Decizia civilă nr. 522/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 522/R/2011
Ședința publică din data de 9 februarie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: G. L. T. JUDECĂTORI: S.-C. B.
I.-R. M.
GREFIER: G. C.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta P. V. și de pârâta SC OMV P. SA împotriva sentinței civile nr. 2807 din 10 septembrie
2010, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul pârâtei recurente, av. Pop M., lipsă fiind reclamanta recurentă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat pârâtei intimate și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 7 februarie 2011, prin serviciul de registratură al instanței, s-a depus la dosarul cauzei, din partea reclamantei recurente întâmpinare la recursul formulat de pârâtă și concluzii scrise.
Se comunică un exemplar din întâmpinarea depusă reprezentantului pârâtei recurente care arată că nu are alte cereri de formulat.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat,
Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul pârâtei recurente solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca fiind prescrisă, iar în subsidiar ca nefondată, motivând în esență că sumele pretinse de reclamantă pentru anul 2005 sunt prescrise, iar pe fond acestea nu sunt de natură salarială, fiind plasate în C. VII privind P. socială din CCM pe ramură. Cu privire la recursul reclamantei, solicită respingerea acestuia motivat pe faptul că instanța de fond în mod corect a respins capătul de cerere privind cota de gaz pe anul 2006 întrucât contractul individual de muncă al reclamantei a încetat începând cu luna iulie 2006. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Instanța, constatând cauza în stare de judecată, o reține în vederea pronunțării în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2807/(...), pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), s-a admis în parte acțiunea formulată și precizată de către reclamanta P. V., în contradictoriu cu pârâta S. P. S. B. și în consecință:
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei reprezentând aprovizionarea de toamnă iarnă pentru anul 2005, actualizată cu rata inflației la data plății.
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei reprezentând valoarea cotei de gaze naturale pentru anul 2005, actualizată cu rata inflației la data plății.
Au fost respinse restul capetelor de cerere.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta a fost angajata pârâtei în perioada (...)-(...), contractul individual de muncă al acesteia încetând ca urmare a desființării locului de muncă.
Potrivit art. 170 din C.C.M. la nivelul de ramură aplicabil pârâtei, cu ocazia unor evenimente anuale: P., Ziua Petrolistului, C. și în luna octombrie pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă, salariații vor beneficia de o suplimentare a drepturilor salariale în cuantum minim de un salariu pe agent economic, calculat la data evenimentului.
Conform art. 187 al. 1 din CCM la nivelul ramurii, beneficiază anual de un ajutor material egal cu valoarea unei cote de gaze naturale.
Pârâta nu a făcut dovada că a plătit reclamantei ajutorul de toamnă - iarnă și cota de gaz datorată. Potrivit art. 287 Codul muncii, în litigiile de muncă sarcina probei revine angajatorului, iar conform art. 243 din Codul muncii, executarea contractelor colective de muncă este obligatorie.
Reclamanta nu este îndreptățită la plata ajutorului material reprezentat de cota de gaze naturale aferentă anului 2006, având în vedere că raportul său de muncă cu pârâta a încetat la data de (...), iar dreptul la plata acestui ajutor este condiționat de calitatea de salariat a beneficiarului pe întregul an.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 243 Codul muncii și art. 170 și 187 al. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze, pct. 4 din P. social al pârâtei, instanța a admis în parte acțiunea formulată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei reprezentând aprovizionarea de toamnă-iarnă pentru anul 2005, actualizată cu rata inflației la data plății și la plata către reclamantă a sumei reprezentând valoarea cotei de gaze naturale pentru anul 2005, actualizată cu rata inflației la data plății.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, atâtpârâta OMV P. S. B., cât și reclamanta P. V.
1. Prin recursul declarat, pârâta OMV P. S. B. a solicitat, în principal,modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca prescrisă, iar în subsidiar, respingerea cererii ca nefondată. Cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În motivarea recursului pârâta a invocat în primul rând excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, arătând că acțiunea reclamantei este prescrisă, în temeiul art. 283 lit. e Codul muncii, ajutorul privind aprovizionarea de toamnă - iarnă și cota de gaze naturale fiind inclus în salariul de bază al angajaților, fiind plătit lună de lună din anul 1998, ca parte integrantă din salariu.
Conform CCM P. SA din 1998 - 2002 , includerea aprovizionării de toamnă-iarnă în salariul de bază s-a făcut, ca urmare a aplicării efectivei rezoluții dintre angajați și angajator, conform Adresei nr. 2328 / (...).
