Decizia nr. 285/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. (...)
D. CIVILĂ NR. 285/R/2012
Ședința publică din data de 24 ianuarie 2012
Instanța constituită din:
PREȘED.TE: S.-C. B.
JUDECĂTORI: I.-R. M.
C. M.
GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S. S. D. Î. T. împotriva sentinței civile nr. 2354 din 9 mai 2011, pronunțată de Tribunalul
Cluj în dosar nr. (...), privind și pe pârâții intimați C. T. „. U. C. T., I. Ș. AL J.
C., C. LOCAL C. T., P. M. C. T. și pe chemații în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. C. și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect drepturi bănești.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 18 ianuarie 2012, încheiere care face parte din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 2354 din 9 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...) s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I. Ș. J. C..
S-a respins acțiunea formulată de către reclamantul S. S. D. Î. T., în calitate de reprezentant al membrilor de sindicat în contradictoriu cu pârâții Ș.
„. U. C. T., C. LOCAL AL M. C.-T., P. M. C. T. și I. S. J. C..
S-a respins cererea de chemare în garanție.
Pentru a pronunța această sentință s-a reținut referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâtul I. Ș. J. C. că, chiar dacă între acesta și cea reprezentată de către reclamant nu au existat raporturi juridice substanțiale de drept al muncii, potrivit dispozițiilor art. 142 lit. g și art. 166 alin. 4, ind. 3 din L. învățământului nr. 84/1995 acesta având atribuții de coordonare a încadrării unităților de învățământ cu personal didactic necesar și administrare a procesului educațional.
Referitor la cererea de chemare în garanție a pârâtului Ministerul
Finanțelor Publice instanța a reținut că este inadmisibila chemarea in garanție a unei persoane printr-o cerere prin care se solicita cu totul altceva decât garantarea sau despăgubirea.
In speța, este evidenta inexistenta, identității dintre ceea ce a solicitat reclamantul paraților si ceea ce solicita pârâtul C. Local al municipiului C. T. in calitate de chemat in garanție.
Mai mult solicită a se observa ca C. Local al municipiului C. T. nu face dovada existentei faptului ca Ministerul Finanțelor Publice avea o obligație de garanție sau de despăgubire.
Dispozițiile legale pe care își întemeiază pârâtul C. Local al municipiului
C. T. cererea de chemare in garanție nu au fost reținute ca temei pentru o astfel de cerere atâta timp cat ,,legiuitorul a reglementat, prin O. nr. 2., modalitatea de executare a obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, mod care reprezintă singurul mijloc legal de plata a sumelor stabilite prin titluri executorii la care sunt obligate instituțiile publice.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.1 din O. nr.2., executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice in temeiul titlurilor executorii se realizează sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plata respectiva.
Potrivit art.2 din O. nr. 2., ordonatorii principali de credite bugetare au obligația sa dispună toate masurile ce se impun/inclusiv virări de credit - bugetare, in condițiile legii, pentru asigurarea in bugetele proprii si ale institutul publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Prin urmare, obligațiile de plata ale C. Local al municipiului C. T. in temeiul unui titlu executoriu se realizează din sumele aprobate bugetele paraților de rândul 1-3 - fara nici o legătura cu competentele Ministerul
Finanțelor Publice in materie de buget.
In fapt, prin acțiunea înregistrata pe rolul T. C., reclamantul S. S. din învățământul T., a solicitat in contradictoriu cu parații C. T. "V. U. I. Ș. al județului C., C. Local C. T., P. Ing. loan Vasinica- P. mun. C. T. precum si cu Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului de rândul 1 la plata drepturilor neacordate, reprezentând diferența dintre indemnizația de concediu de odihna cuvenita legal si cea efectiv încasata, aferenta concediului de odihna efectuat in 2010, sume ce urmează a fi actualizate in funcție de coeficientul de inflație la data plații, potrivit art.67 din L. nr.84/1995 si obligarea Ministerul
Finanțelor Publice la alocarea fondurilor salariate, mai sus menționate.
Reclamantul a formulat prezenta acțiune în numele membrilor de sindicat așa cum rezultă din tabelul depus la dosarul cauzei .
D. Adeverințele nr. 1266/1-(...)-1266/56/(...), rezultă faptul membrii de sindicat s-au aflat în concediu de odihnă în perioada (...) - (...) și au beneficiat de o indemnizație de concediu redusă cu 25%.
Începând cu data de (...), în conformitate cu prevederile O.U.G. nr.
