Decizia nr. 4671/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 4671/R/2012
Ședința publică din data de 13 noiembrie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: G.-L. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE M. - C. M. SA împotriva sentinței civile nr. 1. din 4 iulie 2012 pronunțate de T. B.-N. în dosar nr. (...) privind și pe intimatul reclamant I. L. și pe intimata pârâtă S. C. M. SA - S. T. C. M. , având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că în cauză, la data de 8 noiembrie 2012, intimatul reclamant a înregistrat întâmpinare.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea părților, de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1. din (...) a T.ui B.-N. pronunțată în dosar nr. (...), a fost admisă excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtele S. N. de T.
F. M. „. M. S. B. și S. N. de T. F. de M. „. M. "; SA - S. T.
A fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de aceleași pârâte.
A fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul I. L. împotriva pârâtelor S. N. de T. F. de M. „. M. SA B. și S. N. de T. F. de M. „. M. SA
- S. T. C. și în consecință:
- au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului salariul suplimentar pentru anul 2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului pentru care se acordă, sumă indexată cu rata inflației de la data scadenței și până la data plății efective;
- au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor de „. feroviarilor"; pentru anii 2009-2010, P. pentru anul 2010 și C. pentru anul 2009, echivalent cu un salariu de bază la nivelulclasei I de salarizare, sumă indexată cu rata inflației de la data scadenței și până la data plății efective;
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a pârâtelor la plata primei de C. pentru anul 2010 și a pretențiilor salariale pentru anul 2011.
A fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea reclamantului de obligare a pârâtelor la plata primei de C. pentru anul 2008.
A fost respinsă pentru existența autorității de lucru judecat, cererea reclamantului de obligare a pârâtelor la plata salariului suplimentar pentru anii
2008 și 2009.
A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a analizat cu prioritate excepțiaprescripției dreptului la acțiune raportat la drepturile salariale solicitate, conformart. 137 C.proc.civ., și a reținut că aceasta nu este întemeiată.
Obiectul acțiunii îl constituie plata salariului suplimentar, acordat pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic (adică salariul al 13-lea) aferent anilor 2008-2010, ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor de „. F." (anii 2009-2011), P. (anii 2010-2011) și C. pentru anii 2008-2010.
În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă prescripția pentru salariul suplimentar, aceste drepturi erau exigibile în data de 15 ianuarie a anului următor celui pentru care s-au acordat, astfel încât momentul de început al curgerii prescripției este data de 15 ianuarie a anilor (...) și nu la data de (...) și respectiv 2010, 2011, întrucât aceste drepturi trebuiau achitate la momentul plății salariului aferent lunii decembrie a anului încheiat.
Cu privire la celelalte drepturi salariale solicitate, s-a reținut că pârâta recunoaște că dreptul de a cere acordarea ajutorului material de P. s-a născut la data de (...) si respectiv (...), pentru ajutorul material de Z. F. s-a născut la data de (...), 2010 și 2011, și a ajutorului material de C. la data de (...), 2009, 2010.
Pârâta a susținut în continuare faptul că aceste drepturi nu ar avea o natură salarială și având în vedere că se invocă nerespectarea contractului colectiv de muncă, termenul de prescripție ar fi conform art. 268 alin 1 punctul e din Codul muncii de 6 luni.
În aprecierea naturii pretențiilor, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 55 alin. 1 din Codul fiscal, conform cărora sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă.
Totodată conform art. 7 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar salariul personalului din grupul de unități feroviare este confidențial și cuprinde: - salariul de bază care se stabilește în raport cu pregătirea, competența, răspunderea si complexitatea sarcinilor funcției ocupate; - sporuri la salariul de bază; - adaosuri; - premii.
Din interpretarea dispozițiilor legale de mai sus și a prevederilor contractului colectiv de muncă, este evident că aceste drepturi sunt de natură salarială, și astfel devin incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii cu privire la termenul de 3 ani de prescripție a dreptului la acțiune.
Termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e din
Codul muncii a fost instituit pentru a asigura restabilirea, cu celeritate, a situației de legalitate în care trebuie să se desfășoare raporturile de muncă, având în vedere natura specifică a acestora. Contractul colectiv de muncăcuprinde dispoziții diverse, referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. D. s-ar accepta susținerile pârâtei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii sunt aplicabile numai în situația neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privitoare la drepturi salariale neacordate.
