Decizia nr. 4428/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă

Decizii și sentințe litigii de muncă - Curtea de Apel Cluj (2012)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr. (...)

D. CIVILĂ NR. 4428/R/2012

Ședința publică din data de 24 octombrie 2012

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: S.-C. B.

JUDECĂTORI: I.-R. M.

C. M. GREFIER: G. C.

S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BRAȘOV împotriva sentinței civile nr. 1029 din (...), pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...), privind și pe reclamantul intimat C. F. A. și pe pârâții intimați P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, P. DE PE L. T. B.-N., MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE P. DE PE L. TRIBUNALUL COVASNA și C. N. PENTRU C. D., având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție - DNA - DIICOT.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta pârâților intimați P. de pe lângă C. de A. C. și P. de pe lângă T. B.-N., consilier juridic M. A., lipsă fiind reprezentanții celorlalte părți și reclamantul intimat.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 24 septembrie 2012, prin serviciul de registratură al instanței, s-au depus la dosar note de ședință din partea pârâtului P. de pe lângă C. de A. C.

Reprezentanta pârâților intimați depune la dosar delegații de reprezentare și arată că nu are alte cereri de formulat.

Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, C. declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.

Reprezentanta pârâților intimați solicită admiterea recursului declarat de

Ministerul Public, casarea sentinței atacate, rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru motivele arătate în scris.

Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.

C U R T E A

Prin Sentința civilă nr. 1. din (...) a T.ui B.-N. pronunțată în dosarul nr. (...), a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamatul C. F. A. împotriva pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție B., P. de pe lângă C. de A. B., P. de pe lângă Tribunalul Covasna, Ministerul Finanțelor Publice, B., în contradictoriu și cu pârâtul C. N. pentru C.

D. B. și în consecință: au fost obligați pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă C. de A. B. și P. de pe lângă Tribunalul Covasna să recunoască discriminarea, să calculeze și să plătească reclamantului diferențele salariale dintre indemnizația reclamantului și cele ale procurorilor de la DNA și DIICOT, fără funcții de conducere, pe perioada

3 martie 2009 - 11 noiembrie 2009, actualizate cu indicele de inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective; a fost obligat pârâtul P. de pe lângă Tribunalul Covasna să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamantului.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului formulată împotriva pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și P. de pe lângă C. de A. B. având obiect obligarea acestor pârâți la efectuarea cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamantului.

A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantului împotriva pârâților

P. de pe lângă C. de A. C. și P. de pe lângă T. B.-N.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce ordonatorilor de credite sumele necesare plății drepturilor bănești acordate reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, prima a reținut următoarele:

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost chemat în judecată de reclamantă pentru a fi obligat la alocarea de fonduri bănești.

Drepturile salariale ale reclamantului se suportă din bugetul de stat, administrat de Ministerul Finanțelor Publice.

Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.

În ceea ce privește fondul cauzei tribunalul a reținut faptul că reclamantul a fost numit în funcția de procuror la data de (...) și în perioada (...)-(...) a avut calitatea de procuror în cadrul P. de pe lângă Tribunalul Covasna, îndeplinit prin delegare, funcția de procuror șef al P. de pe lângă Judecătoria Sfântu Gheorghe, în perioada (...)-(...).

În perioada pentru care reclamantul a solicitat constatarea discriminării și plata de despăgubiri nu a funcționat la P. de pe lângă T. B.-N., unde a fost transferat mult mai târziu.

Teza obligativității respectării deciziei C. C. nr. 8. cu consecința respingerii pretențiilor pe acest temei nu a putut fi împărtășită.

Obiectul acțiunii reclamantului îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. D. nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege

și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii (art. 253 raportat la art. 278 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, republicat, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție).

Ca atare, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nicio decizie a C. C.. În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța a apreciat că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamantul (dar refuzată în mod discriminatoriu acestuia), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantei.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât conform art. 4 din Noul Cod Civil, instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor P.ui nr. 12 la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din

Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui.

În cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.

În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al C.i europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanță";. D. instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei (în acest sens Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei și Rotaru contra României).

