Decizia nr. 4601/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr.4601/R/2012
Ședința publică din data de 6 noiembrie 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: G.-L. T.
JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G.
GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtele S. N. DE T. F. DE C. „. C. SA și respectiv S. „. C. SA - S. DE T. F. DE C. C. împotriva sentinței civile nr.
8. din 16 mai 2012 pronunțate de T. B.-N. în dosar nr. (...) privind și pe intimatul reclamant S. L. R. DE V. C. N., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat reclamantului intimat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care Curtea văzând și solicitarea recurentelor de judecată în lipsă conform art. 242 alin.2 C.proc.civ. apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 8. din (...) a T.ui B. N. pronunțată în dosar nr. (...), a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâte.
A fost admisă excepția autorității de lucru judecat în ce privește ajutorul material pentru P. 2010 și premiul pentru Z. Ceferistului 2010, invocată de pârâte și în consecință s-au respins cererile formulate de reclamanții Ț. I. M., C. ANA, H. I. D., M. I. G., P. O. D., R. I. I., A. I. I., C. G. G., D. G. C., S. P. V., C. V. G., G. V., I. V., M. V. I., M. O. O., O. V., O. D., P. O. L., P. N., R. P. O. M., R. I. I., S. G. N., F. V. C., I. D. A., T. F. M., U. E., F. I. I. C., având obiect obligarea pârâtelor la plata ajutorului material pentru P. 2010 și a premiului pentru Z. Ceferistului 2010, pentru existența autorității de lucru judecat.
A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanți prin S. L. R.
DE V. C.-N. împotriva S. N. DE T. F. DE C. „. C. SA B. și S. N. DE T. F. DE C. „. C. SA B. - S. DE T. F. DE C. „. C. SA C. și în consecință au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamanților salariul suplimentar pentru anul 2010 și ajutorul material de C., pentru anul 2010, sume actualizate cu rata inflației, pe perioada cuprinsă între data scadenței fiecărui drept și data plății.
A fost admisă în întregime acțiunea formulată de reclamantul R. F. și în consecință au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamantuluisalariul suplimentar pentru anul 2010; prima de Z. F. pentru anul 2010; ajutorul material de P. pentru anul 2010 și ajutorul material de C. pentru anul 2010, sume actualizate cu rata inflației, pe perioada cuprinsă între data scadenței fiecărui drept și data plății.
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamanților suma de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu avocațial parțial.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Excepția autorității de lucru judecat a fost admisă în ce privește plata ajutorului material pentru P. 2010 și premiul pentru Z. feroviarului 2010, având în vedere că prin sentința civilă nr.1055/F/2011, pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr.(...), pârâtele au fost obligate să plătească aceste drepturi reclamanților, astfel că este triplă identitate de părți, cauză, obiect între cele două pricini și devine incident art.1201 Cod civil.
Excepția prescripției dreptului la acțiune a fost respinsă raportat la prevederile art. 283 alin. (1) Codul muncii și ale art. 1 alin. (1) din L. nr.
130/1996 și art. 236 alin.(1) din Codul muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. D. s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, și reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, tribunalul a apreciat că, în speță, toate aceste drepturi se încadrează în categoria „drepturilor salariale"; și termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.
Pe fond, s-a reținut că atât la nivelul unității pârâte cât și la nivelul superior de grup de unități, din care face pârâta în anul 2010 au fost în ființă contracte colective de muncă astfel:
C. colectiv de muncă încheiat la nivelul S. „. C. pentru anii 2007- 2008 a fost înregistrat sub nr. 1625 din data de 29 martie 2007 și a fost prelungit prin actele adiționale nr.1753/26 martie 2008, nr.437/(...), astfel că, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. 3 din L. nr. 130/1996, republicată și în lipsa stipulării vreunui alt moment, dispozițiile sale se aplică de la data înregistrării contractului
- 29 martie 2007 până la 28 februarie 2009.
Apoi s-a încheiat CCM la nivel de unitate „. C. C. pentru anul 2009-2010, înregistrat sub nr.1/2450/4 iunie 2009 în vigoare începând cu această dată, 4 iunie 2009, timp de un an și apoi, la (...) s-a înregistrat actul adițional la acesta nr.1708/(...), în vigoare începând cu 21 aprilie 2010, timp de un an.
