Decizia nr. 159/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ Secția I Civilă
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 159/R/2012
Ședința publică din data de 17 ianuarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: G.-L. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. a F. P. B.-N. împotriva sentinței civile nr. 1. din 30 mai 2011 pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...) privind și pe intimații R. C., C. T. I. B., P. M. B., R. C., R. M., R. L. ANA, R. P., P. S. V., P. A. O., P. T., P. C., P. L. R. și chematul în garanție M. E., C., T. ȘI S., având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale - diminuare salariu cu 25 %.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
S-a făcut referatul cauzei, după care constatându-se că s-a solicitat judecata în lipsă, Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. de mai sus pe rolul T. B.-N., reclamanții R. C., R. C., R. M., R. L. Ana, R. P., P. S. V., P. A. O., P. T., P. C., P. L. R. au chemat în judecată pe pârâții C. T. I. B., P. municipiului B. și C. local al municipiului B., solicitând instanței obligarea pârâtei de rândul I la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr. 1. și sumele stabilite prin contracte aferente lunilor iulie 2010 - decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective; obligarea pârâților de rândul 2 și 3 să aloce pârâtului de rândul 1 fondurile necesare plății sumelor solicitate.
Pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B., prin întâmpinarea depusă la dosar, au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.
Totodată au formulat cerere de chemare în garanție împotriva M. F. P. B. și
M. E., C., T. și S. B..
În motivare s-a arătat că personalul didactic nu este personal angajat al acestor pârâți, plata drepturilor salariale constituie finanțare de bază și se realizează din sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată cuprinse în bugetul de stat, bugetul C.ui județean, bugetul local și ulterior plătite prin grija ordonatorilor terțiari - conducătorii unităților de învățământ. A. nu există pentru pârâți niciun temei legal pentru plata acestor sume din venituri proprii și nu pot prevedea asemenea sume separate din bugetul local, în acest sens fiind invocate și prevederile art. 14 alin. 3, 4 din L. nr. 273/2006.
În subsidiar, s-a arătat că se impune admiterea cererii de chemare în garanție și obligarea acestora să asigure fondurile necesare plății drepturilor ce formează obiectul acțiunii introductive.
Chematul în garanție M., E., C., T. și S. B., prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a arătat că diminuarea drepturilor salariale cuvenite angajaților s-a dispus prin L. nr. 1., actul normativ fiind aplicabil și în privința indemnizației de concediu, care reprezintă tot un venit de natură salarială.
Chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice B., prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată, arătând că Ministerul Finanțelor Publice și unitățile sale din subordine nu au obligația virării, alocării de fonduri din bugetul de stat pentru plata drepturilor salariale solicitate, nefiind dovedită existența unei obligații legale sau convenționale de despăgubire sau garanție în sensul art. 60 C.
Pe fondul dreptului, s-a relevat faptul că drepturile salariale nu pot fi altele decât cele prevăzute de legislația specifică. L. nr. 1. a fost supusă controlului de constituționalitate, prin decizia nr. 8. constatându-se că dispozițiile sale sunt constituționale.
Prin sentința civilă nr. 1./(...), pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud îndosar nr. (...), s-au respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. municipiului B. și C. local al municipiului B. invocate de pârâți.
S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții R. C., R. C., R.
M., R. L. Ana, R. P., P. S. V., P. A. O., P. T., P. C., P. L. R., împotriva pârâților C.
T. I. B., P. municipiului B., C. local al municipiului B. și în consecință:
- a fost obligat pârâtul C. T. I. B. să plătească fiecărui reclamant diferența dintre suma cuvenită și cea încasată pentru zilele de 1 și 2 iulie 2010;
- a fost obligat C. local al municipiului B. și P. municipiului B. să aprobe, respectiv să aloce pârâtului C. T. I. B. diferența dintre suma cuvenită și cea încasată pentru zilele de 1 și 2 iulie 2010 de fiecare reclamant;
- au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenții formulate.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S. B..
