Decizia nr. 1376/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR.1376/R/2012
Ședința publică din 19 martie 2012
Instanța constituită din :
PREȘEDINTE : D. G. JUDECĂTOR : S. D. JUDECĂTOR : L. D. GREFIER : C. M.
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - recursul declarat de pârâta SC I. L. B.-N. SA împotriva sentinței civile nr. 5. din 04 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. (...), privind și pe reclamanta intimată B. E., având ca obiect drepturi bănești.
Se constată că în cursul acestei zile de 19 martie 2012, prin serviciul de registratură al instanței, reclamanta intimată B. E. a transmis prin fax la dosar concluzii scrise la care a anexat copia decizie civile nr. 9. din 14 martie 2011, pronunțată de Curtea de A. C. în dosarul nr. (...), copia sentinței civile nr. 8., pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui B.-N. și copia împuternicirii avocațiale și a chitanței justificative a cheltuielilor de judecată.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 12 martie 2012, când s-a dispus amânarea pronunțării pentru data de azi, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 5004 din (...) a T.ui B. N. pronunțată în dosar numărul (...), a fost admisă, ca fiind întemeiată, acțiunea completată formulată de reclamanta B. E. împotriva pârâtei S. I. L. S. B. și, în consecință s-a constatst nulitatea absolută a scriptului intitulat „DECLARAȚIE";, emanând de la reclamantă;
A fost obligată pârâta S. I. L. S. B. să plătească reclamantei suma de
23.400 lei, cu titlu de compensație bănească;
A fost respinsă cererea reclamantei cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta a fost angajata pârâtei, în funcția de casier, începând cu data de 01 mai 1998 până la data de 12 februarie 2010, dată la care, în conformitate cu mențiunea din carnetul său de muncă, contractul individual de muncă a încetat în baza art.65 alin.1 din C. muncii.
La data de 22 ianuarie 2010, reclamantei i s-a adus la cunoștință preavizul de concediere, urmând ca la expirarea celor 15 zile lucrătoare contractul individual de muncă să înceteze, ocazie cu care aceasta a declarat în scris că nu mai are nicio pretenție față de intimată, precizând în mod expres că nu mai are pretenții referitoare la plata salariilor compensatorii (f.41).
În aceste condiții, reclamanta nu a beneficiat de compensația bănească care i se cuvenea, în acord cu dispozițiile art.45 pct.3 din Contractul Colectiv de M. încheiat la nivel de unitate și înregistrat la D. de M. și P. S. B.-N. sub nr.584/1 din 16 aprilie 2009";, fapt recunoscut de pârâtă, ce a invocat faptul că declarația s-a făcut în deplină cunoștință de cauză și înțelegând efectele care le presupunea aceasta, având în vedere și faptul că societatea se afla într-o situație economică dezastruoasă.
Potrivit cu dispozițiile art.38 din C. muncii, „salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege";, „. tranzacție prin care se urmărește renunțarea sau limitarea drepturilor recunoscute de lege salariaților este lovită de nulitate";.
Prin urmare, disponibilitatea părților, specifică raporturilor contractuale civile, este circumscrisă prevederilor imperative ale art.38 din C. muncii, așa încât actul juridic unilateral, respectiv declarația dată de reclamantă în data de
22 ianuarie 2010, chiar voit, este lovit de nulitate absolută. Salariatul nu poate renunța la niciunul din drepturile sale, deoarece articolul evocat se referă la drepturi recunoscute de lege, inclusiv la drepturile dobândite ca urmare a negocierii colective, contractul colectiv de muncă valabil încheiat constituind legea părților ( articolul 7 alin.2 din L. 1.), motiv pentru care se impune a se constata nulitatea absolută a declarației date de reclamantă în raport cu disp. art.38 din C. muncii.
Totodată, tribunalul a reținut că art. 40 alin. 2 litera c din C. Muncii stipulează că angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din contractele colective de muncă . Dispozițiile art. 45 pct.3 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și care, în conformitate cu art.3 a fost încheiat pe o perioadă de 2 ani de la data înregistrării, producându-și efectele până la data de 15 aprilie 2011, prevăd că
„ salariații disponibilizați prin concedieri pentru motive care nu țin de persoana lor vor beneficia de compensații bănești individuale dar nu mai puțin de 12 salarii brute de încadrare";.
La data concedierii, salariul reclamantei era de 1950 lei, așa cum reiese din Decizia 144/(...) (f.27) și, cum pârâta nu a achitat reclamantei această compensație, în baza dispozițiilor art.269 alin.1 și dispozițiile art. 283 (l) lit.c C. muncii, cererea a fost admisă și, drept consecință, întemeiat pe textele de lege mai sus arătate, s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de
23.400 lei reprezentând echivalentul a 12 salarii de încadrare, cu titlu de compensație bănească.
