Decizia nr. 886/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ Secția I Civilă
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 886/R/2012
Ședința publică din data de 28 februarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : I. T.
JUDECĂTOR : D. C. G.
JUDECĂTOR : G.-L. T. GREFIER : N. N.
S-a luat în examinare recursul recursul declarat de pârâtul P. C. L. împotriva sentinței civile nr. 7. din 13 aprilie 2011 pronunțate de T. B.-N. în dosar nr. (...) privind și pe reclamantul intimat B. D., precum și pe pârâta
C. L. - prin P., având ca obiect contestație act - dispoziție de imputare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că prezenta cauză a fost suspendată la data de 27 septembrie 2011 față de lipsa părților și repusă pe rol urmare cererii recurentului din data de 26 ianuarie 2012.
De asemenea se constatăcă la data de 17 februarie 2012 C. L. prin primar, a înaintat la dosar note de ședință.
Având în vedere că s-a solicitat judecata în condițiile art. 242
C.proc.civ., Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 7. din 13 aprilie 2011 pronunțate de T. B.-N. în dosar nr. (...) s-a admis ca fiind întemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul B. D. în contradictoriu cu pârâții P. comunei L., C. L., prin primar, și în consecință s-a constatat nulitatea absolută a dispoziției nr.
517/(...) numai în privința reclamantului B. D.
Pârâții P. comunei L., C. L., prin primar au fost obligați să plătească în solidar reclamantului suma de 350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că activitatea reclamantului se desfășoară în cadrul aparatului de specialitate al P. comunei L., reclamantul făcând parte din personalul contractual, așa cum rezultă din adresa nr. 1150/(...) depusă la dosar.
Prin decizia nr. 31/2010 a C. de C. a județului B.-N. s-a constatat că funcționarilor publici și personalului contractual din aparatul de specialitate al P. comunei L. li s-au acordat nelegal anumite sume de bani.
Urmare acestui act, P. comunei L. a emis dispoziția nr. 517 din (...) prin care a dispus imputarea sumelor acordate nelegal persoanelor prevăzute în anexa 1, parte integrantă a dispoziției.
În același timp, s-a stabilit că pentru recuperarea sumelor se va
„emite"; angajament de plată pentru fiecare beneficiar al sumelor nelegal acordate.
Odată cu dispoziția emisă, reclamantului i s-a comunicat și un tabel intitulat „centralizator rețineri sume acordate nelegal funcționarilor publici și personalului contractul pe anul 2., în cuprinsul căruia sunt materializate toate drepturile salariale de care a beneficiat reclamantul pe timp de 1 an calendaristic.
Dispoziția a fost comunicată reclamantului sub semnătură, aceasta împreună cu anexele fiind primită de reclamant la data de (...), conform dovezii de comunicare nr. 3959/(...) depusă la dosar.
Raportat la momentul comunicării actului atacat și la cel al promovării prezentei acțiuni, se constată că acțiunea s-a promovat în termenul legal de 30 de zile.
În privința personalului contractual o asemenea dispoziție, prin care se decide imputarea unor sume stabilite de organele C. de C. a județului B.-
N. ca fiind nelegal acordate este lovită de nulitate absolută, deoarece potrivit dispozițiilor art. 164 alin. 1 din Codul muncii, nicio reținere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege, iar conform art. 164 alin. 2 din Codul muncii, reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Așadar, după intrarea în vigoare a Codului muncii (martie 2003) răspunderea salariaților pentru pagube materiale produse angajatorului poate fi stabilită numai prin promovarea unei acțiuni în răspundere patrimonială, conform art. 270 și următoarele din Codul muncii, iar nu prin emiterea unei dispoziții de imputare.
Instituția deciziei de imputare ca temei al reținerilor salariale a rămas reglementată în privința funcționarilor publici, conform art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, republicată, situație în care este aplicabilă desigur norma specială și nu cea generală din Codul muncii.
Dispoziția atacată este un act unilateral al P. comunei L., un act de imputare, în conținutul său angajatorul exprimându-și manifest voința de a imputa personalului contractual anumite sume de bani, stabilite prin actul de control al organelor teritoriale ale C. de C. și materializate în privința reclamantului în actul intitulat „centralizator rețineri sume acordate nelegal funcționarilor publici și personalului contractul pe anul 2., neavând relevanță împrejurarea că a fost sau nu pusă în executare de către angajator.
Prevederile art. 164 din Codul muncii au caracter prohibitiv, astfel că în ceea ce privește personalul contractual, din care face parte și reclamantul, reținerile salariale cu titlu de daune sunt posibile numai dacă sunt constatate prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Angajamentul de plată constituie un act lăsat la libera apreciere a angajatului, astfel că printr-o dispoziție angajatorul nu poate institui în sarcina angajatului o obligație de asumare a unui asemenea angajament.