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B., C. local al municipiului B. împotriva chematului în garanție M. E., C., T. și S. B., ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
S-a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B., C. local al municipiului B. împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice B., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N. și în consecință:
- a fost obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice B. să vireze pârâților P. municipiului B. și C. local al municipiului B. diferența dintre suma cuvenită și cea încasată pentru zilele de 1 și 2 iulie 2010 de fiecare reclamant;
- s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție pentru restul pretențiilor.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local almunicipiului B. și P. municipiului B. s-a reținut că nu este întemeiată, avându-se în vedere prevederile art. 167 din L. nr. 84/1995, republicată, în vigoare la datapromovării acțiunii, precum și ale art. 1 alin. 3 din Hotărârea G. nr. 1618/2009, modificată și completată prin HG nr. 3..
Consiliile locale răspund de repartizarea sumelor și aprobarea bugetelor pentru fiecare unitate de învățământ cu personalitate juridică, așa cum rezultă din dispozițiile art. 4 alin. 1 din Hotărârea G. nr. 1618/2009.
Art. 7 alin. 8 al L. nr. 84/1995, republicată, consacră expres personalitatea juridică a unităților de învățământ, cu excepția școlilor care au numai clasele I- IV.
C. local este entitatea căruia unitatea de învățământ îi înaintează proiectul de buget întocmit, cu identificarea tuturor categoriilor de venituri și cheltuieli, finanțate din bugetul local, însoțit de notele de fundamentare, calitate în care aprobă prin hotărâre proiectul de buget.
Prin urmare, primarul, care este ordonator de credite și consiliul local sunt obligate să aloce unității de învățământ sumele necesare plății drepturilor salariale cuvenite cadrelor didactice și celuilalt personal al unității de învățământ.
A. modalitate de finanțare a învățământului preuniversitar este prevăzută și de L. nr. 1., intrată în vigoare la data de 2 februarie 2011, așa cum rezultă din cuprinsul art. 104 alin. 2 lit. a din capitolul VIII intitulat „Finanțarea și baza materială a învățământului preuniversitar";.
Întrucât primarul este ordonator de credite conform art. 63 alin. 4 lit. a din
L. nr. 215/2001, republicată, iar consiliul local răspunde de aprobarea bugetelor pentru fiecare unitate de învățământ cu personalitate juridică, s-a reținut că pârâții primarul și consiliul local justifică legitimare procesuală pasivă.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C.,
T. și S. B. a fost admisă, reținându-se că potrivit art. 167 alin. 17 din L. nr.
84/1995, republicată, în vigoare la data promovării acțiunii, de la bugetul de stat, prin bugetul M. E., C. T. și S. se asigură doar cheltuielile aferente unităților de învățământ preuniversitar, inclusiv pentru învățământul special expres enumerate la literele a - h, printre care nu sunt prevăzute și cheltuieli cu salariile personalului din învățământ.
Aceleași dispoziții legale se regăsesc și în cuprinsul art. 111 din L. nr. 1., în prezent în vigoare.
Analizând pe fond acțiunea formulată împotriva pârâților C. local almunicipiului B. și P. municipiului B., precum și cererea de chemare în garanție a M.
F. P. B., tribunalul a reținut faptul că în perioada 1 iulie 2010 - 31 decembrie
2010 reclamanții R. C., R. M., R. L. Ana, R. P., P. S. V., P. A. O., P. C., P. L. R., au desfășurat activitate în calitate de profesori în cadrul unității școlare chemate în judecată, reclamantul R. C. a desfășurat activitate în calitate de institutor II, iar reclamantul P. T. a desfășurat activitate de maistru instructor, conform mențiunilor din adeverințele depuse la dosar și din statele de plată depuse în dosarul nr. (...) al T. B.-N., activitatea reclamanților fiind remunerată conform legii de salarizare a personalului bugetar.
Prin acțiunea formulată, reclamanții a înțeles să solicite pentru perioada iulie - decembrie 2010 plata drepturilor salariale neacordate ca urmare a reducerii prin lege cu 25% a drepturilor salariale ale personalului bugetar și repunerea lor în situația salarială anterioară lunii iulie 2010.
