Decizia civilă nr. 121/2013. Calcul salariu. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 121/R/2013
Ședința publică din data de 15 IANUARIE 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: G. -L. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul M. E., T. ȘI T. împotriva sentinței civile nr. 9725 din 24 septembrie 2012 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr._, privind și pe intimata reclamantă M.
L., pe intimații intervenienți U. C. A. și C. R. N., precum și pe
intimații pârâți U. "B. B. "; C. N. și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin Direcția Generală a F. P. C., având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul intimatei U. B. B. C. N. - avocat Nelu L. ciu din cadrul Baroului
C. .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată depuse la dosar întâmpinări formulate de Ministerul Finanțelor Publice la data de 8 ianuarie 2013 și de reclamanții intimați la data de_ .
Reprezentantul intimatei invocă excepția tardivității recursului. Curtea reține cauza în pronunțare asupra excepției invocate.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 9725 din 24 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._
s-a admis acțiunea formulată de către reclamanta M. L. și cererile de intervenție în interes propriu formulate de
intervenienții C. R. N. și U. C. -A. în contradictoriu cu pârâții U.
B. B. C. și M. E., C., T. și S. și în consecință:
Pârâta U. B. B. C. a fost obligată în calitate de angajator, la calcularea și la plata către reclamantă și intervenienți a diferențelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008, reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2008, începând cu_ și până la_, sume actualizate în funcție de coeficientul de inflație, până la data efectivă a plății.
Pârâtul M. E., C., T. și S. a fost obligat la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale obiect al prezentei cauze.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că, în fapt, potrivit adeverințelor de la filele 56-58, reclamanta și intervenienții în interes propriu au avut calitatea de angajați ai pârâtei U. B. -B. în perioada pentru care au fost solicitate drepturile, ocupând funcții didactice ori didactice auxiliare.
În drept
, instanța a reținut că, prin dispozițiile O.G. nr.15/2008 privind creșterile salariale ale personalului din învățământ pe anul 2008 aprobată cu modificări prin Legea nr.221/2008, legiuitorul a stabilit o evaluare a coeficientului de multiplicare 400,00, astfel încât, într-un anumit interval de timp, se asigura o creștere a drepturilor salariale ale personalului didactic și didactic auxiliar pentru anul 2008 cu 50% mai mult față de nivelul din 31 decembrie 2007.
Ulterior, prin O.U.G. nr. 136/2008 privind stabilirea unor măsuri pentru salarizarea personalului din învățământ în anul 2008 au fost modificate unele prevederi ale O.G. nr.15/2008, așa cum a fost aprobată prin Legea nr.221/2008, fiind reduse majorările salariale stabilite de Parlament .
Prin Decizia nr. 1221/_ a fost admisă excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr.136/2008, Curtea Constituțională stabilind că ordonanța de urgență, ca act normativ ce permite Guvernului, sub controlul Parlamentului, să facă față unei situații extraordinare, se justifică prin necesitatea și urgența reglementării acestei situații care, datorită circumstanțelor sale, impune adoptarea de soluții imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, însă adoptarea de către Guvern a Ordonanței de urgență nr. 136/2008 nu a fost motivată de necesitatea reglementării într-un domeniu în care legiuitorul primar nu a intervenit, ci, dimpotrivă, de contracararea unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptată de Parlament. A mai reținut Curtea și încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, deoarece afectează drepturi fundamentale, precum dreptul la muncă și la protecția socială a muncii și dreptul la un nivelul de trai decent, astfel cum sunt consfințite în prevederile constituționale ale art. 41 și art. 47 alin. (1). Prin conținutul lor, acestea sunt drepturi complexe care includ și dreptul la salariu și dreptul la condiții rezonabile de viață, care să asigure un trai civilizat și decent cetățenilor.
După declararea neconstituționalității OUG nr. 136/2008 a fost emisă o nouă ordonanță de urgență, respectiv O.U.G. nr.151/2008, care, prin art. I pct.2 și 3 a redus în mod substanțial majorările salariale la care ar fi avut dreptul personalul din învățământ în temeiul Legii nr.221/2008 de aprobare a O.G. nr.15/2008 .