Susține recurenta că este aplicabil în cauză termenul de prescripție de
6 luni, iar față de data încetării raporturilor de muncă și față de cea a introducerii acțiunii reclamantei, aceasta este prescrisă.
În ce privește fondul cauzei, recurenta consideră că sentința instanței de fond nelegală, întrucât confundă natura drepturilor deduse judecății, ca fiind drepturi de natură salarială, aceste drepturi fiind de fapt venituri reglementate ca protecție socială.
Acest fapt rezultă din art. 176 CCM Ramură, fiind plasat în C. V. "P. socială a salariaților", apărare susținută și cu ocazia fondului și asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat prin motivarea soluției.
Această apărare este susținută și de regula instituită de alin.6 (pct.4) din art. 176 CCM Ramură, care instituie excepția de la negocierea, materializarea și acordarea în mod distinct a venitului anual în luna octombrie pentru "aprovizionare toamnă-iarnă", prevăzut în alin.1 din art. 176 CCM Ramură.
Mai mult, reținerea de către instanța de fond a faptului că "suma astfel stabilită este corectă, salariul mediu brut I P. fiind în anul 2006 de
1850 lei, iar suma trebuia calculată avându-se în vedere impozitele datorate" reprezintă o motivare fără nici o logică juridică sau fiscală, dând astfel un caracter de nelegalitate sentinței fondului.
Susținerea de către instanța de fond a nedovedirii plății efective a acestor sume nu poate fi primită, tocmai față de cele mai sus arătate, apărări care nu au fost nici măcar amintite de instanța fondului.
Mai arată recurenta că dispozitivul sentinței nu poate fi pus în executare, întrucât nu se specifică în mod distinct care este cuantumul acestor sume, cu titlu de aprovizionare toamnă - iarnă și respectiv cotă gaz.
2. Prin propriul recurs, reclamanta P. V. a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate și obligarea pârâtei la plata sumelor cuvenite cu titlul de contravaloarea unei cote de 4.000 mc gaze naturale pentru anul 2006, sumă reactualizată cu indicele de inflație aplicabil de la data nașterii dreptului subiectiv și până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând diferența dintre plățile compensatorii cuvenite conform P.ui S. P. și a art. 50 din CCM P. și sumele efectiv acordate prin decizia/acordul deîncetare a contractului individual de muncă, sumă reactualizată cu indicele de inflație aplicabil de la data nașterii dreptului subiectiv și până la data plății efective; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată pentru ambele faze procesuale.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta arată că instanța de fond, în mod netemeinic și nelegal a respins capătul de cerere privind sumele reprezentând diferența dintre plățile compensatorii datorate în temeiul art. 50 Codul muncii și conform planului social și sumele efectiv acordate cu ocazia disponibilizării și capătul de cerere privind acordarea sumelor cuvenite cu titlul de contravaloarea cotei de gaze naturale pentru anul 2006. De asemenea, în mod netemeinic si nelegal, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând cheltuieli de judecată.
1. În ceea ce privește cererea referitoare la diferența dintre plata compensatorie cuvenită și cea efectiv achitată de către intimată cu ocazia disponibilizării, recurenta reclamantă arată că în speță suntem în prezenta a două texte de lege care reglementează în mod distinct materia plățilorcompensatorii și că prevederile art. 50 CCM P. constituie un izvor de drept distinct în ceea ce privește acordarea plăților compensatorii, efectele juridice ale acestei dispoziții legale neputând fi eludate în nici un fel prin orice alt acord. Mai mult decât atât, conform art.38 din Codul muncii, orice convenție prin care se încearcă renunțarea la drepturile recunoscute prin lege sau limitarea acestora este lovită de nulitate absolută. Prin urmare, în concordanță cu prevederile precitate, P. S. nu poate fi interpretat ca fiind un acord ce are ca și scop îngrădirea drepturilor salariale, ci din contră acesta vine în completarea prevederilor art. 50, consfințind drepturi distinct determinate.