Prin art. 1 din L. nr. 1., în vigoare din data de 3 iulie 2010, cuantumul brut al salariului reclamanților, ca și al tuturor persoanelor din sistemul bugetar, s-a diminuat cu 25%, așa cum rezultă din adeverințele emise de unitatea de învățământ, depuse la dosar.
Totodată, din adresa nr. 298/(...) emisă de angajator, rezultă că prevederile
L. nr. 1. s-au aplicat în privința reclamanților cu începere din 1 iulie 2010, aspectce rezultă cu evidență și din examinarea statelor de plată depuse dosar, conform cărora salariul încasat pe luna iulie 2010 este egal cu cel încasat în luna august.
Potrivit dispozițiilor art. 16 din L. nr. 1., măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă înintervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
Având în vedere faptul că dispozițiile legii de reducere a drepturilor salariale sunt aplicabile numai cu începere din data de 3 iulie 2010, tribunalul a constatat că diminuarea drepturilor salariale începând cu data de 1 iulie 2010 este nelegală, reclamanții fiind îndreptățiți la plata diferențelor bănești dintre suma cuvenită acestora în baza contractului individual de muncă și cea efectiv încasată pentru zilele de 1 și 2 iulie 2010, când încă nu erau în vigoare prevederile L. nr. 1..
Operarea diminuării salariale și pentru zilele de 1 și 2 iulie 2010 însemnă o aplicare retroactivă a L. nr. 1..
În ceea ce privește perioada 3 iulie 2010-31 decembrie 2010, de incidență a
L. nr. 1., tribunalul a reținut faptul că dispozițiile L. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamanților constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamanților este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
În baza L. nr. 1., care în art. 1 prevede diminuarea salariilor și altor drepturi salariale începând cu 3 iulie 2010 până la 31 decembrie 2010, s-a procedat la diminuarea drepturilor salariale ale reclamanților cuvenite atât pentru perioada cât au fost în activitate (septembrie - decembrie 2010), cât și pentru perioada în care s-au aflat în concediu de odihnă (iulie - august 2010).
În privința diminuării drepturilor aferente concediului de odihnă tribunalul a reținut că dreptul la concediul de odihnă a fost recunoscut în favoarea personalului didactic prin art. 103 alin. 1 lit. a din L. nr. 1., act normativ în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile, acesta fiind abrogat abia prin L. nr. 1..
În aplicarea prevederilor art. 103 s-a emis O. nr. 3. pentru aprobarea
Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, care în anexa 1 pct. 21 și 22 reglementează modul de calcul al indemnizației de concediu.
Această reglementare este în concordanță cu dispozițiile art. 7 din H. nr. 2., republicată, aplicabile tuturor salariaților din unitățile bugetare.
Ca atare, în privința concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ există o reglementare specială, cu caracter derogator de la dispozițiile art. 150 din C. muncii, în forma republicată, care nu sunt astfel incidente.
Practic, în baza reglementării speciale derogatorii, indemnizația de concediu cuvenită reclamanților coincide cu salariul acestora pe luna iulie, respectiv luna august. În aceste condiții, indiferent de data la care s-au achitat, suma rămâne aceeași, salariul lunar diminuat cu 25%.
Prin urmare, pentru luna iulie 2010, în care reclamanții s-au aflat în concediu de odihnă indemnizația de concediu este egală cu media zilnică asalariului de bază, a sporului de vechime corespunzătoare lunii iulie (adică în cuantum diminuat cu 25%) înmulțită cu numărul zilelor de concediu. A. modalitate de calcul se aplică și pentru luna august.
Dat fiind faptul că diminuarea salarială cu 25% este prevăzută începând cu veniturile lunii iulie 2010, este evident că indemnizația de concediu pentru lunile iulie și august 2010, care se calculează în raport de salariul aferent lunilor iulie și august trebuia diminuată cu 25% în baza L. nr. 1., cu începere doar din data de
3 iulie 2010.