41/2009, aprobate prin L. nr. 3., s-a dispus reîncadrarea personalului în limita coeficienților și valorilor stabilite în aceste acte normative, recalculare care nu a fost contestată de către cei reprezentați de către reclamant.
Conform art. 1 alin. 1 din L. nr. 1. privind unele măsuri în vederea restabiliri echilibrului bugetar „se reduce cu 25% cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, indemnizațiile și alte drepturi salariale, stabilite conform Legii nr. 330/2009 și ale O.U.G. nr. 1.";.
Personalul din sectorul bugetar a beneficiat, până la intrarea în vigoare a acestor prevederi legale, de o indemnizație de concediu de odihnă stabilită în baza prev. art. 7 din H.G. nr. 250/1992 și ale art. 23 din O. nr. 10/2008 calculată în raport de numărul de zile de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază si sporurile de care beneficiază conform legii, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Conform prev. art. 21, art. 22 si art. 23 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, date în aplicarea prevederilor art. 103 din L. nr. 128/1997, abrogată de art. 361 din L. nr. 1/2011 si a HG nr. 250/1992, pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu. In cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecarelună în parte si acesta se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Prevederile Codului muncii arată că indemnizația concediului de odihnă nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile si sporurile cu caracter permanent cuvenite pe perioada respectivă, prevăzute în C. individual de muncă.
Prin L. nr. 1. s-a stabilit, așa cum s-a arătat mai sus, reducerea cu 25% a tuturor cheltuielilor aferente drepturilor de natură salarială în care intră si indemnizații de concediu de odihnă efectuat după intrarea in vigoare a acestui act normativ. Așadar, această reducere operează și asupra indemnizației de concediu de odihnă ce se cuvine pentru lunile de concediu, respectiv iulie si august 2010.
Apoi, s-a arătat că potrivit prev. art. 103 din L. nr. 128/1997 și ale Normelor metodologice de aplicare a acestui act normativ, personalul didactic poate beneficia de concediu de odihnă în oricare dintre vacanțele școlare iar nu numai în vacanța de vară.
Potrivit art. 157 alin.2 din Codul muncii sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.
În baza acestei prerogative statul, prin instituțiile sale, poate stabili și diferenția indemnizațiile și salariile de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar. În acest sens legiuitorul este în drept să instituie modalități de salarizare în funcție de categoriile de personal și de importanța socială a muncii, tratamentul juridic diferențiat, stabilit de legiuitor nereprezentând acordarea unor privilegii ori instituirea unor discriminări.
Curtea Constituțională s-a pronunțat, prin D. nr. 872/(...) nr. 1655/(...) și nr. 1657/(...), asupra excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii exercițiului bugetar, Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și asupra dispozițiilor Legii bugetului de stat pe anul 2011, acestea două din urmă cuprinzând ample referiri la L. nr.1., excepții care au fost respinse .
Pentru a dispune astfel, instanța de contencios constituțional a reținut că statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, beneficii și alte adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare .
Curtea Constituțională a stabilit că prin această reglementare, respectiv L. nr. 1., nu s-au încălcat prevederile art. 16, art. 41 alin. 2 și alin. 5, art. 1 alin. 4 și art. 53 din C. R. deoarece, dreptul la muncă fiind un drept complex care include și un drept la salariu, este reglementat de legiuitor acesta stabilind limitele și condițiile în care personalul plătit din fonduri publice poate beneficia de sporuri, prime sau alte stimulente care se adaugă la salariul de bază.
Acest act normativ nu a permanentizat diminuarea temporară a drepturilor salariale avute anterior intrării sale în vigoare și măsurile luate au fost justificate pe temeiul art. 53 din C. R. întrucât, noțiunea de securitate națională nu implică numai securitatea militară ci are și o componentă economică și socială.
Pe de altă parte este prerogativa legiuitorului stabilirea modalității de realizare a procesului de revenire etapizată a cuantumului drepturilor salariale la nivelul avut anterior diminuării cu 25%,care va decide în funcție de situația economică și financiară a țării. Pentru anul 2011, legiuitorul a reglementat o revenire cu 15% față de reducerea salarială cu 25% aprobată prin L. nr. 1..
S-a reținut de asemenea prin reglementările anterior menționate, că indemnizația pentru concediu de odihnă, alături de alte drepturi salariale nu reprezintă un drept fundamental legiuitorul având libertatea de a decide limitele și condițiile acordării acestui beneficiu, situație în care nu poate fi pusă în discuție restrângerea vreunui drept. Apoi indiferent de natura dreptului prevăzut de lege, este necesar ca acordarea acestuia să se facă cu respectarea egalității cetățenilor în drepturi, respectiv al creării unui tratament identic pentru persoane aflate în situații egale.