În cazul de față termenul de prescripție de 3 ani, nu era încă împlinit la momentul înregistrării acțiunii, (...), astfel încât instanța a respins, ca neîntemeiate excepțiile prescripției dreptului la acțiune invocate de pârâte.
S-a admis excepția autorității de lucru judecat pentru drepturile privind salariul suplimentar pe anul 2008 și 2009, întrucât reclamantul a solicitat și i-a fost admisă acțiunea având ca obiect salariul suplimentar pe anii 2007, 2008 și
2009 prin sentința civilă nr. 8., pronunțată în dosarul T.ui B.-N. nr.(...), rămasă definitivă, iar suma aferentă, de 5.053 lei i-a și fost achitată reclamantului la data de (...). Constatând că există tripla identitate de obiect, cauză și părți prevăzut de art. 163 Cod procedură civilă, excepția autorității de lucru judecat a fost admisă.
Raportat la fondul cauzei, s-au reținut următoarele:
În ceea ce privește salariul suplimentar pentru anii 2010 si 2011:
Reclamantul I. L. a fost angajatul pârâtelor în perioada (...)-(...), cum rezultă din înscrisurile de la dosar, cu suspendarea raporturilor de muncă în perioadele
(...)-(...), (...)-(...) și (...)-(...)
Reclamantul a solicitat drepturi prevăzute în CCM la nivel de ramură a transporturilor pe anii 2007-2008, valabil și pentru anii 2008-2010, respectiv
CCM pentru anul 2011.
Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 - 2008 înregistrat sub nr. 2836/(...) a fost prelungit prin două acte adiționale succesive: 370/(...) și 629/(...) până la data de 31 ianuarie
2011.
Conform art. 30 din acest contract colectiv de muncă pentru muncă ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. S. suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii C.ui de A., luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. În acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de baza mediu lunar realizat. Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar.
Potrivit art. 236 alin. 4 Codul muncii în forma în vigoare pentru perioada în discuție, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
Executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părți potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, iar prevederile acestor contracte produc efecte față de toți salariații, indiferent de data angajării, conform art. 11 alin. 1 din lege.
Potrivit art. 8 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar cu actele adiționale, se reține că acesta și-a produs efectele până la 31 ianuarie 2011, astfel încât nu poate fundamenta acordarea salariului suplimentar aferent anului
2011, întrucât nu a fost în vigoare pentru tot anul 2011.
Pentru anul 2010, în anexa VI la CCM sunt prevăzute criteriile care condiționează acordarea salariul suplimentar și anume:
„De salariul suplimentar nu beneficiază salariații cărora, în perioada aferentă acordării acestuia, au fost în una din următoarele situații:
- retrogradarea în funcție sau categorie, în cadrul aceleiași profesii, pe o perioadă de 60 de zile conf. art.264 lit. c din Codul muncii;
- desfacerea disciplinară a contractului de muncă (art. 264 lit. f din Codul
Muncii);
- retragerea disciplinară, pe o perioada de 1 - 6 luni din funcții care concură la siguranța circulației trenurilor și trecerea într-o funcție inferioară, corespunzătoare pregătirii profesionale, în aceeași sau în alta localitate (art. 42 pct. 1 lit. a din Statutul disciplinar al personalului din unitățile de transporturi);
- înlocuirea disciplinară din funcții care concură la siguranța circulației trenurilor și trecerea în altă muncă corespunzătoare pregătirii profesionale în aceeași sau în altă localitate (art. 42 pct. 1 lit. b din Statutul disciplinar al personalului din unitățile de transporturi.
- salariații cărora în cursul anului calendaristic respectiv li s-au aplicat repetat sau cumulat sancțiunea de retragere a uneia sau a mai multor clase de salarizare pe o perioadă de 1-3 luni sau celor încadrați cu salariul la nivelul minim al funcției sau meseriei, diminuarea acestuia cu 5-10% pe aceeași perioadă (art. 35 lit. c din Statutul disciplinar al personalului din unitățile de transporturi, respectiv art. art.264 lit. d din Codul muncii).
- salariații cărora li s-a desfăcut contractul de muncă în conformitate cu art. 61 lit. d, 61,lit.b, 56 lit. g, 56 lit. h din Codul Muncii.