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantului, instanța a analizat situația în care se află reclamantul în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.

Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților E. nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantului la personalul salarizat în baza OUG nr. 2., având vechime de peste 6 ani în funcția de procuror.

Prin O. nr. 2. a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.

Conform art. 11 alin. 1 din O. nr. 2. și a art. II din L. nr. 45/2007, procurorilor din cadrul D. N.e Anticorupție și celor din cadrul D. de I. a I. de C. O.

și T. li se acordă o salarizare corespunzătoare P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr. 6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.

Cercetând sistemul de salarizare instituit prin O. nr. 2., este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din L. nr. 3., republicată), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.

Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.

Astfel, prima dată, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția

„sine qua non"; pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din L. nr. 3., republicată). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nicio relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al M. J., Școlii N.e de G. și I. N. de C., funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din L. nr. 3., republicată), și careîn mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza O. nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).

Apoi, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 2., pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Ș. N. de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din OUG nr. 2., lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței. Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței).

Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O. nr.

2., acest element explicit sau implicit, după caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.

Totuși, în cazul procurorilor D. și D., a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin. 1 lit. c din L. nr. 3., republicată) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 6 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din L. nr.

304/2004, republicată).

Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte niveluri, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul D. și D. li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesară acestui nivel.

Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr. 2., este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul D. și D.) se recunoaște această salarizare majorată, deși acestora nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.

În plus, nu toți procurorii din cadrul D. și D. funcționează efectiv în aparatul propriu al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art. 5 alin. 1 din O. nr. 4. și art. 4 alin. 3 din L. nr.

508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Î. Curți de C. și

J.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că D. și D. sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin. 1 din OUG nr. 4. și art. 1 din L. nr. 508/2004.

Se impune a se arăta și faptul că apartenența procurorilor D. și D. la aceste structuri este doar temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din L. nr.

304/2004, republicată, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al P. de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din

D. și D. are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).

Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul D. și D.I.I.CO.T. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de D. și D.) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.

În aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul D. și D.I.I.CO.T. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr. 2., care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor D. și D.I.I.CO.T.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin D. nr. V., cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, următoarele:

„folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial";, iar „distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice";.

Așadar, reclamantul este discriminat în sensul art. 14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr.

12 la această C., întrucât i-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii evident discriminatorii.

Existența discriminării directe a reclamantului rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptulla o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr. 2. (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr. 12 la această C. (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită, ratificată prin L. nr. 7., (care garantează dreptul la o salarizare echitabilă); art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 159 alin. 3, art. 170 și art. 160 raportat la art. 1 din L. nr. 53/2003, republicată, (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

În cauză sunt incidente dispozițiile art. 27 alin. 1 din O.G nr. 1. coroborate cu art. 253 Codul muncii, republicat, ceea ce face ca acțiunea reclamantului să fie întemeiată pentru perioada în litigiu 3 martie 2009 - 11 noiembrie 2009, dar nu și în ceea ce privește funcția de conducere.

Aceasta deoarece funcția de conducere reprezintă doar o posibilitate, reclamantul nefăcând dovada certă că ar fi ocupat o funcție de conducere dacă ar fi fost numit procuror la DNA sau DIICOT și, pe de altă parte, nu se poate stabili care este funcția de conducere din cadrul DNA , DIICOT sau din cadrul P. de pe lângă Î. similară cu cea ocupată de reclamant, ierarhia funcțiilor și salarizarea acestora fiind diferită.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanța va aplica, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din O. nr.

27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BRAȘOV.

Prin recursul declarat de pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BRAȘOV, s-a solicitat modificarea sentinței atacate, cu consecința respingerii acțiunii.

În motivare pârâtul arată că în mod eronat, instanța de fond a reținut ca în cauza sunt incidente dispozițiile art. 27 alin. 1 din OG 1. coroborate cu art. 253

Codul Muncii, republicat.

Dispozițiile OG 1., republicata, nu sunt incidente în cauza, întrucât nu este îndeplinita condiția situației comparabile, iar fără aceasta premisa obligatorie nu se poate pune problema criteriului de discriminare.