Dispozițiile art. I pct.2 și 3 din OUG 151/2008 au fost la rândul lor declarate neconstituționale prin decizia nr. 842 pronunțată de Curtea Constituțională la data de 2 iunie 2009, Curtea reținând aceleași argumente care au stat la baza constatării neconstituționalității O.U.G. nr.136/2008, statuând că adoptarea ordonanțelor de urgență numai în scopul contracarării unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptată de Parlament încalcă art.1 alin.4, art.61 alin.1 și art.115 alin.4 din legea fundamentală, o asemenea măsură fiind contrară dispozițiilor art.115 alin.6 din Constituție, coroborate cu cele ale art.41 și art.47 alin.1 din legea fundamentală . Totodată, prin Decizia nr.989/30 iunie 2009 Curtea Constituțională a constatat încă odată neconstituționalitatea dispozițiilor art. I pct. 2 și 3 din
O.U.G. nr.151/2008, concomitent cu constatarea neconstituționalității art.2 și 3 din O.U.G. nr.1/2009, privind unele măsuri în domeniul salarizării în sectorul bugetar .
Cu toate acestea, atât prin dispozițiile art.2 și 3 din O.U.G. nr.1/2009, cât și prin dispozițiile art.2 și 3 din O.U.G. nr.31/2009 și dispozițiile art.2 din O.U.G. nr.41/2009 au fost aduse modificări unor prevederi introduse prin art. I pct.2 și 3 din O.U.G. nr.151/2008, prevederi constatate neconstituționale de către Curtea Constituțională. Instanța a reținut că întrucât modificările aduse O.G. nr.15/2008 prin dispozițiile art. I pct.2 și 3 din O.U.G. nr.151/2008 nu-și mai
produc efecte, fiind suspendate de drept în temeiul art. 31 alin.3, fraza a II-a din Legea nr.47/1992, nici modificările aduse prin acte normative ulterioare unor prevederi legale suspendate de drept nu pot produce efecte.
În atare situație, ca urmare a constatării prin decizii succesive de către Curtea Constituțională a neconstituționalității modificărilor aduse de Guvern
O.G. nr.15/2008, astfel cum aceasta fusese aprobată prin Legea nr.221/2008, tribunalul a considerat că în prezent O.G. nr.15/2008, privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 și 2009 personalului din învățământ sunt în vigoare și aplicabile, ordonanța fiind aprobată prin Legea nr.221/2008.
Mai mult, instanța a reținut forța obligatorie a Deciziei nr. 3/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că, efect al deciziilor Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale ordonanțele de urgenta ale Guvernului nr. 136/2008, nr. 151/008 și nr. 1/2009 dispozițiile OG nr. 15/2008, astfel cum a fost aprobata si modificata prin Legea nr. 221/2008, constituie temei legal pentru diferența dintre drepturile salariale cuvenite
funcțiilor didactice potrivit acestui act normativ și drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la 01 octombrie 2008 și pana la data de 31 decembrie 2009.
De asemenea, mai reținut instanța că, potrivit art.169 alin.1 din Codul muncii, angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale să-l despăgubească pe salariat în situația în care a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Or, neplata salariului stabilit prin lege, potrivit art.157 alin.2 din Codul muncii, constituie o încălcare a contractului de muncă intervenit între angajator și salariat, atrăgând răspunderea civilă contractuală a angajatorului.
Obligația principală a pârâtei de rândul 1 față de reclamantă și intervenienții în interes propriu, pe parcursul derulării relațiilor de muncă, a fost cea de plată a salariului, orice reținere din salariu putând fi operată doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, iar în speță nu se poate reține existența vreunei astfel de situații.
Prin urmare, având în vedere prejudiciul material suferit de către reclamantă și intervenienții în interes propriu prin neplata salariului, astfel cum era prevăzut de legea în vigoare în momentul în care aceasta a prestat munca, se impune admiterea acțiunii, în conformitate cu art. 154, art. 156 și art. 157 al. 2 Codul muncii.
Totodată, în speță fiind incidente principiile răspunderii civile contractuale, potrivit cărora se impune repararea integrală a prejudiciului produs, tribunalul a rețiut că sumele datorate se impun a fi actualizate cu indicele de inflație aplicabil la data plății efective.
În consecință, în temeiul art. 154, art. 156 și art. 157 al. 2 Codul muncii, OG nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, art. 157 al. 2 din Codul muncii, instanța a admis acțiunea, a obligat pârâta de rândul 1, în calitate de angajator, la calcularea si plata diferențelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008, reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite reclamantei și intervenienții în interes propriu în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2008, pentru perioada în care aceștia au avut calitatea de angajați, în intervalul_ -_, actualizate în funcție de coeficientul de inflație, până la data plății efective.