Ca atare, în ipoteza în care salariatul acceptă caracterul nelegal al sumelor de care a beneficiat și este de acord să le restituie de bunăvoie, prin reținere din salariu, nimic nu îl împiedică să-și asume un angajament benevol de plată. În caz contrar, o asemenea obligație nu poate fi stabilită în sarcina sa, ci angajatorul se va adresa instanței de judecată pentru a obțineo hotărâre judecătorească de obligare a salariatului la plata sumelor plătite nelegal de angajator.
Având în vedere că în prezent răspunderea materială a salariatului poate fi stabilită numai prin promovarea unei acțiuni în răspundere patrimonială și nu pe calea emiterii unei dispoziții de imputare, tribunalul în baza art. 164 din Codul muncii va constata nulitatea absolută parțială a dispoziției atacate, respectiv numai în privința reclamantului, dat fiind faptul că dispoziția este generică, ea privind toți funcționarii publici și întregul personal contractual din aparatul de specialitate al P. comunei L. care au beneficiat de anumite sume de bani, apreciate de organele C. de C. ca fiind nelegal acordate.
Existența acestui motiv de nulitate face ca analiza celorlalte aspecte de nelegalitate și netemeinicie invocate să nu se mai impună.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul P. C. L. solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii plângerii formulate de petent.
În motivarea recursului a arătat că sentința este netemeinică și nelegală fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art.304 pct.9 și art.304
C.proc.civ.
Instanța de fond a admis ca fiind întemeiată contestația formulată de
B. D. împotriva Dispoziției nr.517/2010 motivând că este necesar ca angajatorul să se adreseze cu cerere de chemare în judecată întemeiată prin normele răspunderii civile contractuale, înafara cazului în care părțile de comun acord ajung la o înțelegere pentru soluționarea litigiului pe cale amiabilă.
Instanța de fond a constatat nulitatea absolută parțială a Dispoziției nr.517/2010 și a admis contestația cu încălcarea prevederilor art.271 alin.1,2, art.273 și art.275 C.muncii.
Reclamantul B. D. prin întâmpinare (f.7-8) a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Arată că prin sentința civilă recurată, T. B.-N. a admis ca fiind întemeiată contestația împotriva Dispoziției nr.517/(...) emisă de P. C. L., în contradictoriu cu acesta, precum și cu C. L., prin P., constatând "nulitatea absolută parțială" a dispoziției în cauză, în privința contestatoarei, fiind obligați intimații la plata către reclamant a sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanța a dat curs astfel admiterii excepției nulității absolute a
Deciziei 517/2010, excepție pe care am ridicat-o în conținutul contestației, în principal, apreciind față de soluția adoptată, că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de nelegalitate și netemeinicie a dispoziției atacate, pe care le-am invocat în subsidiarul contestației.
Dincolo de caracterul oarecum impropriu a celor solicitate prin cererea de recurs, în sensul modificării sentinței recurate și trimiterea alături de prevederile art.304 pct.9 (pe care recurentul își motivează în drept recursul) la prevederile art.304 C.pr.civ., se poate lesne observa că recursul nu este motivat, neindicându-se motivele de nelegalitate pe care se sprijină acesta, respectiv nefăcându-se vreo dezvoltare a acestora.
Simpla trimitere la dispozițiile art.304 pct.9 și art.304 (chiar dacă s- ar aprecia că, dintr-o eroare, nu s-a indicat 3041) C.pr.civ., nu este de natură să acopere exigențele textelor legale invocate.
Astfel, recurentul nu a indicat nici un motiv de nelegalitate ori netemeinicie în sensul exigențelor art.304 pct.9 C.pr.civ., cu arătareapunctuală asupra încălcărilor ori aplicării greșite ale legii, pe care le-ar fi apreciat ca atare.
Cum nici simpla și "economica" reiterare a aprecierilor și dispozițiilor instanței de fond nu se subscrie unei atare motivări.
