Decizia civilă nr. 4957/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 4957/R/2011
Ședința din 29 noiembrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. M. JUDECĂTOR: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G.
GREFIER : N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta C. V. prin U. J. A S. L. DIN Î. B.-N. împotriva sentinței civile nr. 9. din (...) a Tribunalului B. N., privind și pe pârâții intimați Ș. G. „. C., C. LOCAL C. și P. C. C., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care Curtea constatând că recurenta a solicitat judecata în lipsă, apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 9. din (...) a Tribunalului B. N. s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta C. V., reprezentată de U. J. a S. L. din Î., împotriva pârâților Ș. G. „. C. C. , P. comunei C. și C. local al comunei C.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut faptul că reclamanta este angajata unității școlare chemată în judecată, pe postul de profesor, așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar.
În cursul anului școlar 2009-2010 reclamanta a intrat în concediu de odihnă la data de 14 iunie 2010, în perioada iulie-august indemnizația de concediu cuvenită fiindu-i diminuată cu 25% în temeiul prevederilor L. nr. 1..
O asemenea măsură a fost contestată în prezentul cadru procesual, apreciindu-se că pentru lunile iulie și august 2010 în care reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă acesteia i se cuvenea o indemnizație de concediu nediminuată, întrucât pe de o parte, L. nr. 1. nu se referă la diminuarea indemnizației de concediu de odihnă, iar pe de altă parte, plata indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
Conform dispozițiilor art. 1 din L. nr. 1., aplicabilă din data de 3 iulie
2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu L.-cadru nr.
330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice
și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Dreptul la concediul de odihnă a fost recunoscut în favoarea cadrelor didactice prin art. 103 alin. 1 lit. a din L. nr. 128/1997, act normativ în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile, acesta fiind abrogat abia prin L. nr. 1..
În aplicarea prevederilor art. 103 s-a emis O. nr. 3. pentru aprobarea
Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, care în anexa 1 pct. 21 și 22 reglementează modul de calcul al indemnizației de concediu, stabilind că pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte.
Media zilnică a veniturilor se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Această reglementare este în concordanță cu dispozițiile art. 7 din H. nr.
2., republicată, aplicabile tuturor salariaților din unitățile bugetare.
Ca atare, în privința concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ există o reglementare specială, cu caracter derogator de la dispozițiile art. 145 din Codul muncii, care nu sunt astfel incidente în speță.
Practic, în baza reglementărilor speciale derogatorii, indemnizația de concediu cuvenită reclamantei coincide cu salariul acesteia pe luna iulie, respectiv luna august. În aceste condiții, indiferent de data la care s-au achitat, suma rămâne aceeași, salariul lunar diminuat cu 25%.
Aceasta întrucât diminuarea drepturilor salariale a operat începând din data de 3 iulie 2010.
Prin urmare, pentru luna iulie 2010, în care reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă indemnizația de concediu este egală cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime corespunzătoare lunii iulie (adică în cuantum diminuat cu 25%) înmulțită cu numărul zilelor de concediu. A. modalitate de calcul se aplică și pentru luna august.
Dat fiind faptul că diminuarea salarială cu 25% este prevăzută începând cu veniturile lunii iulie 2010, este evident că indemnizația de concediu pentru lunile iulie și august 2010, care se calculează în raport de salariul aferent lunilor iulie și august trebuia diminuată cu 25% în baza L. nr. 1..
O asemenea diminuare opera și în ipoteza în care indemnizația de concediu se achita cu cel puțin 5 zile înainte de ziua plecării în concediu, conform art. 7 alin. 5 din HG nr. 2., republicată.
Chiar dacă anterior intrării în vigoare a L. nr. 1., se plătea indemnizația în cuantum nediminuat, ulterior, angajatorul era obligat la regularizare plăților în raport de media zilnică a salariului de bază și a sporului de vechime stabilită ținând seama de diminuarea prevăzută de lege, urmând a proceda ulterior la recuperarea sumelor achitate în plus.
Prin urmare, sub acest aspect, acțiunea nu este întemeiată.
Nu poate fi reținută nici susținerea potrivit căreia dispozițiile L. nr. 1. nu sunt incidente în privința indemnizației de concediu de odihnă.
Așa cum lesne se poate constata, dispozițiile art. 1 ale legii fac referire nu numai la salarii, ci și la indemnizații și alte drepturi salariale. Or, atâta timp
2 cât indemnizația de concediu se stabilește în raport cu salariul de bază este evident că aceasta reprezintă un drept salarial.
Acțiunea este neîntemeiată și din perspectiva reglementărilor europene invocate de reclamantă.
Potrivit dispozițiilor art. 16 din L. nr. 1., măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
Dispozițiile L. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantei constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamantei este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale cuvenite pe perioada concediului de odihnă constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr.