O asemenea diminuare opera și în ipoteza în care indemnizația de concediu se achita cu cel puțin 5 zile înainte de ziua plecării în concediu, conform art. 7 alin. 5 din HG nr. 2., republicată.
Aceasta întrucât, chiar dacă la data la care se achita, anterior intrării în vigoare a L. nr. 1., se plătea indemnizația în cuantum nediminuat, ulterior, angajatorul era obligat la regularizarea plăților în raport de media zilnică a salariului de bază și a sporului de vechime stabilite, ținând seama de diminuarea prevăzută de lege, urmând a proceda ulterior la recuperarea sumelor achitate în plus.
Ca atare, indemnizația de concediu pe care ar fi primit-o reclamanții anterior plecării în concediu, în cuantum nediminuat, aferentă perioadei 3 iulie
2010-31 august 2010, egală conform reglementărilor legale mai sus amintite cu salariu aferent lunilor respective, după intrarea în vigoare a L. nr. 1. ar fi fost supusă recalculării conform prevederilor acestei legi, dat fiind faptul că privește venituri aferente lunilor în care operează diminuarea salarială, ajungându-se în final la aceeași situație, aceea a dreptului de a beneficia pe perioada mai sus amintită (3 iulie 2010-31 august 2010) de indemnizația de concediu în cuantum diminuat cu 25%.
Plata îndemnizației de concediu nediminuate ar fi determinat în final recuperarea de angajator de la reclamanți a sumelor achitate în plus, reprezentând diferența dintre indemnizația încasată și cea cuvenită, adică salariul aferent lunii iulie, respectiv august, diminuat cu 25%.
În acest caz nu se poate reține o aplicare retroactivă a L. nr. 1. atâta timp cât indemnizația de concediu se achită în avans, deci anterior efectuării concediului și ea reprezintă un drept cuvenit pentru lunile iulie și august, în care își găsesc aplicabilitate dispozițiile L. nr. 1..
Deși în adresa unității școlare de învățământ nr. 298/(...) se învederează faptul că drepturile aferente concediului de odihnă s-au calculat conform prevederilor C. muncii, tribunalul, în examinarea pretențiilor bănești aferente concediului de odihnă, nu poate porni de la modul de calcul nelegal efectuat de unitatea școlară, ci are în vedere faptul că în privința reclamanților există o reglementare specială, O. nr. 3., derogatorie de la dispozițiile C. muncii, care trebuie respectată.
Faptul că unitatea școlară a nesocotit aceste dispoziții derogatorii constituie o problemă de disciplină financiară, care însă nu poate avea ca și consecință îndreptățirea reclamanților la restituirea reținerilor operate în baza L. nr. 1. în perioada concediului de odihnă, prin raportare la modul de calcul al indemnizației de concediu prevăzut de C. muncii, tribunalul trebuind să analizeze legalitatea pretențiilor formulate prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, în privința concediului de odihnă al cadrelor didactice acestea fiind O. nr. 3., H. nr.
2. și L. nr. 1..
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010, măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fieprevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să se impună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății, T. reținând că toate aceste condiții sunt îndeplinite.
Diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului personalului unităților bugetare, alăturată unei serii de măsuri de gestionare a problemelor financiare cu care se confruntă bugetul de stat constituie în opinia tribunalului o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
În temeiul obligației instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității C. europene față de normele interne, tribunalul a considerat că se impune a se analiza dacă reglementările interne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamantului intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
T. a considerat că nu se poate reține discriminarea reclamanților, casalariați în sectorul bugetar față de angajatul din sectorul privat, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă locîntre persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă.
Așa cum rezultă din cuprinsul L. nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator.
În sfera publică angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, ca act al legiuitorului originar sau delegat, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Manifestarea sa de voință este condiționată și, totodată, limitată de lege. Î., atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nici măcar nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale.
Ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea și să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. R.nea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea.
Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar în situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratamentjuridic diferențiat. Egalitatea nu presupune uniformitate, astfel încât este evident că angajatorul din sfera publică se conduce, în privința modului de stabilire a drepturilor salariale și a marjei de apreciere de care dispune în privința stabilirii salariilor, după alte reguli față de angajatorul privat.