Instanța de judecata este ținuta sa respecte dispozițiile C. C., care prin D. nr. 8., a constatat ca prevederile art. 2 alin. 3 din O. G. nr. 1., republicata, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul ca instanțele judecătorești au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unoracte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii, și sa le înlocuiască cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Curtea Constituțională a ajuns la aceeași concluzie și prin deciziile nr. 8., nr. 8. și nr. 8..

Cu privire la acest aspect, este de reținut ca instanțele ordinare pot fi sesizate doar în legătura cu constatarea faptului ca o lege este aplicata în mod discriminatoriu subiecților de drept cărora li se adresează, nefiind posibil sa se solicite constatarea faptului că o lege este discriminatorie și nici extinderea aplicării ei altor subiecți de drept.

Conform principiului separării puterilor de stat, unica autoritate legislativa a tarii este Parlamentul, astfel încât instanțele de judecata au menirea doar de a pune în aplicare dispozițiile legale adoptate de parlament, neputându-se substitui organului legislativ pentru a extinde aplicabilitatea unei dispoziții legale și altor categorii de persoane decât cele enumerate în mod limitativ de legiuitor în textele de lege de care se prevalează rec1amantul din acțiunea de fata.

În opinia pârâtului, acțiunea reclamantului are la baza o greșita înțelegere a noțiunii de discriminare în ceea ce privește aplicarea acestui principiu pe tărâmul dreptului la un salariu egal pentru o muncă egala, precum și o greșită interpretare a dispozițiilor legale interne și internaționale ce consacra acest drept și a practicii C. cu privire la aceste aspecte.

Art.28 alin.2 din Declarația Universala a Drepturilor Omului prevede ca "toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egala".

Același drept este reglementat și de C. pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentate - art. 14 sau, după data de 1 noiembrie 2006, art. l P. nr.12.

Interpretând aceste texte de lege, C. a subliniat în repetate rânduri ca exista discriminare atunci când pentru persoane aflate în situații identice se aplica în mod diferit un drept recunoscut prin lege, dar și invers, persoanele aflate în situații diferite trebuie sa beneficieze de un tratament diferit.

Ori, în situația acesteia, cele doua categorii profesionale nu se afla în aceeași situație, întrucât prestează o activitate diferita, au specializare diferita și beneficiază de legi de salarizare diferite. A se vedea în acest sens cauza Thlimmenos contra Greciei, Stec și alții contra Marii Britanii sau cauza Burder împotriva Marii Britanii.

Pe de alta parte, examinând dispozițiile L. nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul M. P. a D. de I. a I. de C. O. și terorism, modificata și completata, rezulta ca aceasta direcție reprezintă o structura în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ca atare, salarizarea procurorilor ce își desfășoară activitatea în cadrul DIICOT/DNA, trebuie să fie identica cu cea a procurorilor de la P. de pe lângă Î. Curte de C. și J.

Sporurile de 30% și de 40% au fost acordate inițial magistraților care au soluționat cauze de corupție, iar ca urmare a constatării existentei unei discriminări directe intre magistrații care beneficiau de aceste sporuri și ceilalți magistrați, situația a fost rezolvata prin OUG nr. 2. privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, astfel ca magistraților în activitate li s-au aplicat noile norme de salarizare începând cu luna aprilie 2006.

Luând în considerare faptul că atât judecătorii, cât și procurorii care nu au beneficiat de sporul de 40% pentru judecarea și urmărirea penală a infracțiunilor de corupție, criminalitate organizată și terorism au acționat în judecată Ministerul Justiției, iar efortul bugetar pentru punerea în executare a hotărârilorjudecătorești prin care s-au admis cererile acestora este foarte mare, ținând seama de H. a C. N. pentru C. D. nr. 185 din 22 iulie 2005, prin care s-a constatat existența unei discriminări directe între judecătorii și procurorii care beneficiază de sporul de 40% și cei care nu beneficiază de acest spor, recomandând M. J. inițierea unor modificări în sensul eliminării acestei inegalități, Guvernul României a adoptat OUG 2. privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.