Nu a putut fi reținută apărarea intimatei că aceasta se afla într-o situație financiară dezastruoasă și că declarația dată de reclamantă în data de 22 ianuarie 2010 ar fi avut un astfel de suport, atâta vreme cât compensația bănească solicitată este prevăzută de contractul colectiv de muncă, ce arevaloare normativă (art.236 alin.4 din C. muncii) și în consecință impune drepturi și obligații pentru părțile contractante.
În baza art.1169 C.civ. a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată întrucât aceasta nu a probat efectuarea cheltuielilor solicitate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. I. L. S. B., solicitândmodificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii reclamantei ca neîntemeiată și respingerea cererii prin care a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 23.400 lei cu titlu de compensație bănească, ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului pârâta a arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut în speță incidența dispozițiilor art. 38 din C. muncii întrucât plata compensațiilor bănești reprezentând 12 salarii brute de încadrare către angajații al căror contract de munca încetează pentru motive neimputabile acestora a fost stabilită prin contractul colectiv de munca încheiat la nivelul societății.
Interpretarea expresiei drepturile ce le sunt recunoscute prin lege trebuie sa fie una stricta sensu cu referire limitată la drepturile care își găsesc izvorul în lege, în sensul de act normativ emis de organul legislativ al statutului. În consecință, în opinia recurentei salariații pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin contract - colectiv sau individual.
În ipoteza în care s-ar retine ca instanța a stabilit in mod corect incidența art. 38 din L. 53/2003, efectele ar fi diverse si ar ajunge la negarea dreptului părților de a modifica contractele de munca prin negociere.
Reducerile salariale prin acordul părților ar fi în aceeași ordine de idei nelegale. Angajații nu ar putea avea opțiunea reducerii salariilor în scopul menținerii locului de munca, deoarece ar renunța la un drept prevăzut de lege - adică de contract care e legea părților. În concluzie, un angajator aflat in dificultate in aceasta perioada de criza ar avea doar opțiunea de reducere a posturilor si de a concedia angajații.
În interpretarea corectă a dispozițiilor art. 38 din C. muncii, efectul aplicării acestui articol ar fi fost acela al constatării nulității absolute parțiale a declarației în sensul imposibilității fostei salariate de a renunța la drepturile prevăzute de L. nr. 1., iar nu acela al constatării nulității absolute a declarației, cu consecința obligării subscrisei la acordarea compensației prevăzută de L. 1. iar nu la compensația stabilită pe cale convențională.
Contractul colectiv de munca a luat naștere prin acordul de voința comun si liber exprimat al conducerii reprezentanta de președintele C. de A. și al reprezentanților salariaților intre care și intimata. C. ca acest contract colectiv de munca poate sa fie modificat în aceeași măsura (mutus consensus -mutus disensus), prin acordul liber exprimat al celor care l-au semnat.
Intimata prin declarația semnata la data de (...) a renunțat la plata salariilor compensatorii, modificând dispozițiile art. 45 pct. 3 din contractul colectiv care aveau sa nu mai producă nici un efect în privința sa.
S-a mai invocat că în mod greșit instanța de fond a obligat recurenta la plata către intimata a sumei de 23.400 lei, cu titlu de compensație băneasca, echivalentul a 12 salarii de încadrare întrucât aceste venituri sunt impozitate conform art.41 raportat la art.55 C. fiscal, cota de impozitare fiind 16% conform art.43 alin.1 Cod fiscal.
Astfel pentru compensația bănească stabilita la suma de 23.400 lei, intimata este îndreptățită numai la suma de 18.181.44 lei, diferența de
5.218,56 lei reprezentând sume care potrivit dispozițiilor legale amintite, trebuie reținute de către recurentă de la intimată și virate către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetul asigurărilor sociale de sănătate.
Recurenta a mai arătat că buna credință este cea care ar trebui să guverneze raporturile de muncă, ori prin promovarea cererii de obligare la acordarea unor drepturi la care intimata nu are dreptul (conform actului ascuns - existent între părți) și la care a renunțat în mod expres și în cunoștință de cauză (conform actului public valabil față de terți până la constatarea simulației), face dovada că intimata nu a respectat acest principiu.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor și apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
În mod corect instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. art. 38 din C. muncii, potrivit cărora „salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege";, „. tranzacție prin care se urmărește renunțarea sau limitarea drepturilor recunoscute de lege salariaților este lovită de nulitate";.
Curtea nu împărtășește interpretarea dată de recurentă sintagmei
„drepturi recunoscute de lege";, în sensul limitării interdicției de renunțare doar la drepturile cuprinse în acte normative. În dreptul muncii, dincolo de principiul potrivit cărora contractul este legea părților, se aplică reglementări specifice în domeniul drepturilor prevăzute de lege și contractele colective de muncă.