Întrucât dreptul de creanță al reclamanților și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, nu se poate reține că reclamantul are un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă. T. a reținut în acest sens jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului cauza Lelasîmpotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a opinat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor.
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din
Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (a se vedea Cauza Kopecky împotriva Slovaciei,
Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor.
Lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. S. se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o.
Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată.
Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
În cauză reclamanții nu au dovedit că prin măsura diminuării veniturilor lor salariale situația financiară a acestora și a familiilor lor a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea lor de mijloacele de subzistență.
În aprecierea proporționalității trebuie să se aibă în vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Chiar dacă și în prezent, în urma adoptării L. nr. 285/2010, nivelul salariilor este inferior momentului iunie 2010, nu înseamnă că situația diminuării drepturilor s-a definitivat, ea păstrându-și caracterul temporar, fiind aplicabilă pentru anul 2011, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat.
T. a mai reținut că reținut că prevederile art. 40 alin. 2 lit. c din C. muncii nu pot atrage o soluție de admitere a acțiunii pentru că angajatorii din sectorulpublic pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari ori mai mici prin contractul individual de muncă, drepturi ce ar fi situate în afara cadrului legal în materia salarizării personalului bugetar.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs chematul în garanție Ministerul
Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. B. N., solicitând admiterea recursului,modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a M. F. P.
În motivarea recursului recurentul a arătat că potrivit art. 167 din L. nr.
84/1995, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ- teritoriale pe a căror raza își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat si din alte surse. La art.167 alin. 7) din legea invocată se prevedea :"Baza de calcul a fondurilor alocate unităților de învățământ prin si din bugetele locale. pentru finanțarea de baza. o constituie costul standard pe elev/preșcolar."
Mai mult decât atât, cel care determină costul în baza căruia se face alocarea fondurilor necesare este M. E., C., T. și S. prin C. N. pentru Finanțarea Învățământului Preuniversitar, așa cum este prevăzut în același art. invocat, la alin. 8.
Finanțarea cheltuielilor cu salariile, sporurile, indemnizațiile și alte drepturi salariale în bani, stabilite prin lege, precum și contribuțiile aferente acestora, pentru unitățile de învățământ preuniversitar de stat, exclusiv învățământul special și centrele de resurse și asistență educațională, se face pe baza standardelor de cost pe elev/preșcolar, aprobate prin hotărâre a G., aspect prevăzut în L. nr. 11/2010, invocată de pârâții de rând 2 și 3. Fondurile aferente finanțării de bază, aprobate de ordonatorul principal de credite sau provenite din rectificările bugetare din timpul anului, se utilizează de directorul unității de învățământ, ca ordonator terțiar de credite. La nivel local, C. local stabilește cuantumul fondurilor alocate fiecărei unități de învățământ, pe baza metodologiei de calcul și folosire a nivelurilor de costuri standard pe elev/preșcolar, aprobată prin ordin al ministrului E., C., T. și S., în baza prevederilor HG nr. 2192/2004.
La fel si noua lege a educației - L. nr.1. prevede la art.9 al.4 : "M. E., C., T. și S., prin organismul specializat, stabilește anual costul standard per preșcolar/elev, cost care stă la baza finanțării de bază.
Finanțarea cheltuielilor cu salariile, sporurile, indemnizațiile si alte drepturi salariale in bani stabilite prin lege, pentru unitățile de invatamant preuniversitar se asigura de bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de invatamant.
Chiar daca din taxa pe valoarea adăugata încasata la bugetul statului se defalca sume pentru finanțarea invatamantului preuniversitar, Ministerul
Finanțelor Publice nu trebuie confundat cu bugetul de stat, rolul acestui minister este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget si a proiectelor bugetelor locale, respectând dispozițiile L. 500/2002.
Potrivit dispozițiilor art.34 din L. 500/2002 ordonatorii principali de credite au obligația ca pana la data de 15 iulie a fiecărui an sa depună la Ministerul
Finanțelor Publice propunerile pentru proiectul de buget si anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea in limitele de cheltuieli si estimările pentru următorii 3 ani, însoțite de documentații si fundamentări detaliate.