Acest act normativ reglementează "salarizarea și alte drepturi ale membrilor

C. Superior al Magistraturii, ale judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și

Justiție, de la curțile de apel, tribunale și judecătorii, ale procurorilor de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, ale magistraților-asistenți de la Înalta

Curte de Casație și Justiție, ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, potrivit L. nr. 3. privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și salarizarea și unele drepturi ale asistenților judiciari".

De altfel, prin D. nr. VI din 15 ianuarie 2007, Î. Curte de C. și J. a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al P. de pe lângă Î. Curte de C. și J. și în aplicarea nediscriminatorie a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din O. de urgenta a G. nr. 1. privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, precum și a dispozițiilor art. 28 alin. (4) din O. de urgenta a G. nr. 4., modificata prin O. de urgenta a G. nr. 2., modificata și aprobata prin L. nr. 60112004, a stabilit ca drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraților.

În acest fel, tratamentul salarial discriminatoriu a fost înlăturat, pentru viitor, prin ordonanța de urgenta menționata nemaifiind reglementate sporuri și diferențieri la indemnizațiile magistraților în raport cu natura cauzelor pe care le instrumentează, ci numai pentru delimitarea fireasca a gradului profesional și a funcției îndeplinite.

P. de pe lângă C. de A. B. a învederat instanței de fond faptul ca este necesar ca instanța sa pună cu prioritate în discuție necesitatea precizării temeiului juridic al acțiunii, iar în situația în care reclamantul nu se va conforma cerințelor art. 112 c.pr. civ., instanța va face aplicarea art. 84 și art. 129 C. pr. civ., punând acest aspect în discuție și dând acțiunii calificarea juridica conforma prevederilor legale aplicabile.

Cu privire la acest aspect, instanța de fond nu a reținut în considerentele sale decât ca "P. de pe lângă C. de A. B. a depus întâmpinare în care a formulat aceleași apărări ca și P. de pe lângă C. de A. C." (pagina 9), fără a face nicio alta referire la cele invocate de către paratul P. de pe lângă C. de A. B.

Reclamantul si-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 2, pct. 1, art. 7, art. 23 și art. 29 pct. 1 din Declarația Universala a Drepturilor Omului și pe D. 2. a

C. E. privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal pentru ocuparea forței de munca și condițiile de angajare, insa aceste norme juridice nu cuprind și o sancțiune a nerespectării lor, acestea urmând a fi aplicate prin raportare la normele de drept intern.

Cu privire la invocarea dispozițiilor art. 998 din Codul Civil anterior, preluate de art. 1349 alin. 1 și 2 din Noul Cod Civil, apreciază ca pentru aplicarea acestora, este necesara îndeplinirea în mod cumulativ a următoarelor condiții: existenta unui prejudiciu; existenta unei fapte ilicite; existenta unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita și prejudiciu; existenta vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijenta sau imprudenta cu care a acționat.

Insa, rec1amantul s-a limitat doar la a indica acest temei de drept - art. 998 din vechiul cod civil - alături de prevederile art. 159 alin. 3 și art. 166 alin.

4 din codul Muncii, fără a dezvolta motivele pentru care aceste dispoziții s-ar aplica în prezenta cauza.

E. de observat ca temeiul juridic menționat de rec1amant în acțiunea introductiva nu răspunde cerințelor impuse de art. 112 alin. 1 pct. 4 C.pr. civ. referitoare la obligația indicării motivelor de drept pe care se întemeiază cererea.

Ministerul Public - P. de pe lângă C. de A. B. ca instituție bugetara, nu poate sa înscrie în bugetul propriu nici o plata fără baza legala pentru respectiva cheltuiala.

Neaplicarea indicelui de inflație se datorează faptului ca, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din L. nr. 5. - privind finanțele publice, "nici o cheltuiala nu poate fi înscrisa în buget și nici angajata și efectuata din acesta daca nu exista baza legala pentru respectiva cheltuiala".

Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație, putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.

Prin recursul declarat de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție B., s-a solicitat admiterea acestuia pentrumotivele prevăzute de art.304 pct. 4, pct.9 C.pr.civ. cu aplicarea art.3041

C.pr.civ., casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii ca nefondată.

În motivarea acestui recurs pârâtul a arătat următoarele:

Față de faptul că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile O. de

U. a G. nr. 1. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, iar instanța de fond a admis-o în virtutea presupusului caracter discriminatoriu al prevederilor legale invocate, învederează instanței de control

judiciar că prin D. nr. 821 din 3 iulie 2008 a C. C., publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin. 1 și alin. 11, precum și dispozițiile art.27 din O. de G. nr. 1. sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a reținut că - deși actul normativ criticat în ansamblul său nu instituie privilegii sau discriminări între cetățeni și nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor - totuși s-a constatat că unele dispoziții ale acestei ordonanțe și anume prevederile art. 1, art.2 alin. 3 și art. 27 lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia (cum s-a și întâmplat) în cauzele în care au fost ridicate excepții sau în cauze similare, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.

Pârâta mai menționează că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin L. nr. 4. ca și prevederile art. 61 alin. 1 potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Drepturile salariale ale procurorilor sunt reglementate printr-o lege specială, respectiv O. de U. a G. nr.2. privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată prin L. nr.47/2007, iar schimbarea coeficientului de multiplicare, excede atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât prin acordarea acestor drepturisalariale s-ar modifica printr-o hotărâre judecătorească indemnizația de încadrare a magistraților, stabilită printr-o lege de salarizare aflată în vigoare la data soluționării prezentei cauze.

A accepta susținerile reclamanților și instanței de fond, potrivit cărora aceștia sunt discriminați în raport cu procurorii din cadrul D.N.A și D.I.I.C.O.T, ar însemna implicit nesocotirea dispozițiilor legii salarizării, în baza cărora indemnizațiile magistraților sunt stabilite de legiuitor în temeiul unor criterii determinate, în principal, în raport cu nivelul instanțelor sau al parchetelor.

O astfel de interpretare a dispozițiilor legale citate ar însemna ca toți magistrații să fie salarizați la același nivel, legea de salarizare a magistraților fiind considerată neavenită și discriminatorie.

Or, schimbarea indemnizațiilor lunare, respectiva coeficientului de multiplicare, constituie un atribut exclusiv al legiuitorului.

Susținerile instanței de fond - în sensul că există un nivel de salarizare diferit și că aceasta are caracter discriminatoriu - sunt netemeinice, deoarece în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. 2 din O. de G. nr. 1., republicată, potrivit cărora „sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent, neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare";.

Astfel, în cazul în care ar exista o astfel de salarizare nu s-ar putea considera că aceasta constituie o discriminare, așa cum este aceasta definită în legea privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, întru cât nu reprezintă o deosebire excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau categorie defavorizată.

Mai mult decât atât, prevederile criticate au un scop legitim, respectivcombaterea criminalității și corupției, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unor astfel de drepturi bănești, sunt adecvate și necesare.

Din definiția legală - art.75 alin.2 din L. nr.304/2004 - rezultă că Direcțiade I. a I. de C. O. și T. funcționează în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar salarizarea se efectuează potrivit coeficienților de multiplicare aplicabili procurorilor din cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. . procurorilor D. de I. a I. de C. O. și T. are așadar în vedere nivelul parchetului în cadrul M. P..

De altfel, aceste prevederi sunt reluate și în cuprinsul art. 154 alin. 3 din Codul Muncii, potrivit căruia „La stabilirea și la acordarea salariului este interzisă orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală";.

Conform interpretării jurisprudențiale a C. E. a Drepturilor Omului în materia discriminării, în cazul Marks contra Belgiei (1979) s-a statuat că "în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din C. pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, reprezintă o încălcare a acestor prevederi, orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare rezonabilă".