În tot acest interval de timp, începând din data de 28 decembrie 2006 și până la data de 31 ianuarie 2011, a fost în vigoare și s-a aplicat contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii
2006-2008 nr. 2..
Dreptul salariaților pârâtei la acordarea salariului suplimentar, a ajutorului pentru P. și C. și a premiului pentru Z. ceferistului (feroviarului) este prevăzut atât în CCM la nivel de unitate cât și în CCM încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar.a. În CCM aplicabil începând cu (...), conform actului adițional nr.1708 dispozițiile art.32 din CCM anterior arătate nu se aplică în anul 2010, urmând a se aplica începând cu 1 ianuarie 2011.
Dispozițiilor art.69 din contractul colectiv de muncă pe anul 2009-2010 prevedeau că „În afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. de un ajutor material bănesc iar, pentru „Z. Ceferiștilor"; de o premiere, ambele stabilite cel puțin la nivelul clasei I de salarizare. b. În CCM încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar al cărei parte este și pârâta dreptul salariaților de a beneficia de salariul suplimentar, este conferit și de prev.art.30 (1) care statuează că pentru munca iresponsabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Ajutorul material de P. și C. și premiul pentru „Z. ceferistului"; sunt conferite salariaților pârâtei și de C. colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungită valabilitatea pentru 48 luni prin A. adițional înregistrat la M. B. sub nr. 370/(...), care este aplicabil și pârâtei și care la art.71 prevede se vor acorda salariaților „cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei
1 de salarizare iar pentru Z. F.(fiind aceeași cu Z. ceferistului din CCM la nivel de unitate, având în vedere că pentru cele două zile, în ambele contracte colective de muncă este prevăzută aceeași dată 23 aprilie) se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Ca la nivelul clasei 1 de salarizare.
De reținut că în CCM la nivel de grup de unități nu este prevăzută nicio clauză cu privire la neacordarea acestor drepturi în anul 2010.
Potrivit art. 3 alin. 1 al contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, clauzele acestui contract produc efecte față de toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare
(pârâta fiind menționată la pct. 1 din anexa 4 la contractul colectiv la nivel de grup de unități) și pentru perioada în care din diverse motive nu există contract colectiv de muncă la nivel de unitate, indiferent de structura capitalului acesteia. Părților le revine obligația respectării prevederilor cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul grupurilor de unități din transportul feroviar.
T. a reținut că, în realitate, clauzele din CCM la nivel de unitate privind aplicarea dispozițiilor art.32 și art.69 doar începând cu anul 2011 reprezintă o suspendare a plății drepturilor acolo prevăzute și nu a înlăturare a acestora pentru perioadele la care se referă aceste clauze.
Cum anul 2010 a trecut, începând cu data de 1 ianuarie 2011 reclamanții sunt îndreptățiți să solicite plata drepturilor aferente perioadei în care plata a fost suspendată, respectiv salariul suplimentar pentru anul 2010, ajutorul pentru P. pentru anul 2010, ajutorul pentru C. pentru anul 2010 și premiul pentru Z. ceferiștilor pentru anul 2010.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că, prin CCM la nivel de unitate, drepturile au fost înlăturate pentru anumite perioade de timp și nu doar suspendată plata acestora, în perioadele respective era în vigoare CCM încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, nivel superior unității astfel că prevederile acestuia sunt aplicabile salariaților pârâtei.
C. colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungită valabilitatea prin act adițional pentru 48 luni, produce efecte juridice obligatorii față de pârâtă datorită dispozițiilor imperative ale art.41 alin.5 din Constituție și art.236 alin.4 din Codul muncii raportat laart.11 alin.1 lit. b din L. nr.130/1996 și art.241 alin.1 lit. b Codul muncii, dispoziții imperative care nu pot fi înlăturate prin simpla voință a părților.
Așadar, clauzele acestui contract colectiv de muncă sunt aplicabile în cauza prin prisma prev.art.11 alin.1 lit. b din L. nr.130/1996 și art.241 alin.1 lit. b din Codul muncii.
