Decizia nr. 4976/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 4976/R/2012
Ședința publică din data de 28 noiembrie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I.-R. M.
JUDECĂTORI: S.-C. B.
S. D.
GREFIER: G. C.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. C. și M. E., C., T. ȘI S. împotriva sentinței civile nr. 597 din 1 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), privind și pe reclamanții intimați P. A., L. C. și pe pârâta intimată U. DE Ș. A. ȘI M. V. C., având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin cererea de recurs pârâtul recurent Ministerul Finanțelor Publice a solicitat judecarea în lipsă.
Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr. 597 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosarul nr.
(...), a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada (...)
- (...), invocată din oficiu de către instanță și a respins ca prescrisă acțiunea formulată în privința acestei perioade.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de către reclamanții P. A. și L.
C. în contradictoriu cu pârâții U. DE Ș. A. ȘI M. V. C.-N., M. E., C., T. ȘI S. B.
și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B. și în consecință:
Pârâta U. DE Ș. A. ȘI M. V. a fost obligată în calitate de angajator, la calcularea și la plata către reclamanți a diferențelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr. 2., reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite în conformitate cu prevederile Legii nr. 2. pentru aprobarea Ordonanței G. nr. 1., începând cu (...) și până la (...), sume actualizate în funcție de coeficientul de inflație, până la data efectivă a plății.
Pârâții M. E., C., T. ȘI S. și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE au fost obligați la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale obiect al prezentei cauze. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Instanța a admis excepția prescripției extinctive parțiale a acțiunii, invocată din oficiu, referitor la perioada dintre (...) - (...), întrucât pentruaceastă perioadă s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958. În consecință, instanța a respins ca prescrisă acțiunea formulată cu privire la această perioadă.
Din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că reclamanții au fost angajați ai pârâtei în perioada pentru care solicită plata drepturilor salariale restante.
În această calitate, reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de creșterile salariale prevăzute de OG 1. modificată de L. nr. 2.. Aceasta deoarece OG nr. 136/2008 prin care s-a dispus amânarea aplicării acestei legi, a fost declarată neconstituțională prin D. nr. 1221/(...). De asemenea, art. I pct. 2 și
3 din OG nr. 151/2008 de modificare a OG nr. 1., au fost declarate neconstituționale prin D. nr. 8. a C. constituționale. La fel, dispozițiile art. 2 și
3 din OUG nr. 1/2009, prin care, la fel au fost declarate neconstituționale prin
D. nr. 9..
În consecință, având în vedere că toate actele normative de modificare a creșterilor salariale prevăzute de OG nr. 1. modificată prin L. nr. 2., au fost declarate neconstituționale prin decizii ale C. constituționale, în privința modificărilor aduse creșterilor salariale prevăzute de această ordonanță, dispozițiile acesteia sunt aplicabile. Prin urmare, pârâta de rândul 1 în calitate de angajator a fost obligată prin prezenta hotărâre să achite diferența dintre cuantumul pe care ar fi trebuit reclamanții să îl primească în condițiile aplicării acesteia și cuantumul pe care l-au primit în mod efectiv.
Î. Curte s-a pronunțat in același sens prin D. privind recursul în interesul legii nr. 3/2011, concluzionând ca, efect al deciziilor C.
Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale ordonanțele de urgență ale G. nr. 136/2008, nr. 151/2008 și nr. 1/2009, dispozițiile Ordonanței G. nr. 1., astfel cum a fost aprobată și modificată prin nr. 2., constituie temei legal pentru diferența dintre drepturile salariale cuvenite funcțiilor didactice potrivit acestui act normativ și drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la 1 octombrie 2008 și până la data de 31 decembrie
2009.
Pârâta de rândul 1 nu a contestat faptul că reclamanților nu li s-a plătit această diferență, iar sarcina probei i-ar fi revenit acesteia conform art. 272 din Codul muncii.
În calitate de ordonatori de credite pârâții de rândul 2 și 3 au fost obligați să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale obiect al prezentei cauze.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor
Publice și M. E., C., T. și S. B.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, s-a solicitatcasarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivare arată pârâtul că nu are calitate procesuală pasivă în acțiunea formulată direct împotriva Ministerul Finanțelor Publice. În acest sens, solicită să se observe că instituția nu a avut niciodată raporturi juridice cu reclamanții astfel încât aceștia să fie îndreptățiți să se îndrepte direct împotriva acestuia pe calea acțiunii ce face obiectul prezentului dosar. Calitatea de pârât aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept.
Reclamanții ignoră prevederile esențiale din actele normative care reglementează derularea procesului bugetar și execuția de casa bugetară.
Astfel, prin L. finanțelor publice nr. 500/2002, se reglementează constituirea fondurilor publice și prevederea cheltuielilor bugetare cu destinație precisă. Rolul esențial în procesul bugetar și în execuția de casa bugetara revine G. respectiv P.
Potrivit art.17 alin.1 din L. nr. 500/2002 privind finanțele publice, P. este acela care adopta legile bugetare anuale și legile de rectificare elaborate de G.