În aceeași ordine de idei, conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (acquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combateriidiscriminării publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților E. nr. L 303 din 2 decembrie 2009, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

Totodată, se impune analiza salarizării diferențiate a intimatului - reclamant în raport cu procurorii D. și D. și prin prisma art. 14 din C. Europeană a Drepturilor Omului (parte a dreptului pozitiv intern) privind interzicerea discriminării. Sintetizând practica C. E. a Drepturilor Omului, prin care se concretizează interpretarea și aplicarea art. 14 din C., se poate reține că există discriminare atunci când, în fața unor situații analoage sau comparabile, se aplică un tratament juridic diferențiat, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, adică fără ca diferența de tratament juridic să urmărească un scop legitim și să respecte un raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

În consecință, în lumina celor expuse supra și având în vedere că cerințele existenței discriminării nu sunt întrunite, aplicarea pentru salariul rec1amantului a coeficienților de multiplicare proprii salariilor procurorilor din aceste două direcții organizate în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, presupune schimbarea sistemului de salarizare al judecătorilor și procurorilor, având în vedere că legiuitorul a stabilit că salarizarea judecătorilor și procurorilor se face în funcție de nivelul instanțelor și parchetelor unde își desfășoară activitatea, iar acceptarea acestui raționament ar presupune ignorarea și lipsirea de eficiență a dispozițiilor L. nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, L. nr. 3., privind Statutul judecătorilor și procurorilor, precum și ale O. de U. a G. nr. 2., privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor și procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției (pentru perioada supusă controlului judecătoresc), acte normative care consacră principiul ierarhizării instanțelor judecătorești care înfăptuiesc justiția și al parchetelor care funcționează pe lângă aceasta.

În consonanța cu argumentele noastre se găsește și poziția oficială a

Uniunii E. în această materie.

Astfel, Recomandarea nr. 19/2000 a Comitetului de M. al S. M. privind rolul procurorului în sistemul de justiție penală consacră la art. 5 lit. b principiul salarizării pe criteriul competenței: "desfășurarea carierei, promovarea și mobilitatea procurorilor trebuie să se bazeze pe criterii transparente și obiective cum ar fi competența și experiența;"

În consecință, nu se pune problema discriminării pe vreunul din criteriile arătate.

Apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea pârâților la actualizarea sumelor în raport de rata inflației.

Fondurile alocate M. P. pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual, prin L. B. de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație.

Critică soluția instanței de fond în ceea ce privește obligarea pârâtului P. de pe lângă Tribunalul Covasna la efectuarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor solicitate în carnetul de muncă.

Cererea este inadmisibilă și trebuia respinsă ca atare de către instanța de fond, având în vedere faptul că în prezent, începând cu data de 1 ianuarie 2011, D. nr. 92/1976 - privind carnetul de muncă și-a încetat aplicabilitatea, conform arte 281 alin. (3) coroborat cu arte 279 alin. (2) și (3) L. nr. 53/2003 - Codul muncii, republic. la data de 18 mai 2011.

În mod greșit instanța de fond a respins acțiunea reclamantului în - contradictoriu cu pârâtul M. F. P. ca neîntemeiată.

În condițiile prerogativelor stabilite în sarcina M. F. P. de dispozițiile L. nr.

5., republicată - art. 19, raportat la dispozițiile art. 131 alin. (1) din L. nr.

304/2004, republicată, cu modificările ulterioare, este de necontestat faptul că în sarcina acestei instituții, în ipoteza admiterii cererii principale, legea instituie o obligație legală de garanție, respectiv de a vira către ordonatorul principal de credite fondurile necesare plății sumelor ce ar fi acordate de instanță.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, C. reține că recursurile sunt nefondate, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare:

C. constată că prima instanță, soluționând cererea prin raportare la dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din O.. nr. 1., interpretate în lumina deciziilor C. C. a României nr. 819, 820, 821 din 2008, având în vedere și celelalte temeiuri de drept invocate de reclamanți, și anume, printre altele, art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr. 2. (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr.12 la această C. (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin L. nr.7.) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art.39 alin.1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art.1 din L. nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art.16 alin.1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii), în mod corect a apreciat în sensul existenței discriminării reclamantului în raport de situația comparabilă categoriei socio-profesională din care acesta face parte, luată ca termen de comparație.