- salariaților care, în cursul anului calendaristic respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu cel puțin o zi, respectiv o tură."
Cu privire la o eventuală sancțiune disciplinară în anul 2010 sau vreun alt motiv pentru neacordarea salariului suplimentar aferent acestor an, pârâtele nu au comunicat instanței existența unor astfel de situații. F. de dispozițiile legale invocate, instanța a constatat îndreptățirea la plata salariului suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie pentru anul 2010.
Pârâtele au invocat că plata salariului suplimentar constituie o facultate și nu o obligație, aceasta fiind condiționată de existența fondurilor bănești cu această destinație, or societatea s-a confruntat cu o situație materială dificilă în perioada pentru care se solicită acordarea salariului suplimentar.
Prevederea cuprinsă în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și a celui la nivel de grup de unități din transportul feroviar privitoare la plata salariului suplimentar menționează faptul că salariații vor primi un salariu suplimentar, ceea ce înseamnă că s-a instituit în fapt obligația angajatorului și nu facultatea acestuia de a plăti acest salariu. Or, în condițiile în care norma este una imperativă, condiționarea recunoașterii dreptului și acordării acestuia de existența de fonduri, nu au putut fi acceptată (de altfel lipsa fondurilor nu a fost dovedită în cauză).
Cu privire la acordarea ajutorului material pentru P. aferent anilor 2010-
2011, a ajutorului material pentru C. aferent anilor 2008-2010 și a premiului pentru „. F."; pentru anii 2009-2010 și parțial pentru anul 2011:
Începând din data de 28 decembrie 2006 și până la data de 31 ianuarie
2011, a fost în vigoare și s-a aplicat contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 nr. 2., cu actele adiționale succesive arătate mai sus.
Dispozițiilor art.71 din contractul colectiv de muncă pe anul 2009-2010 în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, cu ocazia sărbătorilor de P. și de
C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații unitățile componente ale grupului de unități feroviare care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de P. si de C. se afla în concediu fără plată cu o durată de un an, pentru Z. F. se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de C. de A., la nivelul clasei 1 de salarizare.
Pârâtele au invocat că potrivit CCM înregistrat la 4 iunie 2009 aceste prevederi (privind ajutoarele de P. și C. și premiul pentru Z. F.) se aplică cu 1 ianuarie 2010 și, potrivit actului adițional din 21 aprilie 2010, „În perioada (...)-
(...), aceste prevederi nu se aplică, urmând a se aplica începând cu 1 ianuarie
2011.
Aceste aserțiuni nu pot fi însă primite, apreciind că aceste clauze reprezintă doar o suspendare sau amânare a plății acestor drepturi și nicidecum o înlăturare a acestora pentru perioadele la care se referă aceste clauze. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că, prin CCM la nivel de unitate, drepturile au fost înlăturate pentru anumite perioade de timp și nu doar suspendată plata acestora, în perioadele respective era în vigoare CCM încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, nivel superior unității astfel că prevederile acestuia sunt aplicabile salariaților pârâtei.
Pentru reclamantul I. L. s-a solicitat prima de P. pentru anii 2010-2011, dar contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități a fost prelungit în mod succesiv doar până la data de 31 ianuarie 2011, astfel încât la data de (...) nu mai era în vigoare, neexistând nici un alt contract colectiv de muncă, în care să se prevadă astfel de drepturi.
Prima de P. aferent anului 2010 i se cuvenea reclamantului conform dispozițiilor contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități, aceasta fiind prevăzută în termeni imperativi, iar dificultățile financiare ale societății nu pot justifica neacordarea acestor drepturi.
Prima de C. aferent anului 2008 i-a fost deja achitată reclamantului, așa cum rezultă din înscrisul depus la dosar, iar pentru anul 2010, în perioada (...)- (...) contractul de muncă al reclamantului era suspendat, astfel încât nu i se poate acorda această primă. I se cuvine însă prima de C. aferentă anului 2009.
S-au mai solicitat primele pentru Z. F. din anii 2009, 2010 și parțial din anul 2011, dar pentru anul 2011 pentru același considerente ca mai sus, aceste cereri au fost respinse, urmând a obliga pârâtele doar la plata primelor aferente anilor 2009 și 2010 având în vedere dispozițiile contractuale citate.