Cu toate acestea, chiar dacă Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea unei legi, acest fapt nu împiedică instanța investită să cerceteze dacă aplicarea acestei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare, C.i Europene a D. O.
După cum se cunoaște Curtea Constituțională verifică conformitatea legii cu prevederile Constituției R., fără a se pronunța asupra interpretării sau aplicării concrete a acesteia. La rândul său Curtea E. a D. O. (C.E.D.O.) nu verifică compatibilitatea în abstract a unei legi cu C. ci se pronunță cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea acesteia la o anumită situație de fapt.
În practica acestei instanțe au fost pronunțate mai multe hotărâri cu privire stabilirea drepturile salariale ale angajaților, plata acestora și ingerința statului în reglementarea acestor drepturi.
Astfel, prin art. 1 alin.1 din Protocolul nr. 1 la C. E. a D. O., s-a prevăzut că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condiții prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. La alin. 2 din aceeași dispoziție se arată că dispozițiile de la alin.1 nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau amenzilor.
În jurisprudența C. Europene a D. O.(C.E.D.O.) s-a statuat că noțiunea de „. înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică, astfel încât dreptul la un salariu poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar salariul, unui bun proprietate privată.
Dreptul ocrotit de art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 la C. E. a D. O. nu este în orice caz un drept absolut, aceasta însemnând că el poate comporta anumite limitări de către stat, care are, sub acest aspect o largă marjă de apreciere.
Pentru a se verifica dacă reducerea indemnizației pentru concediu cuvenită celei reprezentate de către reclamant corespunde limitărilor prevăzute de C. trebuie avute în vedere următoarele aspecte:ingerința să fie prevăzute de lege, să existe un scop legitim pentru luarea măsurii de reducere a unor sporuri și indemnizații de natură salarială și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru utilizarea lui.
Astfel, prin H. în cauzele Vilho Eskelinen vs. Finlanda din 19 din
04.2007, Kechko vs. Ucraina din (...) și Lelas vs. Croația din (...) s-a stabilit că există o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.
De asemenea, s-a arătat că, C. nu conferă dreptul să primești un salariu într-un anumit cuantum, o creanță putând fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, doar dacă are o bază suficientă în dreptul intern (ex. prin jurisprudența stabilită de către instanțele de judecată). Apoi, este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat și drept urmare acesta poateintroduce, suspenda sau anula plata unor sporuri făcând modificările legislative necesare.
În acest context reducerea temporară a indemnizației de concediu cuvenită celei reprezentată de reclamant cu 25%, în temeiul art.1 alin.1 din L. nr.1., nu poate fi considerată o încălcare a dreptului de proprietate, iar lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 deoarece, statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în domeniul salarizării, mai ales într-o perioadă de criză economică în vederea reducerii deficitului bugetar.
Ca atare în spețele anterior menționate Curtea a reținut că nu este vorba de o privare de proprietate analiza făcându-se doar cu privire la ingerințele statului asupra drepturilor salariale anterior stabilite.
În conformitate cu o jurisprudență constantă, o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze drepturi si obligații în sarcina unui particular si, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa. Prin urmare, nu se poate deduce direct din cuprinsul unei directive o obligație pentru angajator de a plăti o anumită indemnizație pentru concediu mai mare, dreptul național trebuind să fie interpretat cât mai conform posibil cu dreptul comunitar, iar faptul că interpretarea dreptului național în conformitate cu dreptul comunitar poate fi in detrimentul unui particular nu este contrar acestuia.
Principiul interpretării conforme impune ca instanțele naționale să facă tot ce este în competența lor, luând în considerare ansamblul dispozițiilor de drept intern si aplicând metodele de interpretare recunoscute de acestea în vederea garantării efectivității depline a directivelor în vederea identificării unor soluții conforme cu finalitatea urmărită de acestea. O. instanței naționale de a se referi la conținutul unei directive atunci când interpretează si aplică normele relevante de drept intern este limitată de principiile generale de drept, in special principiile securității juridice si neretroactivității și aceasta nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dispozițiilor de drept național.