872/010 și nr. 874/2010, măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să se impună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție (apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
Toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului.
Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională.
Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate: încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului și implicit a indemnizației de concediu de odihnă care ce calculează în raport de salariu, alăturată unei serii de măsuri de gestionare a problemelor financiare cu care se confruntă bugetul de stat constituie în opinia tribunalului o restrângere a
3 dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
Este neîndoielnic faptul că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța de judecată este obligată să acorde prioritate reglementărilor internaționale, care fac parte din dreptul intern odată ce au fost ratificate de
R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilor instanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale. Aceasta întrucât, au existat situații în care instanța constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a unui anumit text legal, reținând că acesta este conform Constituției și ulterior, Curtea europeană a reținut încălcarea normelor convenționale prin aplicarea respectivului text legal analizat de judecătorul constituțional (spre exemplu, Cauza D. P.escu împotriva României, Hotărârea din 26 aprilie 2007).
În temeiul obligației instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității Convenției europene față de normele interne, se impune a se analiza de tribunal dacă reglementările interne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamantei cuvenite pe perioada concediului său de odihnă intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
Întrucât dreptul de creanță al reclamantei și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, nu se poate reține nici faptul că reclamanta are un bun în sensul Convenției europene sau cel puțin o speranță legitimă. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010).
Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantei, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamantă, ceea ce nu este cazul întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare (a se vedea Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a opinat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din
Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (a se vedea Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
4
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor.
Lipsa unei despăgubiri nu conduce prin ea însăși la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. S. se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană, măsura diminuării drepturilor salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o.
Sub acest aspect tribunalul a reținut că măsura diminuării drepturilor salariale lunare și implicit a indemnizației de concediu este prevăzută de L. nr.
1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale.
Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată.
Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
În cauză reclamanta nu a dovedit că prin măsura diminuării veniturilor sale salariale pe perioada concediului său de odihnă situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență (nu s-a probat că măsura luată a pus-o pe reclamantă în imposibilitatea de a plăti rate, întreținere, etc.).
În aprecierea proporționalității trebuie să se aibă în vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Chiar dacă și în prezent, în urma adoptării L. nr. 285/2010, nivelul salariilor este inferior momentului iunie 2010, nu înseamnă că situația diminuării drepturilor s-a definitivat, ea păstrându-și caracterul temporar, fiind aplicabilă pentru anul 2011, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat.
În baza considerentelor exprimate, făcând aplicarea dispozițiilor art. 1 din L. nr. 1., a pct. 21 și 22 din anexa nr. 1 la O. nr. 3., art. 7 din HG nr. 2., republicată și ținând seama de jurisprudența C. europene mai sus relevată, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată.
Împ o tr iv a aces te i se n tințe a decl ar at rec urs, în ter men leg al, U . J. a S. L.
din Î. B.-N., în numele și pentru membrul de sindicat C. V., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii, cu consecința admiterii acțiunii reclamantei/., astfel cum a fost formulată.În motivarea recursului s-a arătat că personalul didactic din învățământul preuniversitar beneficiază de dreptul la concediu de odihnă în temeiul prevederilor art. 103 lit. a din L. nr. 128/1997, privind Statutul personalului didactic, acest drept fiind reglementat atât de art. 145 alin. 1 C. muncii, cât și de C. C. de M. U. la N. N., C. C. de M. U. la N. de R. de Î., cât și de art. 7 din HG nr. 2., dispoziții conform cărora indemnizația de concediu se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu.
Reclamanta/ul a început efectuarea concediului de odihnă anterior datei de 03 iulie 2010, care este data intrării în vigoare a L. nr. 1., respectiv la data de (...), astfel încât, în conformitate cu prevederile art. 15 alin. 2 din C.
5
României și ale art. 1 din C. civ., dispozițiile L. nr. 1. trebuiau aplicate doar pentru viitor, respectiv, indemnizația de concediu cuvenită reclamantei/. nu putea fi diminuată cu 25%.
Tot în motivarea recursului au fost invocate prevederile art. 78 din C. României, ale art. 48 alin. 2 din L. nr. 330/2009, ale art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, concluzionându-se în sensul că reclamanta/ul avea un „drept de proprietate"; - dreptul la indemnizație fiind un astfel de drept de proprietate -, precum și o „speranță legitimă";, în înțelesul prevederilor Convenție și că prin aplicarea acestei diminuări reclamanta/ul a fost privată/privat de un drept cuvenit în mod legal.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de A. urmează să admită recursul pentru următoarele considerente:
În primul rând, se constată faptul că prin decizia în interesul legii nr.
20/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat „că dispozițiile art. 1 din L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din L. nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din Hotărârea G. nr. 2. privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de
concediu de odihnă aferente anului școl ar 2009 -2010, după intrarea în vigoare a
L. nr. 1., respectiv 3 iulie 2010";.
În speță, plecarea reclamantei în concediu s-a făcut anterior datei de (...), anume, la data de (...).