Astfel, chiar în situația în care instanțele nu se mai pot raporta la dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din O.. nr. 1., considerate, așa cum s-a văzut mai sus, neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, soluționarea cauzei trebuie făcută cu cercetarea temeiniciei pretențiilor și în raport de celelalte temeiuri juridice invocate.

Se constată, așadar, că dreptul reclamantului de a nu fi salarizat discriminatoriu trebuie constatat în raport cu dispozițiile legale menționate.

Obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare, despăgubirile fiind solicitate potrivit dreptului comun al muncii, art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție.

Instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor P.ui nr. 12 la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui.

Același raționament judiciar, ca și cel expus anterior, a fost consacrat, cu forța obligatorie conform art. 329 alin. 3 C.pr.civ., prin D. nr. X. mai 2007, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în situația similară a dreptului complementar la sporul de vechime. E. foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătorești, a fost reținută existența unei decizii a C. C. prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispozițiile art.16 alin.1 din Constituție (D. nr. 284/2001). Și totuși instanța supremă a statuat în sensul existenței și înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispozițiile C. muncii (lege organică) și ale C.i pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Într-adevăr, conform art. 124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată.

De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale P.ui nr.12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne

(inclusiv față de deciziile C. C.), conform art. 11 și art. 20 din Constituție.

Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art. 5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art. 14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale P.ui nr. 12 la aceasta, pentru a putea pronunța hotărâri în sensul aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art. 2 din L. nr. 47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).

Drept urmare, se apreciază că interpretând corect dispozițiile legale menționate anterior, tribunalul a analizat în concret pretențiile reclamantului, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C.pr.civ..

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9

C.pr.civ., invocat de recurenți, referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor OG nr.1., se reține ca fiind nefondat.

Astfel, vechimea în funcția deținută, nivelul de studii, precum și nivelul instanțelor sau parchetelor, reprezintă criteriul definitoriu în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O. nr. 2., însă în cazul procurorilor din cadrul D. și D., a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel.

Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, întrucât procurorilor din cadrul D. și D. li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului de la Înalta Curte de Casație și

Justiție și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără a se ține seama de criteriile instituite prin OUG nr. 2..

Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr. 2., este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizaremajorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Î. Curte de C. și J. sau P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul D. și D.) se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.

Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii din cadrul D. sau D.

În ceea ce îi privește motivele de recurs referitoare la actualizarea cu indicele de inflație și în consecință la posibilitatea acordării despăgubirilor solicitate în funcție de alocările bugetare, C. reține că nealocarea până în prezent de la bugetul de stat, a fondurilor necesare achitării drepturilor solicitate de reclamant nu poate determina sistarea plății acestora, atâta timp cât ordonatorii de credite, au obligația de a efectua toate demersurile necesare în vederea alocării sumelor necesare plății.

De altfel, acest aspect aparține etapei executării hotărârii, neputând fi opus dreptului reclamantului care are caracter pur și simplu, nedepinzând de o atare pretinsă condiție suspensivă.

Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, nefiind incident nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 c.pr.civ., în temeiul art. 312 alin.1 c.pr.civ., C. va respinge ca nefondate recursurile declarate, urmând a fi menținută ca legală și temeinică hotărârea atacată.

PENTRU ACE. MOTIVE ÎN NUMELE L.

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BRAȘOV, împotriva Sentinței civile nr. 1. din (...) a T.ui B.-N. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține.

D. este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 24 octombrie 2012.

PREȘEDINTE JUDECATORI

S.-C. B. I.-R. M. C. M.

GREFIER

G. C.

Red.I.R.M/Dact.S.M

2 ex./(...)

Jud. fond: B. R. - I.

← Decizia nr. 2297/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă  Decizia nr. 5035/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă →

Vezi şi alte speţe de dreptul muncii:

Comentarii despre Decizia nr. 4428/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă