinge recursul ca nefondat. F. cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta U. J. A S. L. DIN Î. B. N. pentru membrul de sindicat I. V. împotriva sentinței civile numărul 1331 din (...) a T.ui B. N. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
D. G. S. D. L. D. C. M.
Red. /dact./ DG
2 ex./(...)
Jud.fond: C.I.
| ← Decizia civilă nr. 1318/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 1421/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