Obligativitatea acordării drepturilor salariale solicitate rezultă și din prev.art.40 alin.2 lit. c și din art.243 Codul muncii, art.7 din L. nr. 130/1996.
Referitor la cererile având obiect obligarea pârâtei la plata salariului suplimentar pentru anul 2010 tribunalul a reținut următoarele.
Din coroborarea dispoziții din CCM anterior arătate rezultă că pentru munca ireproșabilă prestată în cursul anului calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății beneficiază de un ajutor material bănesc al cărui cuantum este echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, la nivelul clasei I de salarizare cu condiția să nu fi fost sancționați disciplinar prin aplicarea repetată sau cumulată a sancțiunilor prevăzute la pct.2 lit. a și b, respectiv, retragerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10% și reducerea salariului de bază și/sau, după caz a indemnizației de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10%.
Prin articolul 32 alin.1 și 3 se creează între contractanți drepturi și obligații corelative prin norme cu caracter imperativ de la care părțile nu pot abzice, iar pârâta este ținută cu obligativitate să-și îndeplinească obligația, cu atât mai mult cu cât aceste categorii de drepturi se încadrează în categoria de adaosuri la salariul de bază , ce intră în componența noțiunii de salariu conform art.155
Codul muncii și art.7 din contractul colectiv de muncă.
Apărarea pârâtei în sensul că nu s-au constituit fondurile respective nu constituie impediment în obligarea pârâtei la plata salariului suplimentar. D. s-a instituit obligația de constituire a fondului în procentul arătat, pârâta trebuia să o îndeplinească și să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din contractul colectiv de muncă aplicabil, așa cum prevede și art.40 alin.2 lit. c din Codul muncii.
Prevederea cuprinsă în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și a celui la nivel de grup de unități din transportul feroviar privitoare la plata salariului suplimentar menționează faptul că salariații vor primi un salariu suplimentar, ceea ce înseamnă că s-a instituit în fapt obligația angajatorului și nu facultatea acestuia de a plăti acest salariu.
D. se dorea ca plata să constituie o simplă facultate, lăsată la aprecierea angajatorului în funcție de fondurile de care dispune, s-ar fi menționat că salariații vor putea primi un astfel de salariu. Or, în condițiile în care norma este una imperativă, condiționarea recunoașterii dreptului și acordării acestuia de existența de fonduri nu poate fi acceptată.
Atâta timp cât prin contractul colectiv de muncă s-a prevăzut obligația constituirii fondului, pârâta trebuia să îndeplinească această obligație, respectiv să constituie lunar fondul din care să acorde salariaților drepturile ce decurg din contractul colectiv de muncă aplicabil. Încercarea pârâtei de a justifica neacordarea acestui drept printr-un motiv considerat obiectiv de aceasta, respectiv acela că nu a mai înregistrat profit ci pierderi și astfel nu poate constitui fondul de salariu, nu exonerează intimata de la răspunderea executării obligațiilor contractuale inserate la art. 32 și 33 din C.C.M.-ul la nivel de unitate despre care s-a făcut vorbire, nu poate schimba voința părților la negociere inducând o acordare condiționată a acestui drept de realizarea profitului. D. ar fi fost aceasta voința angajatorului la negociere, atunci constituirea fondurilor necesare acordării salariului suplimentar nu ar fi fost realizată din totalul veniturilor realizate-așa cum s-a stipulat, ci din profitul realizat.
În altă ordine de idei pârâta nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpă, aceea de a fi negociat drepturi salariale cu încălcarea unor prevederi legale iar, pe de altă parte susținerea potrivit căreia, acordarea acestor drepturi salariale ar afecta fondul de salarii, este lipsită de orice dovezi.
Dispozițiile legale care interzic negocierea prin CCM a altor drepturi decât cele prevăzute de lege nu sunt aplicabile pârâtei și reclamanților iar dispozițiile
OUG nr.81/1997 privind reglementarea plății premiilor anuale, a celui de al 13- lea salariu sau a altor sume de această natură, suportate din fondul de salarii, care de regulă, se acordă la finele anului, au fost incidente doar pentru anul
1997.
Prin urmare, în raport de dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, respectiv a celui superior, la nivel de grup de unități, incidente salariații reclamanți sunt îndreptățiți să primească drepturile cuvenite și neacordate de pârâte respectiv: salariul suplimentar pentru 2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie 2010 astfel că cererile prin care se solicită plata acestor drepturi au fost întemeiate și au fost admise.
Referitor la ajutorul material pentru P. aferent anului 2010 (pentru R. F. T.) ajutorul material pentru C. pentru anul 2010 (pentru toți reclamanții) premiul pentru „Z. F. (Ceferistului)";, din anul 2010 (pentru reclamantul R. F. T.), sărbătorită în data de 23 aprilie, pentru considerentele anterior expuse tribunalul a reținut că fiecare reclamant este îndreptățit să primească aceste drepturi fiecare în echivalentul unui salariu de bază la nivelul clasei 1 de salarizare astfel că cererile prin care se solicită plata acestor drepturi au fost admise ca fiind întemeiate.
Urmare a faptului că reclamanta nu a achitat la scadență drepturile bănești solicitate de reclamanți aceștia sunt îndreptățiți să solicite, conform art.161 alin.4 din Codul muncii nemodificat, obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului, astfel că pârâtele au fost obligate să plătească sumele actualizate cu indicele de inflație.
În baza art. 274 și 276 C.pr.civ. au fost obligate pârâtele să plătească reclamanților 700 lei cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat parțial, din cel total de 2000 lei, justificat cu chitanțe, apreciind că această sumă este în concordanță cu pretențiile admise.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele S. N. DE T. F. DE C. „.
C. SA B. și S. DE T. F. DE C. „. C. SA C., solicitând modificarea în tot a sentinței,în sensul respingerii acțiunii formulate.
În motivare se arată, în esență, că în mod greșit s-a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune cu privire la salariul suplimentar, a ajutorului material de P. și C. și a Z. F. 2010 pentru salariatul R. STEFAN, respectiv a salariului suplimentar și a ajutorului material de C. pentru anul 2010 pentru toți ceilalți salariați, invocând aplicabilitatea dispozițiilor art. 32 alin.1, art. 69 lit. a și b din contract colectiv de muncă aplicabil, a art. 159 și 160 Codul muncii, cu sublinierea că drepturile bănești solicitate nu au caracterul unor drepturi salariale, nu au fost determinate prin contractul individual de muncă, ci reprezintă o recompensă acordată de angajator pentru munca ireproșabilă depusă în cursul unui an calendaristic, în considerarea unei calități, aceea de ceferist - sau reprezintă un ajutor material, acordat de angajator la o ocazie
(sărbătoare religioasă) cu data prestabilită, fiind ca atare aplicabil termenul de prescripție reglementat de art. 268 alin 1 lit. e din Codul muncii.
Pe fond, se arată că sentința este data cu aplicarea greșita a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă.
Prima instanța nu a reținut apărările prin care a arătat că S. nu a avut venituri pentru constituirea fondului pentru acordarea salariului suplimentar șica drepturile solicitate pot fi acordate doar în concordanță cu prevederile legale care reglementează fundamentarea fondului de salariu.
Astfel, potrivit principiului că nimeni nu se poate obliga la ceva ce este imposibil, pârâta S. C. C. SA nu se putea obliga să acorde aceste drepturi materiale pentru că nu avea fonduri pentru acordarea acestora, și, chiar dacă și- ar fi asumat această obligație, ea se putea executa numai dacă existau fondurile necesare pentru acordarea acestor drepturi. Câtă vreme lucrează în pierdere, această clauză contractuală este imposibil de executat.
Se indică incidența art.12 din L. nr.130/1996, text care se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, dispoziție prevăzută de O. nr. 7.. Prin O. nr. 7. s-a prevăzut obligativitatea aprobării prin act normativ a bugetului de venituri și cheltuieli al societăților cu capital majoritar de stat respectiv și pentru recurentă.