Sumele datorate suportă riscul devalorizării, astfel că debitorul obligației de plată este ținut la repararea în totalitate a prejudiciului, motiv pentru care s-a impus obligarea debitorului la plata actualizată cu indicele inflației a sumelor cuvenite, începând cu data scadenței obligației.
Reclamantul a solicitat și cheltuieli de judecată, dar nu s-a depus la dosarul dovada achitării vreunei sume pentru onorariul de avocat sau pentru orice altă cheltuială efectuată cu procesul, astfel încât față de dispozițiile art. 274
C.proc. civilă, această cerere a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Asistenții judiciari și-au exprimat votul consultativ în sensul celor arătate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. N. DE T. F. M. „. M. S. B., solicitând modificarea sentinței în temeiul art.304 pct. 8, 9 C.pr.civ., și rejudecând cauza, respingerea acțiunii..
În motivare s-a criticat interpretarea prevederilor art.283 alin.1 lit.e din
Codul Muncii, aplicabil în ce privește prescrierea dreptului material la acțiune.
S. reprezintă un raport între efortul depus și câștigul obținut ca determinare a utilității muncii, iar daca aceste sume s-ar asimila veniturilor salariale, in conformitate cu prevederile art.154 alin.1 din Codul Muncii, ele ar trebui sa reprezinte contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de munca, or aceste drepturi nu fac obiectul contractelor individuale de munca.
În același sens invocă decizia Curții Constituționale nr.1276 din (...), prin care se stabilește ca acordarea unor remunerații în lipsa muncii prestate afectează dreptul de proprietate al angajatorului, încălcându-se art.44 din
Constituția României.
A modifica prevederile contractuale și litera legii încât sa se asimileze ajutoarele materiale cu salariul constituie un abuz al instanței de fond.
Interpretarea Contractului colectiv de munca la nivel de grup de unități feroviare pe anii 2. este și ea criticabila.
În perioada sus menționată C. M. SA a avut contract valabil încheiat la nivel de unitate pe anii 2. și 2., ale căror prevederi sunt obligatorii pentru parți.
La încheierea CCM la nivel de unitate negocierile au fost purtate între reprezentanții salariaților (Federația Mecanicilor de L., F., F.) și reprezentanții conducerii executive a S. C. M. SA.
Reprezentanții salariaților au cunoscut prevederile CCM la nivel de ramură și grup de unități feroviare, ca și posibilitățile financiare ale societăților din calea ferată și recunoscând buna credință a patronatelor, au finalizat negocierile CCM la nivel de unitate prin semnarea acestuia și a Anexelor lui.
Referitor la temeiul legal în baza căruia intimatul și-a întemeiat cererea, respectiv CCM la nivel de G. de unități feroviare și CCM la nivel de R. transporturi, arată că potrivit art. 229 alin. 4 Codul Muncii „C. colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților";: se pot respecta clauzele doar în condițiile compatibilității lor cu legislația.
Raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. În acest sens este art. 37 Codul Muncii.
Veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2007-2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, anii fiscali fiind încheiați în pierdere.
S. C. M. S. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M. T. și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. Până în anul 2008 a fost în vigoare OUG 7. prin care societatea era obligată la respectarea acelorași dispoziții.
În aplicarea acestor prevederi legale, recurentei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2008, 2009 și 2010 aprobate prin H. 5., H. 2. și H. 3..
Aceleași federații sindicale care au semnat CCM la nivel de R. T., au negociat și semnat și CCM la nivel de S. C. M. SA.
S. citate dispozițiile art. 2 (1) din HG nr. 2. și HG nr. 3.: „Cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli reprezintălimite maxime, care nu pot fi depășite decât în cazuri justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea M. T. și I..
În lipsa unei dispoziții legale care să acopere ipoteza acordării drepturilor bănești stabilite prin CCM U. la nivel de R. T. și CCM la nivel de G. de unități feroviare, care nu sunt prevăzute în actul normativ de aprobare a bugetului de venituri și cheltuieli al S. C. M. SA și pentru care nu au fost alocate fonduri, devine aplicabil textul art. 12 (1) din Legea 130/1996.
Prin CCM 2., încheiat la nivelul C. M., părțile, pentru a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 -
2010, aprobate prin hotărâri de guvern, au stabilit ca plata drepturilor bănești solicitate de intimat este suspendata.