Art. 50 din CCM stipulează expres că prevederile privind plățile compensatorii din acest articol "se completează cu prevederile planului social însușit de părți". Prin raportare la forma pe care o îmbracă, P. social, are natura juridică a unei convenții și nicidecum a unei anexe la contractul colectiv de muncă, întrucât nu a fost încheiat in condițiile art. 25 din Legea nr.130/1996. Prin urmare, P. S. nu poate avea ca și efect modificarea sau înlăturarea drepturilor prevăzute în mod expres în contractul colectiv de muncă, respectiv în art. 50, după cum în mod eronat a reținut instanța
2. Cu privire la modul de calcul al indemnizației de concediere se observă că în art. 6 din decizia de concediere este stabilită valoarea netă a indemnizației de concediere, calculată în baza art. 50 și a P.ui S..
Potrivit pct. 4 din P. S. salariul mediu brut avut în vedere în calculul indemnizațiilor de concediere se va stabili astfel: pentru anul 2005, salariul mediu brut se calculează raportat la salariul mediu brut din 2004 majorat în anii următori direct proporțional cu același procentaj cu care se majorează salariile, prevăzut în contractul colectiv de muncă. Astfel, baza de calcul pentru indemnizația de disponibilizare o constituie salariul mediu brut din anul anterior disponibilizării majorat cu procentul de majorare salarială stabilit în contractul colectiv de muncă în anul disponibilizării.
Pârâta-intimată se prevalează în apărare de faptul că baza de calcul la stabilirea indemnizației de concediere o reprezintă salariul mediu brut din anul anterior (calculat la rândul sau pe baza salariului mediu brut din anul anterior), fapt care este neconform cu realitatea pentru următoarele motive:
Baza de calcul pentru persoanele disponibilizate în anul 2005 a constituit-o salariul mediu brut de 1.400 lei, însă învederăm instanței că această valoare a salariului mediu brut corespunde anului 2005 și nicidecum anului 2004. Acest lucru reiese cu claritate din adresa nr.
313/(...), anexată la dosar, care prevede că începând cu (...) salariul mediu brut este de 1400 lei. D. modul de calcul corect ar fi fost acela reținut de instanța de fond, atunci baza de calcul pentru anul 2005 ar fi trebuit să fie de 980 lei, aceasta fiind valoarea salariul mediu pe anul 2004. Astfel, există o neconcordanță vădită între susținerile instanței și starea de fapt dovedită.
Faptul că în anul 2005 baza de calcul pentru indemnizațiile de concediere a constituit-o suma de 1400 lei dovedește odată în plus faptul că modul de calcul al acestor indemnizații este cel susținut de reclamant prin precizarea de acțiune și consemnat in art. 4 al P.ui S. versiune finală din (...), baza de calcul constituind-o salariul mediu brut din anul anterior disponibilizării majorat cu procentul de majorare salaria!ii stabilit în contractul colectiv de muncii în anul disponibilizării.
Indemnizația de concediere trebuie sa reflecte același mod de calcul pentru toți salariații disponibilizați în baza aceluiași Plan S. și a acelorași decizii de reorganizare ale societății, pe toată durata aplicării P.ui S., în caz contrar am fi în situația unei grave discriminări.
Prin urmare, ca mod de calcul al indemnizației de concediere trebuie avut în vedere pct. 4 din P. social versiune finală din (...).
Este firesc ca salariul mediu brut pe un anumit an să nu poată fi determinat decât prin două moduri: primul este cel retroactiv, ca medie a tuturor salariilor brute acordate de angajator în anul ce se încheie (de ex., salariul mediu brut pe anul 2006 putând fi calculat doar la începutul anului
2007), iar al doilea este cel actual, pe baza salariului mediu brut din anul anterior, la care se aplică procentul de majorare a salariilor brute din anul în cauză (de ex., salariul mediu brut pe anul 2006 fiind calculat prin aplicarea procentului de majorare salarială aferent anului 2006 la salariul mediu brut din anul 2(05). La fel, este firesc ca plățile compensatorii să fie determinate prin raportare la un criteriu actual de venit, din anul în care are loc disponibilizarea, iar nu prin raportare la doi ani anteriori disponibilizării și indexat cu procentul aferent în anul anterior disponibilizării, astfel cum susține pârâta prin întâmpinare. In caz contrar, s-ar pune în discuție însuși caracterul compensator al acestor plăți.
Mai mult, acest mod de calcul este și singurul care este legal, în lumina dispozițiilor art. 28 din OUG nr. 98/1999, care prevede că "plata compensatorie reprezintă o sumă neimpozabilă, al cărei cuantum este egal cu salariul mediu net pe unitate realizat în luna anterioară disponibilizării".