Potrivit art.236 alin.(4) din Codul Muncii, un contract colectiv de muncă poate fi izvor de drepturi și obligații numai dacă se înscrie în limitele legii, ori negocierea de drepturi bănești, cum este ajutorul material de P., premierea pentru Z. Ceferistului, fără să poată fi susținute din bugetul aprobat la nivel superior societății angajatoare, nu naște obligația de plată.
La nivel de societate, în anul 2009 si 2010 sindicatele reprezentative și administrația au renegociat clauzele prevăzute la art. 32 al. 1 și art. 69 din CCM, încheind actele adiționale nr. 2450/(...) și nr. 1708/(...), valabil până la data de (...), potrivit cărora prevederile art. 32 si 69 din CCM nu se aplică în anul 2010, respectiv nu se acorda salariul suplimentar, ajutorul material de P. și C. si nici premierea pentru Z. ceferiștilor.
Se invocă situația financiara la nivelul societății, care, la sfârșitul anului
2009 a înregistrat o pierdere cumulata în valoare de 535.423,74 mii lei.
Negocierea si neacordarea acestor drepturi materiale este în concordanta cu prevederile art. 153 din L. nr. 6. potrivit căruia „conform principiului recunoașterii reciproce orice organizație sindicala legal constituita poate încheia cu un angajator sau cu o organizație patronala orice tipuri de acorduri, convenții sau înțelegeri, în forma scrisa, care reprezintă legea părților"; .
Cât privește prevederile art. 24 din L. 130/1996, arată ca nimeni nu a cerut instanței sa constate nulitatea acestor clauze, astfel încât actele adiționale prin care s-a suspendat aplicarea prevederilor art. 32 și 69 din CCM la nivel de societate, încheiate si înregistrate potrivit reglementarilor legale aplicabile, produc efecte juridice. C. daca in același timp erau încheiate mai multe contracte colective de munca, la nivel de ramura și la nivel de societate, in care se regăseau aceleași prevederi ce acordau salariul suplimentar, ajutoare materiale de P., C. si Z. ceferistului, trebuie dată eficiență contractului colectiv de muncă la nivel de societate, deoarece reprezintă voința părților și nu se poate face aplicarea art. 247
Codul Muncii, întrucât prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior se pot aplica numai în absenta contractelor colective de muncă inferioare încheiate la nivel de societate.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs și a apărărilorformulate, Curtea reține următoarele:
Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare.
Primul motiv de recurs privește respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune.
Art. 268 alin.(1) din Codul muncii prevede că „cererile în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturisalariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia";.
Potrivit alineatului 2 al aceleiași norme citate, „În toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.";
De asemenea, conform art. 1 alin. (1) din L. 130/1996 (în vigoare la data derulării raporturilor juridice supuse judecății), prin contractul colectiv de muncă
„se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";, dispoziții similare conținând și art. 229 alin.(1) din Codul muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 268 alin. (1) lit. a)- d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. D. s-ar accepta susținerile recurenților, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că dreptul solicitat se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160
Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile solicitate prin acțiune constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Se observă calitatea de normă imperativă a acestui text de lege, astfel încât părțile nu pot reduce sfera de acoperire a sintagmei „componente ale salariului"; prin contractele pe care le încheie. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenții pârâți, care susțin că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită,centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 169, 170 Codul muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
În consecință, raportându-se la termenul de prescripție prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii, în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.
Se mai invocă incidența art.12 din L. nr.130/1996, text care, susțin recurentele, se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O. nr. 7., cu consecința, dedusă de recurente din dispozițiile art. 236 alin.(4) Codul Muncii, a nelegalității contractului colectiv de muncă care nu se înscrie în limitele legii.
Nu poate fi reținută această modalitate de extindere a aplicabilității unui text de lege special la situația generală în care se regăsesc recurentele. Art. 12 din L. nr. 130/1996 se conturează ca atare în economia legii, deci ca un text de lege special, care impune o excepție, aplicabilă doar pentru acei angajatori și angajați expres indicați, anume, (cei din) instituțiile bugetare.