Contrar celor reținute de tribunal, nicăieri în cuprinsul actului adițional din (...), de prelungire a CCM la nivel de unitate pe anul 2010 nu se regăsește mențiunea privind acordarea acestor drepturi începând cu (...).
Totodată, la momentul înregistrării contractelor colective de muncă încheiate la nivelul C. M., D. de muncă și protecție socială a verificat îndeplinirea condițiilor legale pentru încheierea valabilă a contractelor.
Enunțul din art. 30 alin. 1 din CCM la nivel de unitate nu constituie o clauza cu caracter obligatoriu, aceasta fiind condiționata de îndeplinirea unor indici economici care sa permită acordarea acestor drepturi.
S. suplimentar se poate acorda numai în baza hotărârii C.ui de administrație, cu acordul delegaților sindicatelor, ori nu exista hotărâre în acest sens.
În ce privește ajutorul de P. pe anii 2009-2010 și prima de Z. F. pe 2009-
2010 și C. 2009, precizează ca aceste drepturi au fost suspendate pe anul 2009, astfel cum rezulta din prevederile CCM la nivel de unitate pe anul 2009 și 2010.
Ajutoarele materiale prevăzute de art.64 din CCM sunt condiționate de existența unei hotărâri a C.ui de A. și care nu există.
Prin întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea recursului caneîntemeiat și menținerea sentinței în totalitate.
În motivare s-a arătat, în esență, că în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond în mod corect a respins-o ca neîntemeiata deoarece potrivit art. 38 alin. (1) CCM, prin salariu se înțelege retribuția muncii depuse de salariat în baza contractului individual de munca, iar potrivit alin. (2) prin salariu se înțelege salariu de baza, precum și orice indemnizație, spor sau adaos. Aceleași elemente ale salariului sunt cuprinse și în
CIM. Mai departe, art. 43 alin. (1) CCM definește adaosurile la salariul de baza brut negociat al salariatului, astfel: a) adaosul de acord; b) premiile acordate din fondul de premiere, calculate într-o proporție de minimum 3,0% din fondul de salarii realizat brut lunar sau cumulat pe o perioada de maxim 6 luni; c) alte adaosuri, cuvenite la nivelul unităților și instituțiilor.
Astfel, nu doar salariul plătit lunar de societate către salariat se încadrează în categoria drepturilor salariale ci și sumele primite cu titlu de salarii compensatorii. S. evocate și dispozițiile art. 55 alin. (1) Cod Fiscal, ce definește ca venituri din salarii toate veniturile în bani si/sau în natura obținute de o persoana fizica ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de munca sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se refera, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acorda, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporara de munca sau salariile compensatorii.
Pe fondul cauzei, referitor la primele acordate, suspendarea la care face referire pârâta recurentă a intervenit doar la nivel de unitate, prin semnarea și înregistrarea unui Act Adițional la CCM la nivel de unitate, înregistrat la A. pentru prestații Sociale a Municipiului B. sub nr. 1713/(...). Dar, la data de (...), drepturile acestora la plata sumelor reprezentând prima de P., Z. F., C., și salar suplimentar aferent anului 2009, respectiv P., Z. F. pe anul 2010 erau deja născute.
Prin urmare, acest act adițional nu poate retroactiva și cu atât mai mult sa stingă drepturi deja născute, fiind aplicabil principiul neretroactivității legii.
În al doilea rând, executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părți potrivit art. 30 din Legea nr. 130/1996, iar prevederile acestor contracte produc efecte fata de toți salariații indiferent de data angajării, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 130/1996. CCM la nivelul unității suspenda plata acestor drepturi, dar CCM ierarhic superior păstrează intacte dispozițiile incidente, sens în care invocă art. 71 și art. 30 din CCM la nivel de grup de unități, art. 236 alin. (4) și art. 238 Codul muncii, art. 8 și art. 30 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, cu evocarea deciziilor Curții Constituționale nr. 380/2004 și nr. 294/2007.
Cu privire la plata salariului suplimentar, apărările recurentei vizând caracterul acestuia de facultate și condiționarea de existența unei hotărâri a C.ui de A. și de înregistrarea unui profit nu pot fi reținute întrucât vizează prevederile CCM la nivel de unitate, însă reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile prevăzute de CCM la nivel de grup de unități.