Reglementând rolul G. la art. 18 din aceeași lege, stabilește ca acesta asigura însăși elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale și transmiterea acestora spre adoptare P., precum și supunerea spre adoptare P. a proiectelor legilor de rectificare bugetara și a contului general anual de execuție.
Apreciază că solicitarea drepturilor salariale de către reclamanți poate privi, eventual doar pe comitentul acestuia și nicidecum pe Ministerul
Finanțelor Publice întrucât între reclamanți și acesta nu există raporturi de angajatori.
De asemenea, pârâtul conform dispozițiilor legale de mai sus, nu are competentă în aprobarea bugetului, operațiune care reprezintă o problemă de stat și a fost dată de legiuitor în competența P.
Pe de altă parte, potrivit art. 20 și 21 din aceeași lege sus menționată, Ministerul Finanțelor Publice nici nu are calitatea de ordonator de credite, această calitate având-o ministrul justiției.
Totodată solicită să se aibă în vedere faptul că legea bugetară anuală prevede și autorizează pentru anul bugetar, venituri și cheltuieli, prin buget, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plățim acestea reprezentând limita maximă care nu poate fi depășită. Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat să plătească sumele pretinsele de reclamanți atât timp cât acestea nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală. L. bugetară anuală poate fi modificată în cuprinsul exercițiului bugetar numai prin legi de rectificare (conform art.6 din legea sus menționată), legi care sunt elaborate de G. în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta și adoptate de Parlamentul României.
La soluționarea cauzei solicită să se aibă în vedere D. 10/(...) - Dosarul nr. 12/2011, prin care Î. Curte de C. si Justiție s-a pronunțat cu privire la recursul in interesul legii, formulat de P. G. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin recursul declarat de pârâtul M. E., C., T. și S. B. s-a solicitatmodificarea sentinței atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia și să se respingă acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În motivarea recursului, pârâtul arată că o primă critică pe care o aduce sentinței menționate mai sus este că în mod neîntemeiat instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a M. E., C., T. și S..
O parte poate fi menținută în proces în situația în care există raporturi juridice care să conducă la obligarea acesteia pentru a îndeplini obiectul dedus judecății.
Între M. E., C., T. și S. și cadrele didactice și cele didactice auxiliare nu există niciun fel de raporturi juridice de muncă, cu atât mai mult nu există nici obligații din partea acestuia cu privire la calcularea și plata salariilor acestora.
Prin definiție raporturile juridice de muncă au caracter intuituu personae, presupun existența numai a două părți contractante, spre deosebire de raporturile juridice civile și cele comerciale.
Calitatea de angajator, așa cum este definită această noțiune la art.10 și art.14 din L. nr. 53/2003 - Codul Muncii, o are numai directorul unității de învățământ cu personalitate juridică.
Dacă ar fi verificat cu atenție textele de lege aplicabile speței de față, instanța de fond ar fi observat că angajatorul cadrelor didactice și didactice auxiliare este unitatea de învățământ prin director.
Având în vedere solicitările reclamanților și atribuțiile M. E., C., T. și S., care nu este angajator al personalului didactic, solicită instanței de recurs să constate faptul că instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile legale menționate și să admită excepția invocată, urmând să respingă cererea de chemare în judecată cu privire la M. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține următoarele:
Raportat la conținutul cererii deduse judecății în fața instanței de fond, Curtea apreciază că cererea de chemare în judecată a pârâtului Ministerul
Finanțelor Publice are un caracter accesoriu în raport de petitul principal formulat în contradictoriu cu angajatorul prin care se solicită plata drepturilor de natură salarială.
Prin atragerea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice în proces se urmărește obligarea acestuia la alocarea către pârâtul din cererea principală a fondurilor necesare pentru plata drepturilor de natură salarială solicitate. Prin urmare, reclamanții nu au invocat existența unui raport obligațional direct cu pârâtul recurent, ci au avut în vedere raporturile care subzistă între pârâta - unitatea de învățământ, ca instituție bugetară și Ministerul Finanțelor Publice, ca ordonator principal de credite.
Însă calitatea de ordonator principal de credite a M. F. P., în lipsa unei dispoziții legale exprese, nu generează o obligație implicită de alocare a fondurilor necesare către instituțiile bugetare, în sarcina cărora s-au instituit obligații de plată, sau după caz, de alocare, a unor drepturi salariale. Cu alte cuvinte, atribuțiile M. F. P. în domeniul finanțelor publice nu conțin o obligație de garanție sau de despăgubire, astfel că între acest pârât și instituțiile bugetare pârâte nu există un raport juridic obligațional.
Între instituțiile publice pârâte chemate în judecată pentru plata drepturilor de natură salarială ori a ajutoarelor financiare și Ministerul
Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar, iar între Ministerul Finanțelor Publice și instituțiile respective nu există nicio obligație de garanție sau de despăgubire în cazul neexecutării de către o instituție publică a obligației ce îi incumbă fie în baza raportului juridic de muncă, fie în baza dispozițiilor legale.
Este adevărat că, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor
Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia.