Cu privire la modul de calcul a indemnizației de concediu, Curtea reține următoarele:
Din motivarea deciziei în interesul legii, reiese că Înalta Curte de Casație și
Justiție s-a raportat la o modalitate de calcul a indemnizației de concediu pentru personalul didactic specifică, anume, cea dată de O. ministrului educației naționale nr. 3. și de H. nr. 2., apreciind acestea din urmă ca dispoziții speciale aplicabilă prioritar față de legea generală în domeniu, anume, prevederile art. 145 din Codul muncii.
Se mai constată însă că nu a făcut obiectul sesizării recursului în interesul legii și nici a dezlegărilor Înaltei Curți de C. și Justiție modul de interpretare a dispozițiilor pertinente, invocate în prezenta cauză, din contractele colective de muncă invocate prin acțiune. De altfel, în mod constant, prin decizii de respingere a recursurilor în interesul legii formulate în acest sens, s-a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a tranșa asupra modului de interpretare a contractelor colective de muncă.
Or, art.59 alin.1, 2 și 4 din C. C. de M. U. la N. N. pe anii 2007 -2010, aplicabil la data plecării reclamantei în concediu, prevede că, pe durata concediului de odihnă, salariații vor primi o indemnizație ce reprezintă media
zilnică a veniturilor din ultimele trei luni anterioare lunii în care este efectuat
concediul, multiplicată cu numărul de z ile de concediu . I. de concediu nu poatefi mai mică decât salariul de bază, sporul de vechime și indemnizația pentru funcție de conducere, luate împreună, corespunzător numărului de zile de concediu (…)(4) I . de concediu și, după c az, prima de vacanță se plătesc înainte de plecarea în concediu";.
Având în vedere că parte semnatară, din partea instituțiilor bugetare, a contractului colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010, este și M. E. și C. și că aceste prevederi se aplică, potrivit art.3 alin.1 lit.a) din
6 contract, pentru toți salariații încadrați la toate unitățile din țară, indiferent de forma de capital social, de stat sau privat;
Că, potrivit art.1 alin.1 acest contract, „părțile contractante, reprezentate conform anexei nr.7, recunosc și acceptă pe deplin că sunt libere și egale în negocierea C.ui colectiv de muncă unic la nivel național și se obligă să respecte în totalitate prevederile acestuia";;
Că, potrivit anexei nr.7 la acest contract, din componența comisiei de negociere a acestui contract a făcut parte și Ministerul Educației și Cercetării;
Că, prin faptul negocierii și semnării de către M. E. și C. a acestui contract, s-a obligat să respecte în totalitate prevederile acestuia, acest contract fiind legea părților,
Se reține că, de la data înregistrării acestuia la M. M., S. S. și F., respectiv de la data de (...), de când acest contract colectiv de muncă și-a produs efectele, modul de stabilire a indemnizației de concediu de odihnă a personalului didactic a fost stabilit prin prevederile contractuale convenite de către partenerii sociali, citate mai sus, care le-au considerat ca fiind prevederi legale cu caracter minimal.
Nu s-ar putea reține în acest sens că M. E. și C. ar fi negociat, semnat și și-ar fi asumat răspunderea să respecte prevederi aplicabile în instituțiile subordonate, ce contravin unui ordin emis de către același minister sau altor dispoziții legale în vigoare.
De asemenea, C. C. de M. la N. de R. de Î., deși nu cuprinde în mod expres modul de calcul al indemnizației de concediu, stabilește la art.6 alin.1 că drepturile salariaților prevăzute în acest contract nu pot să reprezinte cauza reducerii altor drepturi colective sau individuale care sunt recunoscute de legislație și contractul colectiv de muncă la nivel național.
Așa fiind, se constată că stabilirea cuantumului indemnizației pentru concediul de odihnă pentru salariații din învățământul preuniversitar de stat trebuia să se facă prin luarea în considerare a mediei zilnice a drepturilor salariale din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, deci nediminuată prin aplicare L. nr. 1. în mod retroactiv, la situațiile în care, potrivit dispozițiilor contractuale citate în cele de mai sus, plata indemnizației trebuia făcută anterior intrării în vigoare a legii.
Practic, plata indemnizației trebuia făcută cu cel puțin 5 zile înainte de plecarea în concediu.
Astfel, conform art.145 alin.3 din Codul muncii, indemnizația de concediu de odihnă trebuia plătită cu 5 zile înainte de plecarea în concediu, aceleași dispoziții fiind cuprinse și în H. nr. 2., la art. 7 alin. 5.
Potrivit art.59 alin.4 din C. C. de M. U. la N. N. pe anii 2007-2010, indemnizația de concediu se plătește înainte de plecarea în concediu.