Neînregistrarea de profit ci pierderi nu exonerează recurenta de la executarea obligațiilor contractuale inserate la nivel de grup de unități din transportul feroviar. D. aceasta ar fi fost într-adevăr voința angajatorului la negociere, atunci constituirea fondurilor necesare acordării salariului suplimentar nu ar fi fost realizata din totalul veniturilor realizate - așa cum s-a stipulate, ci din profitul realizat.
Atâta timp cât prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior (în cauza la nivel de grup de unități) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de munca încheiat la nivel inferior - la nivel de unitate, de grup de unități - fiind posibila numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractual colectiv de munca încheiat la nivel superior.
Potrivit art. 3 alin. (1) și (4) al Contractului colectiv de munca la nivel de grup de unități din transportul feroviar, clauzele acestui contract produc efecte fata de toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare și pentru perioada în care din diverse motive nu exista contract colectiv de munca la nivel de unitate, indiferent de structura capitalului acesteia. Părților le revine obligația respectării prevederilor cuprinse în contractul colectiv de munca încheiat la nivelul grupurilor de unități din transportul feroviar. Art. 4 alin. (14) prevede astfel: „părțile se obliga ca, în perioada de aplicare a prezentului contract colectiv de munca, sa nu promoveze și sa nu susțină proiecte de acte normative a căror adoptare ar conduce la diminuarea drepturilor ce decurg din contractile colective de munca, oricare ar fi nivelul la care acestea au fost încheiate";.
Reiese caracterul superior al CCM-lui la nivel de grup de unități și prioritatea în ceea ce privește aplicabilitatea acestuia.
R. invoca incidența prevederilor OUG nr. 79/2008 și ale O. nr. 7., însă totuși s-a obligat prin CCM la plata drepturilor bănești care fac obiectul litigiului, astfel încât nu poate invoca imposibilitatea de a respecta obligațiile impuse în sarcina sa cu motivarea ca este agent economic monitorizat: tot agent economic monitorizat era și la data semnării CCM, contract prelungit prin actele adiționalenr. 370/(...) și nr. 629/(...) și prin niciunul dintre acestea nu s-a suspendat vreodată plata vreunui drept salarial câștigat de angajați. R. nu poate invoca propria sa culpa de a fi negociat drepturi salariale cu încălcarea unor prevederi legale iar, pe de alta parte, susținerea potrivit căreia, acordarea acestor drepturi salariale ar afecta fondul de salarii nu are niciun fundament.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și aapărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a sentinței pronunțate.
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea apreciazăcorectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile litigioase constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, chiar recurenta acceptă calificarea acestor drepturi ca atare, în condițiile în care, în cuprinsul recursului, arată că „nu se pot considera că toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare și oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, în termenul general de 3 ani de zile";.
Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispozițiicu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
Sub raportul motivelor de fond, se reține că, dacă ar putea fi purtate discuții pe marginea modului de interpretare a dispozițiilor art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anul 2010, care stipulează că personalul poate primi un salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu același lucru se poate afirma despre dispozițiile art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv De Muncă la nivel de G. de unități din T.ul F. pe anii 2006-2010, prelungit până la data de (...), pe care de asemenea reclamantul și-a întemeiat pretențiile, care statuează: „pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative.
Raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate (referitor la salariul suplimentar pentru anul 2010, prima pentru Z. F. pentru anii 2009-2010, prima de P. pentru anul 2010 și prima de C. pentru anul 2090) iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, se mai reține că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin C. colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
„salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. O. tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, care tind a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează.
Or, se constată că față de acest principiu, se dovedesc neîntemeiate și motivele de recurs prin care se invocă suspendarea acordării acestor drepturi la nivel de contract colectiv de muncă pe unitate.
În mod evident, aceste suspendări/modificări se referă la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, astfel încât nu impietează asupra obligativității acordării acestor drepturi în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, anume, de grup de unități.
Este inexactă susținerea recurentei cum că potrivit prevederilor fostului art. 247 și art. 37 Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. Aceste texte nu cuprind o atare limitare a aplicabilității unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, ci fostul art. 247 Codul muncii indica simplu (anterior abrogării prin dispozițiile L. nr. 4.) faptul că în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură, nu există contract colectiv de muncă, se aplicăcontractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Art. 37 statuează și în prezent principiul negocierii, fără limitarea indicată de recurentă.