Este astfel evident că modalitatea de calcul a plăților compensatorii datorate conform P.ui S., aplicată de pârâtă începând cu anul 2006, prin raportare la salariul mediu brut din anul anterior disponibilizării este ilegală, impunându-se astfel restabilirea unei situații în concordanță cu legislația în materie.
II. În ceea ce privește capătul de cerere referitor la contravaloarea cotei anuale de 4.000 mc gaze naturale pe anul 2006, apreciază că instanța de fond a respins acest capăt de cerere în mod netemeinic și nelegal, interpretând totodată greșit actul juridic dedus judecății;
Art.187 din Contractul Colectiv de M. la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze pe anii 2005, 2006, prevede, în mod expres, dreptul salariaților de a li se acorda, anual, un ajutor material, egal cu contravaloarea unei cote de 4.000 mc de gaze naturale.
Faptul că reclamanta a fost disponibilizată în cursul anului 2006, mai exact în data de (...), nu poate constitui un motiv pentru privarea acesteia de acest drept. Condiția pentru acordarea acestui drept salarial este deținerea calității de salariat al societății pârâte, ori reclamanta fiind angajată a societății în anul 2006, îndeplinește condițiile legale pentru acordarea sumei reprezentând contravaloarea de gaze naturale pentru anul 2006.
În ceea ce privește cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, consideră că instanța de fond a respins acest capăt de cerere în mod netemeinic si nelegal;
Având în vedere faptul că instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantei, în temeiul art.274 al. 1 C.proc.civ., avea obligația să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Instanța de fond, admițând în parte acțiunea reclamantei, respinge capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată fără a indica vreun motiv în susținerea acestei soluții.
Având în vedere, pe de-o parte faptul că aceste cheltuieli au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată și dovedite, iar pe de altă parte faptul că acțiunea reclamantei a fost admisă în parte, apreciază că se impune obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de această fază procesuală.
În drept, recurenta reclamantă a invocat prevederile art. 304 pct. 9, art. 3041 art.312 și art. 274 C.proc.civ.
La data de (...), reclamanta P. V. a formulat întâmpinare prin care asolicitat respingerea recursului declarat de pârâtă ca fiind neîntemeiat, arătând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 283 alin.l lit.c Codul Muncii, iar nu cele ale art.283 alin.1 lit.e Codul muncii, argumentând că drepturile ce fac obiectul acestui capăt de cerere fac parte din categoria drepturilor salariale, fiind venituri de natură salarială.
Mai arată intimata-reclamantă că nu a fost dovedit în cauză că drepturile solicitate ar fi fost introduse în salariul de bază începând cu anul
1997, pârâta neprezentând în probațiune vreun act adițional la CCM pe anul
1997.
Mai mult, o astfel de includere este contrară legii și ar determina un mod arbitrar din partea patronatului de a stabili un salariu de bază, în care sunt incluse toate drepturile bănești ce li se cuvin salariaților, fără ca acesta să poată fi controlat în primul rând de salariat, precum și de celelalte autorități care au competență pe acest aspect.
Susține intimata că dacă s-ar deduce din salariul de bază contravaloarea adaosurilor prevăzute la art. 176 din CCM la nivel de ramură, respectiv P., C., aprovizionare toamnă-iarnă și contravaloarea ajutorului material reprezentând cota de gaze naturale de 4000 mc/anual, despre care pârâta susține că au fost introduse în salariul de bază din anul
1997, ar rezulta un salariu de bază egal sau mai mic decât salariul minim pe economie. În această situație reclamantul nu ar avea un salariu care să corespundă muncii prestate, pregătirii profesionale, și nu a beneficiat de indexările și majorările acordate prin hotărâri de guvern sau la nivel de societate cu ocazia negocierilor.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente Curtea de A. reține următoarele:
Întrucât, conform art. 137 C.proc.civ., excepțiile procesuale se soluționează prioritar față de aspectele relative la fondul cauzei, se va analiza în primul rând motivul de recurs invocat de recurenta pârâtă referitor la prescrierea acțiunii, respectiv termenul în care trebuia formulată acțiunea.
Art. 283 alin. (1) din Codul muncii prevede că „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia";.
Potrivit alineatului 2 al aceleiași norme citate, „În toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.";
De asemenea, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, prin contractul colectiv de muncă „se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze încontractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. D. s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, și reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, Curtea apreciază că termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.