Pe de alta parte cererea de chemare in judecata se fundamentează pe un raport juridic tipic de dreptul muncii, în conținutul căruia intră drepturi și obligații pentru angajator și angajat, așa cum prevede L. nr. 53/2003, cu completările și modificările ulterioare, părți în cazul conflictului de drepturi, fiindîn principiu angajatorul și salariatul. Intre Ministerul Finanțelor Publice si ceilalți parati nu exista nicio obligație de garanție pentru eventualele sume ce ar trebui sa le plătească aceștia intr-un raport de munca izvorând din contractul de munca.
Obiectul cererii de chemare in garanție este obligarea chematului in garanție, Ministerul Finanțelor Publice, de a vira fondurile necesare achitării sumelor reprezentând drepturi bănești solicitate de reclamanți de la ceilalți parati, insa, așa cum este reglementata de art. 60-63 Cod procedura civila, instituția chemării in garanție reprezintă acea forma de participare a terților la activitatea judiciara care conferă uneia dintre parti posibilitatea de a solicita introducerea in proces a acelor persoane ce ar avea obligație de garanție sau de despăgubire in ipoteza in care partea respectiva ar pierde procesul, deci aceasta instituție se întemeiază pe existenta unei obligații de garanție sau de despăgubire care nu exista in sarcina M. F. P.
Temeiul unei astfel de cereri trebuie sa îl constituie obligația de garanție ce ii revine chematului in garanție in baza legii, a unui contract sau a unei obligații de restituire, condiții ce nu se regăsesc in cazul de fata.
Intre Ministerul Finanțelor Publice si ceilalți parati nu exista nici o obligație de garanție pentru eventualele sume ce ar trebui sa le plătească aceștia intr-un raport de munca izvorând din contractul de munca.
Conform L. finanțelor publice, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetului de stat anual nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
Atât in doctrina juridica, cat si in practica judiciara s-a statuat ca cererea de chemare in garanție nu poate fi admisa in cadrul acțiunilor personale patrimoniale si nici in litigiile de munca, întrucât raporturile de munca exista intre instituția angajatoare si angajații acesteia.
Pentru aceste motive apreciază ca nu erau întrunite cerințele art.60-63
C.pr.civ., pentru a fi admisa cererea de chemare in garanție.
În drept, recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.304 pct. 7 si
9 si 304 ind.1 C.pr.civ.
Prin întâmpinarea depusă în data de (...), intimații P. municipiului B. și C.
Local al municipiului B. (f. 22) au solicitat respingerea recursului formulat de
Ministerul Finanțelor Publice.
Prin notele de ședință depuse la data de (...) recurentul Ministerul
Finanțelor Publice a invocat și Decizia nr.10/(...) a Înaltei Curți de C. și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea de A. reține că recursul este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 10 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în
Monitorul Oficial nr. 786 din 4 noiembrie 2011 s-a statuat cu caracter obligatoriu conform art.3307 alin.4 C.pr.civ. următoarele: "În aplicarea dispozițiilor art. 60 din C. de procedură civilă raportat la 19 din L. nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și art. 1-4 din Ordonanța G. nr. 2. privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, cererea de chemare în garanție a M. F. P. formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar ori la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare și/sau suplinitoare calificate din învățământul preuniversitar de nr. 3. privind stimularea achiziționării de cărțisau de programe educaționale pe suport electronic, necesare îmbunătățirii calității activității didactice, în învățământul preuniversitar, nu îndeplinește cerințele prevăzute de textul de lege."; În considerentele acestei decizii Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „În mod constant în doctrină și jurisprudență, în interpretarea dispozițiilor art. 60 din C. de procedură civilă, s-a afirmat că instituția cererii de chemare în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau de despăgubire și poate fi formulată nu numai în cazul drepturilor garantate legal ori convențional, care reies din lege sau din contractul încheiat de părți, ci și ori de câte ori partea care ar cădea în pretenții s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubire. Totodată, pretențiile reclamantului împotriva pârâtului și ale acestuia din urmă împotriva chematului în garanție generează două procese distincte, iar avantajul instituției chemării în garanție este acela al evitării unui proces ulterior, întrucât instanța rezolvă atât cererea principală, cât și cererea de chemare în garanție printr-o singură hotărâre - cu excepția reglementată de art. 63 alin. 2 din C. de procedură civilă, respectiv atunci