Procedura legală de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de O. G. nr. 2., cu modificările
și completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul
Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuțiile prevăzute de art. 19 lit. a, g, h și i din L. nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, respectiv de art. 3 alin. 1 pct. 6-8, 11 și
13 din Hotărârea G. nr. 34/2009, cu modificările și completările ulterioare.
În plus, art. 3 din O. G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, dispune în sensul că, în situația în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut de art. 2 din ordonanță, creditorul va putea recurge la procedura executării silite în conformitate cu dispozițiile
Codului de procedură civilă și ale altor dispoziții legale aplicabile în materie.
În mod corelativ, obligației de diligență ce revine instituțiilor publice în temeiul și în executarea dispozițiilor Ordonanței G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Finanțelor Publice are obligația de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat.
Chiar în ipoteza în care ordonatorii de credite și-ar îndeplini atribuțiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plății obligațiilor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul
Finanțelor Publice, la rândul său, ar întocmi și ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparține legislativului.
În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, prin D. nr. 10 din 19 septembrie 2011, în soluționarea unui recurs în interesul legii, stabilind că: „În aplicarea dispozițiilor art. 60 din codul de procedură civilă raportat la 19 din L. nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și art. 1-4 din O. G. nr. 2. privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, cererea de chemare în garanție a M. F. P. formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar ori la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare și/sau suplinitoare calificate din învățământul preuniversitar de nr. 3. privind stimularea achiziționării de cărți sau de programe educaționale pe suport electronic, necesare îmbunătățirii calității activității didactice, în învățământul preuniversitar, nu îndeplinește cerințele prevăzute de textul de lege";.
Potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. 4 din C.pr.civ. decizia pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțele de judecată. Chiar dacă decizia în interesul legii privește cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva M. F. P., care are un caracter incidental, Curtea apreciază că efectele acesteia se impun a fi extinse și în cazul cererilor accesorii, respectiv în situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice este chemat în judecată ca pârât, tocmai datorită finalității identice a celor două tipuri de cereri. Prin urmare, recursul declarat de acest pârât urmează a fi admis cu consecința modificării în parte a sentinței atacate în sesnul respingerii acțiunii formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive. În ceea ce privește recursul declarat de M. E., C., T. și S., Curtea reține că acesta este nefondat, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare: Prin motivele de recurs formulate de pârât, acesta a înțeles să critice hotărârea instanței de fond doar prin prisma modului în care s-a soluționat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Curtea reține că legitimarea procesuală a acestui recurent derivă din dispozițiile art. 171 alin. 2 din L. nr. 84/1995, act normativ aplicabil în raport de momentul nașterii drepturilor deduse judecății, conform cărora veniturile instituțiilor de învățământ superior de stat „se compun din sume alocate de la bugetul M. E., C., T. și S., pe bază de contract pentru finanțarea de bază";, carecuprinde, în baza art. 167 alin.5 lit. a din același act normativ, și cheltuieli de personal. Este adevărat că între reclamanți în calitate de salariați și pârâtul M. E., C., T. și S. nu există raporturi de muncă, reclamanții nefiind angajații acestui pârât, însă Curtea constată că prin cererea de chemare în judecată nu s-a susținut existența unor raporturi directe între reclamanți și pârâtul recurent izvorâte în baza vreunui contract individual de muncă. De asemenea, se reține că prin acțiune nu s-a solicitat nici obligarea pârâtului recurent la plata unor sume de bani direct către reclamanți. În realitate, din modul de formulare a cererii introductive reiese că pârâtul M. E., C., T. și S. a fost chemat în judecată tocmai în virtutea atribuțiilor legale cuprinse în L. nr. 84/1995, întrucât s-a solicitat obligarea acestuia la alocarea către pârâta U. de Ș. A. și M. V. a fondurilor necesare efectuării plății drepturilor restante, pretenții ce au fost întemeiate tocmai pe calitatea pârâtului recurent de autoritate finanțatoare a instituțiilor de învățământ universitar de stat, aspect care este de natură să conducă la concluzia că acest minister are calitate procesuală pasivă. Deși mecanismul de finanțare prezintă unele particularități care îl deosebesc de raporturile de drept comun privind finanțarea instituțiilor bugetare, în sensul că se încheie un contract între M. E., C., T. și S. și instituția de învățământ superior, iar finanțarea de bază se asigură în funcție de numărul de studenți, doctoranzi, cursanți etc. conform art. 171 alin. 3, acest aspect nu este de natură să înlăture obligația de finanțare a recurentului pentru cheltuieli de personal stabilite ulterior prin hotărâri judecătorești. Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de acest pârât. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva Sentinței civile nr. 597 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o modifică în parte în sensul că respinge acțiunea reclamanților P. A. și L. C. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive. Menține celelalte dispoziții ale hotărârii. Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâtul M. E., C., T. și S. împotriva aceleiași hotărâri. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 28 noiembrie 2012. PREȘEDINTE JUDECATORI I.-R. M. S.-C. B. S. D. GREFIER G. C. Red.I.R.M/Dact.S.M 2 ex./(...) Jud. fond: B. G. Z.
| ← Decizia nr. 4246/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 1125/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