Ori, față de acest aspecte, apreciază că în raport de prevederile imperative ale art.3021 alin.( 1) lit.c, art.303 alin.(1) și art.306 alin.(1) C.pr.civ., se impune a se constata nulitatea recursului, cu consecință asupra anulării lui (art.312 alin.1C.pr.civ.). Așadar, în mod corect și legal instanța de fond a reținut asupra nulității dispoziției de imputare, în raport de caracterul imperativ al prevederilor art.164 C.muncii, cu trimitere la dispozițiile art.270 și art.272 din același Cod, referitoare la incidența normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, inclusiv în privința restituirii de către personalul contractual a unor sume pretins încasate pe nedrept de la angajator (evident pretinse ca atare de către acesta). În același context al motivării, s-a reținut că, în speță, dat fiind calitatea de personal contractual al reclamantului, în raport de prev.art.164 C .muncii, că nicio reținere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege, iar în ceea ce privește reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului, ele nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Astfel, în mod legal și temeinic instanța a reținut asupra nulității absolute a deciziei de imputare, cu trimitere la caracterul specific al acesteia, reglementat ca atare în conținutul Legii 188/1999 rep., aplicabil doar funcționarilor publici, ceea ce nu este cazul reclamantului. Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele: În primul rând, raportat la excepția nulității recursului, Curtea urmează a o respinge, apreciind că deși, așa cum arată intimata reclamantă, motivele de recurs sunt formulate de o manieră generalizantă, prin trimiteri la dispoziții legale, se constată că acestea au legătură cu cauza, astfel încât se poate face o corelație între aceste motive de recurs, petitele acțiunii și considerentele primei instanțe, situație în care considerarea recursului ca nemotivat pentru faptul că nu finalizează silogismele pe care le conține prin tragerea concluziilor cu privire la situația reclamantei, cu raportare la dispozițiile legale invocate, ar apărea ca excesivă. Asupra recursului, se constată că este invocată încălcarea prin sentință a dispozițiilor art. 271 alin.1 și 2, art.273 și 275 Codul muncii. Este adevărat că lecturarea acestor texte de lege luate ca atare ar putea conduce la concluzia că sentința ar fi fost pronunțată cu încălcarea legii: art. 271 Codul muncii (în numerotarea de la data promovării acțiunii) reglementează caracterul divizibil al răspunderii patrimoniale când paguba a fost produsă de mai mulți salariați, art. 273 - reținerile din salariu, iar art. 275 - plata despăgubirilor prin executare silită. Se constată însă că aceste texte normative sunt așezate la finalul capitolului privind răspunderea patrimonială, astfel încât nu acestea reglementează principiile de bază ale acestui tip de răspundere a salariaților, ci art. 270 Codul muncii, unde la alin. 1 se statuează că salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vină și în legătură cu munca lor, iar conform art. 272 C.munciisalariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. Prin adoptarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, în vigoare de la 1 martie 2003, a fost înlăturată vechea răspundere materială a salariatului și implicit posibilitatea angajatorului de a emite decizii de imputare cu caracter executoriu în vederea recuperării prejudiciului. Dispoziția de imputare contestată de reclamantă, deși potrivit susținerilor recurenților, are drept scop recuperarea sumelor acordate nelegal personalului contractual din cadrul aparatului de specialitate al primarului comunei Ș., având un caracter unilateral, contravine dispoziției imperative prevăzute de art. 164 alin. 1 Codul muncii, în forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate, potrivit căreia „nici o reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege";. Așadar, indiferent de natura sumelor ce se doresc a fi recuperate, ca pagubă materială provocată angajatorului în sensul art. 270 Codul muncii ori sumă nedatorate plătită salariatului în sensul art. 272 Codul muncii, procedura de recuperare a prejudiciului în situația dezacordului părților cu privire la stabilirea existența răspunderii, se întemeiază în mod obligatoriu, pe o hotărâre judecătorească irevocabilă care să constate datoria salariatului ca fiind scadentă, lichidă și exigibilă potrivit art. 164 alin. 2 Codul muncii. Dispozițiile art. 271, 273 și 275 Codul muncii, invocate de recurent, reglementează modul de împărțire a pagubei de recuperat între salariații răspunzători pentru prejudiciu (evident, cu ocazia stabilirii pe cale amiabilă sau în instanță a obligației de reparare a prejudiciului sau de restituire a sumelor nedatorate), respectiv modul de punere în aplicare a înțelegerii de reparare a pagubei / de executare a titlului executoriu care se va fi obținut împotriva salariatului responsabil pentru prejudiciu material adus angajatorului (prin rețineri în rate lunare într-un anumit procent din salariu, iar dacă prin aceste rețineri nu poate fi acoperit prejudiciul într-un termen de maximum 3 ani, inclusiv prin executare silită în condițiile Codului de procedură civilă), nicidecum nu permite angajatorului să impute salariatului o anumită pagubă fără a exista acordul acestuia sau o hotărâre judecătorească asupra pretenției. În speță, neexistând acordul salariatului la repararea pe cale amiabilă a pretinsului prejudiciu invocat de angajator, în mod corect s-a apreciat de către tribunal că fără intervenția instanței de judecată nu este posibilă efectuarea unor rețineri de salariu în temeiul deciziei de imputare emisă de angajator în acest sens. Chiar dacă decizia contestată a fost emisă în baza unor constatări a C. de C., în cauză nu sunt incidente nici efectele raporturilor de drept administrativ și fiscal existente între autoritatea locală și Curtea de C., fiind în prezența unui regim juridic special, specific raporturilor de muncă. Ținând seama de aceste considerente, Curtea apreciază ca hotărârea fondului este legală și temeinică, astfel ca o va menține ca atare, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ. să respingă ca nefondat recursul, în cauză nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ. În temeiul art. 274 C.proc.civ. va obliga pe recurent să plătească intimatei reclamante suma de 150 lei cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocațial. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE : Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul P. C. L. împotriva sentinței civile nr. 7. din (...) a T.ui B-ța N pronunțate în dosar nr. (...), pe care o menține. Obligă pe numitul recurentă să plătească intimatului B. D. suma de 150 lei cheltuieli de judecată în recurs. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 28 februarie 2012. PREȘEDINTE JUDEĂCTORI I. T. G. L. T. D. C. G. GREFIER N. N. Red.DCG/(...) Dact.SzM/2ex.
| ← Decizia nr. 2851/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 2298/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