Dispozițiile art. 38 din C. muncii trebuie coroborate cu prevederile art. 238 alin. 2 din C. muncii (în forma în vigoare la data încetării raporturilor de muncă dintre părți, respectiv (...)) conform cărora „contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă";. Astfel, orice contract individual de muncă se încheie nu numai în considerarea prevederilor legii, ci
și în considerarea clauzelor contractelor colective ce îi sunt aplicabile salariatului în cauză.
A. prevederi se întemeiază pe natura juridică a contractului colectiv de muncă, și anume aceea de izvor de drept, precum și pe împrejurarea că, un asemenea contract reprezintă o excepție de la principiul relativității efectelor contractelor, așa cum rezultă din ansamblul dispozițiilor legale în materia contractelor colective de muncă.
Legiuitorul a înțeles așadar să facă o ierarhizare a aplicabilității normelor legale, stabilind principiul caracterului minimal al drepturilor stabilite la nivel superior, prin lege sau contracte colective de muncă.
Cu alte cuvinte, prin contractele încheiate la nivel inferior - iar contractul individual de muncă reprezintă primul nivel - nu se poate deroga de la drepturi stabilite la nivel superior. Derogarea include atât renunțarea unilaterală, cât și prin acordul părților.
În concluzie, în contextul art. 38 din C. muncii, de lege lata nu există nici o diferență de regim juridic între drepturile stabilite pe cale legală sau pe cale convențională - colectivă sau individuală - salariatul nu poate renunța la nici unul din drepturile lui, indiferent de sorgintea acestora, nu se poate așadar renunța la drepturile stabilite prin lege și nici la drepturile stabilite prin negociere colectivă garantate legal.
Interdicția de a renunța, în tot sau în parte, la aceste drepturi, precum și nulitatea actelor de acceptare tacită a unor drepturi salariale diminuate, prevăzute de art. 38 și art. 165 C. muncii sunt măsuri de protecție ale salariaților, menite să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecințele eventualelor abuzuri din partea angajatorilor.
Acest text legal, fiind de altfel un corolar firesc al dispozițiilor art. 41 alin.
2 din Constituție, impune așadar o interdicție cu un caracter absolut. Devine așadar lipsit de relevanța motivul pentru care salariatul a renunțat unilateral la aceste drepturi, toate motivele recurentului sub acest aspect apărând așadar ca superflue.
În ceea ce privește apărările referitoare la caracterul simulat al încetării contractului de muncă în temeiul art. 65 alin. 1 din C. muncii, Curtea reține că instanța de fond nu a fost investită cu un astfel de petit. A. apărări exced așadar cadrului procesual din prezenta cauză, urmând a fi analizate de instanța sesizată cu acest petit, în cadrul dosarului nr. (...), aflat pe rolul C. de
A. C.
Curtea apreciază însă că sunt fondate susținerile recurentei referitoare la cuantumul compensației bănești acordate de instanța de fond. În mod nelegal, aceasta a omis să deducă din suma acordată contribuțiile la stat datorate în temeiul art. 41 raportat la art. 55 din C. fiscal, suma corectă fiind cea de
18.181,44 lei.
În consecință, constatând că motivele invocate de recurentă sunt doar parțial fondate, în temeiul art. 304 ind. 9 raportat la art. 312 C., Curtea va admite în parte recursul declarat de pârâtul SC I. L. B. N. SA împotriva sentinței civile nr. 5. din 4 octombrie 2010 a T.ui B. N., pronunțată în dosarul nr. (...) pe care o va modifica în parte, în sensul dispozitivului prezentei decizii.
În temeiul art. 274 și 276 C., se va obliga recurenta S. I. L. S. B., aflată în culpă procesuală, să plătească intimatei B. E. suma de 170 lei, cheltuieli de judecată parțiale în recurs, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, diminuat de la 200 lei, ca urmare a admiterii în parte a recursului (fila 44).
PENTRU A. MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E :
Admite în parte recursul declarat de pârâta S. I. L. S. B. împotriva sentinței civile numărul 5004 din (...) a T.ui B. N. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o modifică în parte și, în consecință, obligă pârâta să plătească reclamantei B. E. suma de 18181,44 lei, cu titlu de compensație bănească.
Menține restul dispozițiilor.
Obligă pe recurenta S. I. L. S. B. să plătească intimatei B. E. suma de
170 lei, cheltuieli de judecată parțiale în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 19 martie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
D. G. S. D. L. D.
PT GREFIER C. M.în CM semnează
PRIM-GREFIER M.LENA T.
Red.L.D./Dact.S.M.
2 ex./ (...) Jud.fond:I. C./S. I.
| ← Decizia nr. 3736/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 483/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