când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanție, situație în care instanța poate dispune despărțirea ei spre a fi judecate în mod separat. Pretențiile menționate pe calea chemării în garanție de către instituția bugetară pârâtă (de exemplu, alocările de fonduri sau rectificările bugetare) nu pot forma obiectul unei cereri de chemare în judecată formulate pe cale incidentală sau al unei acțiuni ulterioare în instanță, în considerarea celor ce succedă. Între instituțiile publice pârâte chemate în judecată pentru plata drepturilor de natură salarială ori a ajutoarelor financiare și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar, iar între Ministerul Finanțelor Publice și instituțiile respective nu există nicio obligație de garanție sau de despăgubire în cazul neexecutării de către o instituție publică a obligației ce îi incumbă fie în baza raportului juridic de muncă, fie în baza dispozițiilor L. nr. 3.. Este adevărat că, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia. Procedura legală de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuțiile prevăzute de 19 lit. a), g), h) și i) din L. nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, respectiv de 3 alin. (1) pct. 6-8, 11 și 13 din Hotărârea G. nr. 34/2009, cu modificările și completările ulterioare. În plus, art. 3 din Ordonanța G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, dispune în sensul că, în situația în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut de art. 2 din ordonanță,creditorul va putea recurge la procedura executării silite în conformitate cu dispozițiile C. de procedură civilă și ale altor dispoziții legale aplicabile în materie. În mod corelativ obligației de diligență ce revine instituțiilor publice în temeiul și în executarea dispozițiilor Ordonanței G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Finanțelor Publice are obligația de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat. Chiar în ipoteza în care ordonatorii de credite și-ar îndeplini atribuțiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plății obligațiilor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice, la rândul său, ar întocmi și ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparține legislativului. În consecință, dispozițiile analizate ale 19 din L. nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 1-4 din Ordonanța G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, nu pot fi interpretate în sensul că reprezintă temeiul legal al existenței unei obligații de garanție sau de despăgubire ce revine M. F. P. în cazul obligațiilor de plată stabilite în sarcina instituțiilor publice, cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sau la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare și/sau suplinitoare calificate din învățământul preuniversitar de nr. 3. privind stimularea achiziționării de cărți sau de programe educaționale pe suport electronic, necesare îmbunătățirii calității activității didactice, în învățământul preuniversitar. În concluzie, atât timp cât între debitorul obligației de plată deduse judecății, respectiv instituția publică obligată la plată, și chematul în garanție, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, nu există o obligație de garanție sau de despăgubire, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 60 din C. de procedură civilă."; Prin prisma dezlegărilor obligatorii din decizia menționată, Curtea de A. constată că în prezenta cauză nu se poate reține existența unei obligații legale de garanție sau de despăgubire între pârâții C. Local al municipiului B. și P. municipiului B. și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, astfel că cererea de chemare în garanție formulată de acești pârâți nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 60 C. Pentru considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea de A. va admite recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și va modifica în parte hotărârea, în sensul că va respinge cererea de chemare în garanție formulată împotriva recurentului. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. D E C I D E Admite recursul declarat de chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. B. N. împotriva sentinței civile nr. 1. din (...) a T. B. N. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o modifică în parte în sensul că respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. Local al municipiului B. împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D. G. a F. P. B. N. Menține restul dispozițiilor sentinței atacate. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 17 ianuarie 2012. PREȘEDINTE JUDECĂTORI I. T. D. C. G. G.-L. T. GREFIER N. N. Red.GLT/dact.MS 3 ex./(...) Jud.fond: G.C.F.
| ← Decizia nr. 5037/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 2828/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