În consecință, întrucât acțiunea reclamantei a fost înregistrată în termenul legal de prescripție, respectiv la data de (...) și se referă la obligarea pârâtei la plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale cuvenite și neacordate aferente anilor 2005 și 2006, Curtea constată că excepția prescripției invocată de recurentă este neîntemeiată.
În privința fondului, sub aspectul capetelor de cerere având ca obiect plata suplimentării salariale pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă și a cotei de gaze naturale aferente anilor 2005-2006 Curtea reține următoarele:
Potrivit prevederilor art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractele colective de muncă aplicabile și din contractele individuale de muncă.
Prin Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2000 înregistrat la M. sub nr.
53346/06/(...), prelungit prin acte adiționale succesive, actul adițional nr.430/(...) și Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2006, înregistrat la M. sub nr. 288/02/(...) a cărui aplicare s-a prelungit prin actul adițional nr.
397/(...) pe o perioadă de minim un an de la data înregistrării, s-a prevăzut, la articolul 176, că salariații vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale, sub forma unui adaos, în sumă fixă cu ocazia unor evenimente anuale: Paște, ziua meseriei, C., precum și în luna octombrie pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, fiecare adaos fiind în cuantum minim de un salariu minim pe ramură, stabilit conform prevederilor acestui contract.
La articolul 187 din același contract s-a prevăzut că salariații agenților economici nominalizați în Anexa nr.1, vor primi anual un ajutor material, egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale.
Potrivit art. 241 alin. 1 din Codul muncii și art. 11 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 privind Contractul colectiv de muncă, clauzele contractelor colective produc efecte pentru toți salariații angajatorului, pentru toți salariații din grupul de angajatori și pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul.
Chiar dacă la nivel de P. există un contract colectiv de muncă, legal încheiat între partenerii sociali P. SA și F. P., aplicabil, care nu cuprinde clauzele de natura celor solicitate de reclamantă, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 176 și 187 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, deoarece potrivit art. 8 alin.
2 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin C.colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de ramură
(în speță).
Recurenta pârâtă nu a contestat existența drepturilor solicitate, menționate mai sus, ci chiar le recunoaște, însă susține că ar fi fost incluse în salariul de bază în anul 1997. Pârâta nu a probat faptul că începând cu data de (...) suplimentările solicitate ar fi fost incluse în salariu de bază, conform art.168 alin.3 și art. 176 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității P., întrucât nu a depus la dosar un act adițional în acest sens, așa cum prevedea chiar contractul colectiv de muncă la nivel P. pentru anul 1997.
Din actele depuse în probațiune în dosarul de fond, rezultă că în fapt, aceste indexări și majorări au fost înregistrate anual de mai multe ori, neexistând vreun motiv de a considera că acea creștere salarială din anul
1997 ar corespunde includerii în salariul de bază a suplimentării în discuție.
Or, având în vedere că înscrierile din carnetul de muncă al reclamantei nu constată cu precizie creșteri salariale ca urmare a includerii suplimentării salariale pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă și a cotei de gaze naturale, Curtea consideră că nu a fost făcută proba de către angajator a susținerilor pe care își fundamentează apărarea.
Un număr de sporuri și adaosuri la salariul de bază al angajaților acestei unități au fost prevăzute în contractele colective de muncă, P. formulând apărări prin care invocă includerea acestor drepturi în salariul de bază, astfel încât, nu se poate accepta fără un suport probatoriu afirmația că au fost incluse în salariul de bază drepturile solicitate prin primele două capete de cerere din prezenta acțiune.
De asemenea, este în sarcina angajatorului să probeze că invocatele creșteri salariale au fost efectuate în executarea stipulațiilor art. 168 alin. 2 și 176 din contractul colectiv de muncă, și aceasta nu doar printr-o adresă internă, a cărei punere în practică nu a fost dovedită, ci prin evidențierea prin mijloace specifice (înscrieri neechivoce în carnetul de muncă, acte adiționale la contractul colectiv de muncă) a efectuării acestei includeri în salariul de bază.
Ca atare, nefiind probată includerea acestor drepturi în salariul de bază, chiar în ipoteza în care contractele colective de muncă ulterioare anului 1997, încheiate la nivel de unitate, nu au mai prevăzut acordarea acestor suplimentări, obligativitatea acordării lor a subzistat față de dispozițiile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură.