Pe de altă parte Hotărârea în cauza Mureșanu vs. România din (...) și Hotărârea în cauza A.ia P. vs. România din (...) nu pot constitui un precedent în situația actuală întrucât, în aceste cazuri exista un titlu executoriu, o hotărâre judecătorească prin care autoritățile române erau obligate la plata unor creanțe de natură salariale dar au refuzat executarea acesteia. Așadar, nu a fost vorba de a se diminua, prin lege , drepturile salariale stabilite prin C. I. de M. și actele adiționale la acesta, ori prin C. C. de M..
Față de cele ce preced, instanța în temeiul art. 283 si următoarele Codul
Muncii, având în vedere că ingerința statului a fost prevăzută printr-un act normativ cu putere de lege, a existat un scop legitim pentru reducerea indemnizației pentru concediu cuvenită celei reprezentante de către reclamant
- necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare ca urmare a crizei economice și sociale majore - și că măsura luată nu a atins substanța drepturilor salariale cuvenite acesteia a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții prin S. S. D. Î. T. solicitând casarea sentinței și admiterea acțiunii.
În motivarea recursului apreciază că sentința pronunțată este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Arată că din dispozițiile art. 145 alin. (2) din Codul muncii rezultă fără putință de tăgadă faptul că indemnizația de concediu de odihnă se calculează ca medie zilnică a drepturilor salariale (salariul de bază + indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul. În consecință, pentru salariații care s-au aflat în concediu de odihnă în luna Iulie, indemnizația de concediu trebuia calculatăraportat la drepturile salariale din lunile iunie, mai și aprilie 2010. În egală măsură, pentru salariații care s-au aflat în concediu de odihnă în luna august, indemnizația de concediu trebuia calculată raportat la drepturile salariale din lunile iulie, iunie și mai 2010.
Pârâții au ignorat dispozițiile exprese ale Codului muncii și au procedat la diminuarea cu 25% a indemnizației de concediu de odihnă pentru toți membrii de sindicat aflați în concediu de odihnă în lunile iulie și august 2010. În motivarea acestei diminuări, au invocat, în principal, dispozițiile Legii nr. 1. privind unele măsuri necesare însă, actul normativ în cauză nu influențează în minus cuantumul indemnizației de concediu pentru salariații din învățământ aflați în concediu legal de odihnă în luna iulie 2010, iar influența pentru luna august 2010 este mult mai mică decât cea aplicată de pârâți.
L. în cauză a intrat în vigoare la 3 zile de la publicarea sa în M. O. al R., respectiv la data de 3 iulie 2010.
În consecință, raportat la principiul neretroactivității legii consacrat de art. 1 din Codul civil și art. 15 alin. (2) din Constituție, ea se aplică numai salariilor, soldelor, indemnizațiilor lunare de încadrare și drepturilor stabilite conform Legii nr. 330/2009 și O.U.G. nr. 1. aferente lunilor iulie, august, septembrie etc. 2010, iar nu celor din lunile aprilie, mai și iunie.
Un argument suplimentar îl reprezintă și momentul plății indemnizației de concediu de odihnă.
Astfel, art. 145 alin. (3) din Codul muncii prevede: indemnizația de concediu de odihnă se plătește de către angajator cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu." în plus, C. C. de M. U. la N. de R. Î.
(înregistrat la M. cu nr. 596/15/(...)) prevede, la art. 29 alin. (4), că:
Indemnizația de concediu se acordă salariatului cu cel puțin 10 zile înainte de plecarea în concediul de odihnă."
Este evident deci că, pentru personalul care a intrat în concediu în luna iulie, indemnizația de concediu trebuia calculată și plătită încă din luna iunie
2010 (dată la care L. nr. 1. nu era în vigoare), dreptul lor fiind garantat de contractul colectiv de muncă aplicabil și de C. R.
S-a mai arătat că pentru a justifica diminuarea indemnizației de concediu de odihnă, pârâții au invocat și acte administrative cu caracter normativ (O.M.E.N. nr. 3251/(...) și Hotărârea G. nr. 250/1992), care le susțin punctul de vedere, nici acest argument nu poate fi avut în vedere, deoarece Codul muncii este lege, act normativ cu forță juridică superioară oricărei hotărâri de G. sau ordin de ministru, astfel că se aplică cu prioritate.
Pârâtul I. Ș. J. C. prin întâmpinare (f.26-27) a solicitat respingerearecursului.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulateîn cererea de recurs și prin prisma apărărilor din întâmpinare, Curtea reține următoarele:
Reclamanții au investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cu verificarea legalității reducerii drepturilor cuvenite pentru perioada efectuării concediului de odihnă aferent anului școlar 2009-2010, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a dispune instanța plata diferențelor salariale dintre sumele încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 1. și sumele care li se cuvin cu acest titlu fără aplicarea diminuării.