Este inconsistent și argumentul extras din dispozițiile legale privind imperativul înregistrării contractelor colective de muncă încheiate la D. de muncă și protecție socială, care verifică îndeplinirea condițiilor legale pentru încheierea valabilă a contractelor, de unde se deduce legalitatea și imperativul aplicării dispozițiilor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul C. M..
Cu alte cuvinte, se invocă în apărare faptul că reclamantul cere acordarea unor drepturi suplimentare a căror acordare a fost suspendată la nivel de unitate, punând în acest fel în discuție valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Or, această apărare nu este eficientă, drepturile salariale neputând fi condiționate sub aspectul protejării lor prin instanță de inițierea unor litigii separate, ci poate fi invocată inclusiv pe cale incidentală sau indirect, așa cum s-a procedat în prezenta cauză, ineficiența unor prevederi contractuale nelegale, pentru considerentele ce preced. Art. 8 alin. 2 din Legea nr.
130/1996 aveau valoare de principiu în dreptul muncii, raportat la perioada în care se datorau drepturile solicitate, astfel încât nu puteau fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale care tindeau a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflecta ordinea publică în domeniul pe care îl reglementa.
Se mai invocă incidența art.12 din Legea nr.130/1996, text care, susține recurenta, se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O. nr. 79/2008, cu consecința, dedusă de recurente din dispozițiile art. 229 alin.(4) Codul Muncii (fostul art. 236), a nelegalității contractului colectiv de muncă care nu se înscrie în limitele legii.
Nu poate fi reținută această modalitate de extindere a aplicabilității unui text de lege special la situația generală în care se regăsește recurenta. Art. 12 din Legea nr. 130/1996 se conturează ca atare în economia legii, deci ca un text de lege special, care impune o excepție, aplicabilă doar pentru acei angajatori și angajați expres indicați, anume, (cei din) instituțiile bugetare.
Or, o societate comercială, chiar dacă are ca unic acționar statul și i se aprobă bugetul prin hotărâre de guvern, nu este o instituție bugetară. De altfel, recurenta nici nu susține o atare afirmație, ci solicită aplicarea în cazul său a acestui text de lege (ce interzice negocierea în cadrul instituțiilor bugetare a unor clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege), prin analogie, ceea ce regulile generale de drept interzic. Conform principiilor de drept, aplicarea textelor de lege cu caracter de excepție se face restrictiv, la situațiile expres prevăzute în reglementarea excepției, în restul cazurilor aplicându-se regula: exceptio est strictissimae interpretationis. Ca atare, în cazul recurentei, nu se poate accepta aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, ci se aplică principiul libertății negocierii, instituit de art. 7 alin. 1 din aceeași lege.
Art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 reafirmă, și în această materie, principiul specific dreptului contractual al imperativului legalității contractului
(adică, acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale). În corelație cu acesta, recurenta invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O. nr. 79/2008, respectiv O. nr. 7., situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale.
Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurenta își invocăpropria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc.
Aceleași considerente sunt valabile în ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 2 (1) din HG nr. 2. și HG nr. 3..
În plus, din economia O. nr. 79/2008, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta „spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că
„fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurentă, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 229 din Codul muncii, „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale acordate.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative. În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept/obligație, și nu o facultate a angajatorului.
Faptul că una din părți întâmpină dificultăți bănești nu constituie o suficientă motivare pentru a solicita exonerarea de răspundere contractuală, principiul pacta sunt servanda fiind consacrat în Codul muncii prin dispozițiile art. 159, 160, 162, 229 (fostele art. 154, 155, 157, 236).
Critica recurentei potrivit căreia obligația de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în Contractul colectiv de muncă aplicat părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze în acest mod acordarea acestor drepturi.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.proc.civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L., D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. N. de T. F. M. „. M. S. B. împotriva sentinței civile nr. 1. din (...) a T.ui B.-N. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o menține. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 13 noiembrie 2012. PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, I. T. D. C. G. G.-L. T. N. N. GREFIER, Red.I.T./S.M. 2 ex. Jud.fond. B. I. S.
| ← Decizia nr. 2552/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 276/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