Or, o societate comercială, chiar dacă are ca unic acționar statul și i se aprobă bugetul prin hotărâre de guvern, nu este o instituție bugetară. De altfel, recurentele nici nu susțin o atare afirmație, ci solicită aplicarea în cazul lor a acestui text de lege (ce interzice negocierea în cadrul instituțiilor bugetare a unor clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege), prin analogie, ceea ce regulile generale de drept interzic. Conform principiilor de drept, aplicarea textelor de lege cu caracter de excepție se face restrictiv, la situațiile expres prevăzute în reglementarea excepției, în restul cazurilor aplicându-se regula: exceptio est strictissimae interpretationis. Ca atare, în cazul recurentelor, nu se poate accepta aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 12 din L. nr. 130/1996, ci se aplică principiul libertății negocierii, instituit de art. 7 alin. 1 din aceeași lege.
Art. 7 alin. 2 din L. nr. 130/1996 reafirmă, și în această materie, principiul specific dreptului contractual al imperativului legalității contractului (adică, acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale). În corelație cu acesta, recurentele invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O. nr. 7., situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale.
Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurentele își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc.
În plus, din economia acestui act normativ, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta „spre aprobare bugetele devenituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că „fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de
60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurente, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă.
Raportat la motivul de recurs prin care se invocă încheierea la nivel de societate, în anul 2009 si 2010, a unor acte adiționale, nr. 2450/(...) și nr.
1708/(...), prin care sindicatele reprezentative și administrația au renegociat clauzele prevăzute la art. 32 al. 1 și art. 69 din CCM, statuând că acestea nu se aplică în anul 2010, respectiv nu se acorda salariul suplimentar, ajutorul material de P. și C. si nici premierea pentru Z. ceferiștilor, Curtea reține că nu poate fi acceptată susținerea că se aplică prioritar prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de societate, iar nu ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, fiind incidente sub acest raport prevederile art. 8 alin. 2 din L. nr. 130/1996 (în vigoare la data scadenței drepturilor, în condițiile în care doar prin L. nr. 6. a fost abrogată această lege), conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin C. colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
„salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. O. tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din L. nr. 130/1996 citat mai sus.
Se mai invocă în susținerea cererii de recurs faptul că reclamanții cer acordarea unor drepturi suplimentare deși nu au solicitat niciodată ca instanța să constate nulitatea clauzelor contractuale cu care însuși reprezentanții salariaților au fost de acord, privind neacordarea drepturilor litigioase în anul 2010. Or, drepturile salariale nu pot fi condiționate sub aspectul protejării lor prin instanță de inițierea unor litigii separate, putând fi invocate inclusiv pe cale incidentală sau indirect, așa cum s-a procedat în prezenta cauză, ineficiența unor prevederi contractuale nelegale, pentru considerentele ce preced. Art. 8 alin. 2 din L. nr.
130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale care tind a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează.
Curtea mai reține că aspectele invocate de către recurente prin motivele de recurs, privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot fi reținute ca justificare pentru neexecutarea acestor obligații contractuale, asumate în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.
Caracterul condițional al acestor drepturi nu este reflectat de textul contractual are le prevede, dimpotrivă, sunt statuate aceste drepturi sub o formă imperativă.
Un motiv de recurs constă din invocarea imposibilității achitării acestor drepturi bănești, față de situația economică a societății.
Deși formulează aceste apărări, recurentele nu descriu o veritabilă situație de forță majoră, care potrivit doctrinei suspendă temporar puterea obligatorie a contractului. Faptul că una din părți întâmpină dificultăți bănești nu constituie o suficientă motivare pentru a solicita exonerarea de răspundere contractuală,principiul pacta sunt servanda fiind consacrat în Codul muncii prin dispozițiile art. 159, 160, 162, 229 (fostele art. 154, 155, 157, 236).
Văzând dispozițiile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 și art. 3041cpc,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele S. N. DE T. F. DE C. „. C. SA B. și S. DE T. F. DE C. „. C. SA C. împotriva sentinței civile nr. 8. din (...) a T.ui B. N. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 6 noiembrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
G.-L. T. I. T. D. C. G.
N. N.
GREFIER,
Red.I.T./S.M.
2 ex./(...) Jud.fond. B. R.-I.
| ← Decizia nr. 186/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 4072/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