Art. 29 alin.4 din C. C. de M. la N. de R. de Î. pe anii 2007 - 2008, aplicabil față de data înregistrării la M., prevede că indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 10 zile înainte de plecarea în concediu de odihnă.
Or, în aceste condiții, trebuie concluzionat că plata era datorată anterior intrării în vigoare a L. nr. 1. (data de 3 iulie 2010), față de data reținută necontestat a fi cea a începerii concediului de odihnă și deci prin aceasta de data scadenței dreptului litigios.
Prin decizia în interesul legii, de premisa că algoritmul de calcul al indemnizației pentru această categorie salarială este diferit de cel stabilit prin art. 150 (fostul art. 145) Codul muncii se leagă concluzia că dreptul la indemnizația de concediu a cadrelor didactice este scadent zi cu zi. Ca atare, printr-o interpretare per a contrario, rezultă că este acceptat că scadența dreptului la indemnizația de concediu în cazul în care calculul s-ar face prin
7 aplicarea art. 150 (fostul art. 145) Codul muncii (sau, în cazul de față, a art. 59 alin.1, 2 și 4 din C. C. de M. U. la N. N. pe anii 2007-2010, cu dispoziții similare) ar fi la data plății dreptului, deci anterior intrării în concediu.
Având în vedere și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție trage concluzia că „reducerea cu 25 % statuată prin art. 1 din L. nr. 1. (…) este aplicabilă și indemnizației aflate în discuție"; tocmai „având în vedere modalitatea de calcul a indemnizației de concediu de odihnă pentru personalul didactic anterior prezentată"; (deci prin raportare la dispozițiile art. 103 din L. nr.
128/1997, art. 17 din H. nr. 2., pct. 21-26 din O. nr. 3. a ministrului educației naționale, „în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu";), se impune din nou concluzia de mai sus, că per a contrario, prin raportare la modalitatea de calcul a indemnizației în conformitate cu prevederile art. 59 alin.1, 2 și 4 din C. C. de M.
U. la N. N. pe anii 2007-2010, deci prin raportare la media zilnică a drepturilor salariale din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, reducerea cu 25 % statuată prin art. 1 din L. nr. 1. nu este aplicabilă.
Curtea reține ca fiind fondat și capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâții C. Local C. și P. comunei C.
Astfel, obligația de a plăti indemnizația de concediu de odihnă, revine angajatorului, care este, necontestat, unitatea școlară reprezentată prin director.
Aceste drepturi se asigură însă din surse bugetare, așa cum o indică art. 167 alin.1 din L. învățământului nr. 84/1995, unde se prevede că: „unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii";.
Potrivit disp.art.36 alin.2 lit.d) din L. nr.215/2001 privind administrația locală, consiliul local are ca atribuție aprobarea bugetului local și repartizarea fondurilor necesare unităților școlare, iar primarul, conform disp.art.63 alin.4 lit.a) din aceeași lege, exercită funcția de ordonator principal de credite.
Conform disp.art.16 din H. nr.2192/2004, finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii.
Potrivit art.40 din aceeași hotărâre, după aprobarea legii bugetului de stat, consiliul județean, prin hotărâre și cu asistența tehnică a direcției generale a finanțelor publice și a inspectoratului școlar, repartizează unităților administrativ- teritoriale sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și, după caz, fonduri din cote defalcate din impozitul pe venit la dispoziția acestora.
Având în vedere și dispozițiile art. 157 alin.2 din Codul muncii, Curtea reține că intimaților-pârâți: C. Local și P. comunei C. le reveneau atribuții legale însemnate în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ce se cuveneau personalului din învățământ.
Văzând și prevederile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., urmează a admite recursul și a modifica sentința în sensul admiterii acțiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. DECIDE :
8
Admite recursul declarat de reclamanta C. V. prin U. J. A S. L. DIN Î. B.- N. împotriva sentinței civile nr. 9. din (...) a Tribunalului B-ța N pronunțată în dosarul nr. (...) pe care o modifică în tot în sensul că:
Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C. V. prin U. J. A S. L. DIN Î. B.-N. în contradictoriu cu pârâții Ș. G. „. C. C. C., C.
LOCAL C. și P. C. C.
Obligă pârâta Ș. G. „. C. com. C. să calculeze și să plătească reclamantei diferența dintre îndemnizația de concediu de odihnă aferentă anului școlar
2009-2010 cuvenită acesteia fără aplicarea diminuării cu 25 % prevăzută de L. nr. 1. și cea efectiv plătită.
Obligă pârâții C. Local C. și P. comunei C. să aloce fondurile necesare plății acestei diferențe de îndemnizație către reclamantă.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 29 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
C. M. I. T. D. C. G.
N. N.
GREFIER
Red.DCG/(...) Dact.SzM/3ex.
9
| ← Decizia civilă nr. 2528/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3970/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