Recurenții se consideră vătămați în drepturile sale prin aplicarea art.1 din L. nr.1., care prevede următoarele: „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare înfuncții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%";.
În ceea ce privește această problemă de drept, prin D. nr. 2. pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în M. oficial nr. 822/21 noiembrie 2009, s-a statuat că dispozițiile 1 din L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din L. nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din
Hotărârea G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1., respectiv 3 iulie 2010.
În considerentele Deciziei nr. 2., s-a reținut că "algoritmul de calcul al indemnizației cuvenite personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat pentru concediul de odihnă este diferit de cel stabilit prin art. 150 (fostul art. 145) din L. nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, pentru celelalte categorii de salariați, în cazul cărora se are în vedere media zilnică a salariilor de bază, indemnizațiilor și sporurilor cu caracter permanent din ultimele 3 luni anterioare celei în care se efectuează concediul.
Or, în baza prevederilor pct. 21 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din L. nr. 128/1997 și a Hotărârii G. nr. 250/1992, republicată, aprobate prin ministrului educației naționale nr. (...), indemnizația de concediu cuvenită personalului didactic se calculează în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu.
D. interpretarea prevederii normative anterior citate rezultă faptul că indemnizația de concediu de odihnă cuvenită personalului didactic devine scadentă zi cu zi, pe măsură ce concediul este efectuat, și se calculează prin raportare tot la media veniturilor, zi cu zi, din perioada în care concediul se efectuează.
Având în vedere modalitatea de calcul al indemnizației de concediu de odihnă pentru personalul didactic anterior prezentată, dar și principiul neretroactivității legii, reducerea cu 25% statuată prin 1 din L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, este aplicabilă și indemnizației aflate în discuție, desigur de la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ (3 iulie 2010), în contextul în care concediul de odihnă este efectuat după această dată.";
De asemenea, în considerentele deciziei amintite, s-a concluzionat faptul că „întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, cuantumul brut al salariului a fost afectat de o reducere de 25%, în același mod și indemnizația de concediu cuvenită personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat pentru concediul efectuat după această dată (3 iulie 2010) se impune a fi diminuată proporțional, ca urmare a faptului că se calculează în raport cu media zilnică a veniturilor din fiecare lună în care se efectuează concediul.";
În ceea ce privește dispozițiile cuprinse la pct. 26 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din L. nr. 128/1997 și a Hotărârii
G. nr. 250/1992, republicată, aprobate prin ministrului educației naționale nr. (...), care prevăd faptul că indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu, Înalta Curte de Casație și
Justiție a stabilit că „această dispoziție normativă nu poate influența aplicarea criteriilor pe baza cărora se stabilește cuantumul indemnizației de concediu de odihnă. Ea reglementează doar plata în avans a acestor drepturi bănești, fiind vorba despre un beneficiu al legii conferit salariaților din învățământ";.
De asemenea, s-a avut în vedere și faptul că prin aplicarea 1 din L. nr.
1., cu modificările și completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.
E. a D. O.
Curtea reține că dezlegarea problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 C.
În speță, așa cum rezultă din adeverințele eliberate de unitatea școlară reclamanții B. P. I., P. M. A., G. C., V. G., F. M., M. S., C. C., G. M., R. G. E., R. N. C., I. S. C., A. C. M., M. E. S., Man M., V. A., V. C., S. D. R., B. M., T. M. L., A. L. L., P. L. A., M. S. G., T. M., R. M., R. A., C. L. M., B. C. R., M. N. E. D., M. D., C. M., M. C. A., L. L., P. S. L., S. V., L. A., V. F. I., C. A., P. I., S. P., V. A., B. D., S. D., M. A., D. E., M. M. M. și M. V. au început efectuarea concediului de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010, iar ceilalți reclamanți au efectuat concediul de odihnă ulterior datei de 3 iulie 2010, indemnizațiile de concediu fiind reduse cu un procent de 25%, indiferent de momentul efectuării concediului de odihnă.
Așadar, nu se poate reține incidența în cauză a Legii nr. 1., până în data de 2 iulie 2010, întrucât fiind publicată în M. O. nr. 441 din 30 iunie 2010, a intrat în vigoare în data de 3 iulie 2010, iar în speță o parte dintre zilele de concediu de odihnă, pentru o parte dintre reclamanți, au fost anterioare acestei date. Ca atare, raportarea prevederilor inserate prin L. nr. 1., care instituie diminuarea cu 25 % a indemnizațiilor, la situații născute înainte de intrarea acesteia în vigoare ar semnifica încălcarea principiului neretroactivității evocat mai sus.