Nu poate fi agreată interpretarea dată de intimata pârâtă acestor dispoziții ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, ca instituind doar o invitație la negociere în cadrul demersurilor pentru încheierea contractelor colective de muncă la nivel inferior, iar nu un drept în sine. Textele art. 176 alin. 1 și 187 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii prevăd imperativ că „. vor beneficia de (…) o suplimentare a drepturilor salariale"; și, respectiv, „. vor primi anual un ajutor material, egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale";, astfel că argumentele referitoare la negociere nu reprezintă o condiție de care să depindă nașterea dreptului.
Având în vedere dispozițiile art. 287 din Codul Muncii, care prevăd că, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, faptul că pârâta nu a făcut dovada achitării drepturilor salariale suplimentare reprezentând suplimentarea salarială pentru aprovizionarea toamnă-iarnă pentru anul
2005 și a cotei de gaze naturale pe anii 2005, 2006 solicitate de reclamantă în calitate de angajat, Curtea constată că reclamanta este îndreptățită săbeneficieze de drepturile suplimentare salariale solicitate aferente anului
2005 și respectiv anilor 2005 și 2006, în ce privește cota de gaze naturale, în funcție de data până la care a avut calitatea de angajat.
Curtea constată că solicitarea reclamantei de acordare a cotei de gaz privește perioada 2005-2006, iar din copia carnetului de muncă al acesteia (fila 11 dosar fond) rezultă că raporturile sale de muncă cu societatea pârâtă au încetat la data de (...).
Curtea apreciază că în mod greșit a considerat prima instanță că reclamanta nu este îndreptățită la plata ajutorului material reprezentat de cota de gaze naturale aferentă anului 2006, întrucât dreptul la plata acestui ajutor este condiționat de calitatea de salariat a beneficiarului pe întregul an.
Este adevărat că acordarea cotei de gaz se face anual, însă aceasta semnifică doar periodicitatea plății dreptului, care se face proporțional cu perioada lucrată, fiind un drept câștigat prin trecerea timpului.
Așadar, Curtea apreciază că reclamanta este îndreptățită să beneficieze de acordarea cotei de gaze naturale și pentru perioada din anul
2006 cât a avut calitatea de salariat al pârâtei, astfel că sub acest aspect recursul reclamantei apare ca fiind fondat.
Motivul de recurs invocat de recurenta pârâtă în sensul că hotărârea pronunțată nu poate fi pusă în executare în lipsa menționării cuantumului drepturilor solicitate nu poate fi primit întrucât cuantumul drepturilor respective poate fi determinat cu ocazia executării hotărârii.
Astfel cum s-a menționat mai sus, în ce privește suplimentarea salarială pentru aprovizionarea toamnă iarnă cuvenită reclamantei sunt aplicabile prevederile art. 176 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, care prevede și cuantumul acestui drept ca fiind de un salariu minim pe ramură, iar în ceea ce privește cota de gaze naturale, potrivit prevederilor art. 176 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel P. pe anul 1997, reclamanta este îndreptățită la contravaloarea a 4000 mc de gaze naturale pe an.
Recurenta reclamantă a solicitat prin precizarea la acțiune depusă la data de (...) și prin recursul de față obligarea angajatorului la plata unor diferențe de indemnizație de concediere, în temeiul dispozițiilor art. 50 din Contractul colectiv de muncă și ale art. 4 din P. social, anexă la acest contract colectiv de muncă.
Sub acest aspect se pune problema dacă pachetele financiare acordate salariatului în baza prevederilor art. 4 din P.ui S. - anexă a contratului colectiv de muncă al P., cu valabilitate până la data de (...), trebuia sau nu să fie cumulate cu indemnizația de concediere prevăzută în contractul colectiv de muncă în vigoare la data desfacerii contractului individual de muncă al reclamantei.
Curtea constată că dispozițiile P.ui S. menționat nu poate fi interpretat decât ca o completare a contractului colectiv de muncă, în sensul suplimentării cu excedentul acolo cuprins, iar nu al dublării dispozițiilor de acordare a unor indemnizații de concediere din cuprinsul contractului colectiv de muncă.
Astfel, se constată că în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la art. 50, se prevedea acordarea unor indemnizații minime de concediere de unul, două, trei până la patru salarii medii nete în funcție de vechime, maximul fiind prevăzut pentru peste 15 ani vechime.
Prin P. S. - Versiune finală (...) - la alin. 4 se prevedeau 8, 12, respectiv
15 salarii, tot în funcție de vechime, maximul fiind de asemenea prevăzut pentru peste 15 ani vechime.