Ținând seama de aceste considerente, Curtea în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 și art. 304 pct. 9 C. va admite în parte recursul împotriva sentinței tribunalului, pe care o va modifica în parte, în sensul că va admite în parte acțiunea formulată pentru reclamanții care au început efectuarea concediului de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010 și va obliga pârâtul C. T. V. U. C. T. să plătească acestora diferența dintre indemnizația de concediu de odihnă pentru perioada anterioară datei de 3 iulie 2010 calculată fără aplicarea diminuării cu
25% prevăzută prin L. nr. 1. și cea efectiv încasată.
Vor fi menținute restul dispozițiilor din sentință.
Astfel în ce privește cererea formulată împotriva pârâților C. Local C. T., P. mun. C. T. și I.ui Ș. C., de obligare alături de ceilalți pârâți, la plata în favoarea membrilor de sindicat reprezentați de sindicat a diferențelor din indemnizația de concediu, Curtea reține că este lipsită de temei legal.
O asemenea cerere este legată indisolubil de existența unor raporturi juridice de muncă din care ar izvorî obligația angajatorului de a achita drepturile salariale angajatului corespunzător muncii prestate conform contractului individual de muncă.
Or, în absența oricărui raport juridic de muncă între recurenții reclamanți și pârâții C. Local C. T., P. mun. C. T. și I.ui Ș. C., aceștia din urmă nu pot fi obligați la plata unor drepturi salariale către persoane care nu sunt angajații săi.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de C. local al mun. C. T., Curtea reține că instituția juridică a chemării în garanție seîntemeiază pe existența unei obligații de garanție - izvorâtă fie din convenție, fie dintr-o dispoziție legală - sau a unei obligații de despăgubire ce revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros, iar obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau drept subiectiv.
Cum între pârâtul C. Local al M. C. T. și chematul în garanție M.ui F. P. nu există o obligație legală de garanție sau de despăgubire, Curtea reține că în speță cererea de chemare în garanție nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 60 C.
Aceeași soluție a fost adoptată și de către Înalta Curte de Casație și
Justiție, care prin D. nr. 10 din 19 septembrie 2011 a admis recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de C. de conducere al C. de A. S. și a stabilit că: „În aplicarea dispozițiilor art. 60 din codul de procedură civilă raportat la 19 din L. nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și art. 1-4 din Ordonanța G. nr. 2. privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, cererea de chemare în garanție a M.ui F. P. formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar ori la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare și/sau suplinitoare calificate din învățământul preuniversitar de nr. 3. privind stimularea achiziționării de cărți sau de programe educaționale pe suport electronic, necesare îmbunătățirii calității activității didactice, în învățământul preuniversitar, nu îndeplinește cerințele prevăzute de textul de lege";.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite în parte recursul declarat de S. S. D. Î. T. împotriva sentinței civile nr. 2354 din 9 mai 2011 a T. C. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o modifică în parte în sensul că:
Admite în parte acțiunea formulată de S. S. D. Î. T. împotriva pârâtului
C. T. V. U. C. T. și în consecință:
Obligă pârâtul C. T. V. U. C. T. să plătească reclamanților B. P. I., P. M.
A., G. C., V. G., F. M., M. S., C. C., G. M., R. G. E., R. N. C., I. S. C., A. C. M.,
M. E. S., MAN M., V. A., V. C., S. D. R., B. M., T. M. L., A. L. L., P. L. A., M. S. G., T. M., R. M., R. A., C. L. M., B. C. R., M. N. E. D., M. D., C. M., M. C. A., L. L., P. S. L., S. V., L. A., V. F. I., C. A., P. I., S. P., V. A., B. D., S. D., M. A., D. E., M. M. M. și M. V. diferența dintre indemnizația de concediu de odihnă pentru perioada de concediu anterioară datei de 3 iulie 2010 calculată fără aplicarea diminuării de 25% prevăzută prin L. nr. 1. și cea efectiv încasată.
Menține restul dispozițiilor din sentință. Irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 24 ianuarie 2012.
PREȘED.TE JUDECĂTORI
S.-C. B. I.-R. M. C. M.
G. C.
GREFIER
Red.SCB Dact.SzM/2ex. (...)
Jud. fond: M.F. B.
| ← Decizia nr. 2837/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 3038/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