Față de precizarea din cuprinsul art. 50 alin. 2-4 din contract colectiv de muncă la nivel de unitate, că în cazul concedierilor colective se va porni de la formula de calcul utilizată în situația similară precedentă, valorile acordate efectiv urmând a fi stabilite prin negociere cu F. P., fiind subliniat că prevederile domeniului vizat în prezentul articol se completează cu prevederile P.ui social însușit de părți, interpretarea corectă este în sensul că de la acest minim prevăzut prin contractul colectiv de muncă, se va putea negocia acordarea unor drepturi în cuantum mai mare salariaților, în urma negocierii.
Nu se poate deci deduce intenția de acordare atât a indemnizației de concediere prevăzute de contractul colectiv de muncă, cât și a pachetelor financiare prevăzute cu aceeași destinație în P. S..
Prin urmare, completarea la care face trimitere art. 50 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate este în sensul arătat mai sus, de adăugare a unor drepturi pentru a face complet dreptul final acordat, însă nu în sensul de simplă adiționare, ci de adăugare la minimul prevăzut de contractul colectiv de muncă a excedentului cuprins în P. S., deci a părții cu care P. S. depășește prevederile pe care le completează din contractul colectiv de muncă, altfel spus, a diferenței în plus pe care acest plan o cuprinde, obținută prin scăderea din numărul de salarii medii prevăzute de planul social a numărului de salarii medii prevăzute de contractul colectiv de muncă pentru aceeași tranșă de vechime.
Practic, se aplică doar dispozițiile din P. S., ca fiind mai favorabile angajatului.
Raportat la criticile aduse cu privire la modul de calcul al plăților compensatorii, Curtea reține că nu pot fi acceptate susținerile recurentei conform cărora plata indemnizației de concediere trebuia să se facă prin raportare la cuantumul salariului mediu brut din anul în care s-a dispus concedierea.
Chiar textul pe care reclamanta își întemeiază pretenția cuprinde cu titlu de exemplu situația salariaților concediați în anul 2005, precizându-se că pentru acest an, se va lua în considerare salariul mediu brut din P. pe baza celui din 2004, completarea „majorat în anii următori direct proporțional, cu același procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă"; se interpretează în sensul că în fiecare an ce va urma celui dat ca exemplu, să se calculeze indemnizația de concediere prin raportare la salariul mediu brut aferent anului precedent celui în care s-a dispus concedierea, formularea din text având ca scop evitarea raportării la salariul mediu brut din anul 2004 pentru toate concedierile ce vor fi dispuse pe întreaga perioadă vizată de P. S., și anume 2005-2010.
Chiar dacă ne raportăm doar la P. S., fără a lua în considerare amendamentele ulterioare, concluzia este tot în sensul legalității acordării indemnizației de concediere prin raportare la salariul mediu brut la nivel de
P. din anul anterior concedierii, recursul fiind sub acest aspect nefondat.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin.1-3 cod pr.civ., Curtea va admite în parte recursul declarat de reclamantă și va modifica în parte sentința atacată în sensul că pârâta S. OMV P. S. va fi obligată să plătească reclamantei P. V. contravaloarea cotei gaz și pentru perioada (...) - (...).
În baza disp. art. 312 alin. 1 teza a II a cod proc. civ. recursul formulat de pârâta S. OMV P. S. împotriva aceleiași sentințe urmează a fi respins ca nefondat.
În temeiul dispozițiilor art. 274 cod proc. civ., recurenta pârâtă S. OMV P. S. va fi obligată să plătească recurentei reclamante suma de 200 lei cheltuieli de judecată parțiale în recurs, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite în parte recursul declarat de reclamanta P. V. împotriva sentinței civile nr. 2307 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o modifică în parte în sensul că obligă pârâta S. OMV P. S. să plătească reclamantei P. V. contravaloarea cotei gaz și pentru perioada (...) - (...), actualizată cu rata inflației la data plății.
Menține restul dispozițiilor din sentință.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. OMV P. S. împotriva aceleiași sentințe.
Obligă pe pârâta S. OMV P. S. să plătească reclamantei suma de 200 lei cheltuieli de judecată parțiale, în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 9 februarie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI G . L. T. S.-C. B. I.-R. M.
GREFIER G . C.
Red.GLT/dact.MS
3 ex./(...)
Jud.fond: I.Prelipceanu/E.Belean
| ← Decizia civilă nr. 4111/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2497/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