Având în vedere că, potrivit art.171 alin.2 din Legea nr.84/1995 (în vigoare în momentul nașterii drepturilor deduse judecății), veniturile instituțiilor de
învățământ superior de stat se compun din sume alocate de la bugetul M. ui
E., C., T. și S., pe bază de contract pentru finanțarea de bază, care include, în baza art.167 alin.5 lit. a din același act normativ și cheltuieli de personal, instanța a obligat pârâtul M. E., C., T. și S. să aloce sumele necesare plății drepturilor solicitate.
Având în vedere că nu s-a formulat vreo cerere expresă în acest sens, s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M. E., C. ,
T. și S. solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia.
În motivarea recursului, pârâtul arată că o primă critică pe care o aduce sentinței menționate mai sus este că în mod neîntemeiat instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a M. ui E., C., T. și S. (MECTS).
O parte poate fi menținută în proces în situația în care există raporturi juridice care să conducă la obligarea acesteia pentru a îndeplini obiectul dedus judecății.
Instanța de fond, deși a reținut care sunt prevederile legale aplicabile în speță, le-a interpretat în mod greșit, fiind astfel incidente prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ.. Tocmai din prevederile legale reținute de instanța de fond reiese cu certitudine că M. E., C., T. și S. nu are calitate procesuală pasivă.
Astfel, M. E., C., T. și S. nu este ordonator de credite pentru finanțarea învățământului superior de stat întrucât, potrivit art. 40 alin. (2) lit.c din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, instituțiile de învățământ superior, în calitate de angajator au obligația să acorde salariaților toate drepturile salariale ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
În această calitate, instituțiile de învățământ superior calculează și stabilesc drepturile salariale, iar în baza autonomiei universitare asigură și fondurile necesare plății acestora potrivit art. 92 alin. (2) și alin.(3) lit. g din Legea
învățământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare "stabilirea necesității financiare și materiale, folosirea fondurilor și gestionarea lor cu respectarea prevederilor legale, găsirea și stabilirea surselor suplimentare de venituri, organizarea și controlul serviciilor economico- gospodare";.
În conformitate cu dispozițiile art. 171 alin. (2) din Legea nr. 84/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare, veniturile instituțiilor superioare de stat "sunt utilizate de instituțiile de învățământ superior în condițiile autonomiei universitare, în vederea realizării obiectivelor care le revin în cadrul politicii statului din domeniul învățământului și cercetării științifice universitare";.
Așadar, în baza autonomiei financiare, instituțiile de învățământ superior își stabilesc bugetul de venituri și cheltuieli, care este aprobat de M. E. ,
C., T. și S., după adoptarea bugetului de stat, potrivit art. 171 alin. (10) din Legea învățământului nr.84/1995, republicată, cu modificările și ulterioare.
Acest buget de venituri și cheltuieli asigură resursele financiare pentru realizarea obiectivelor cuprinse în planul strategic al fiecărei instituții de învățământ.
Potrivit art. 8 și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, instituția de învățământ superior, în calitate de ordonator de credite, trebuie să elaboreze bugetul în
conformitate cu prevederile imperative din această lege prin "includerea în totalitate, a veniturilor și cheltuielilor, în sume brute, deci inclusiv a cheltuielilor de personal (salarii, CAS, deplasării interne și internaționale).
Veniturile acestei instituții de învățământ superior, în conformitate cu dispozițiile art.171 alin. (2) din Legea învățământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se compun din sume alocate de la bugetul M. ui E., C., T. și S., pe bază de contract pentru
finanțarea de bază și finanțarea complementară, precum și din venituri proprii, din alte surse.
În conformitate cu dispozițiile art. 171 alin. 3 din Legea învățământului nr.84/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare, finanțarea de bază se asigură de M. E., C., T. și S., "din fondurile alocate de la bugetul de stat, în funcție de numărul de studenți și doctoranzi admiși la studii fără taxa, de numărul de cursanți, de nivelul și specificul instituirii teoretice și practice și de ceilalți indicatori specifici activității de învățământ, în special de cei referitori la calitatea prestației în învățământ"; și, potrivit art. 171 alin. (7) din aceeași lege, se face pe bază de contract încheiat între M. E., C., T. și S. și această instituție de
învățământ superior.
Din corobora rea dispozițiilor legale sus menționate, rezultă cu certitudine că finanțarea de bază se acordă sub formă de sumă globală de la bugetul de stat, urmând ca în temeiul autonomiei universitare veniturile alocate de M. E.
, C., T. și S., să fie utilizate de instituția de învățământ superior, care are un drept de gestiune asupra acestei sume.
Prin urmare, M. E., C., T. și S. nu are calitate procesuală în cauză, întrucât gestionarea fondurilor alocate de la bugetul de stat se realizează conform autonomiei universitare, iar M. E., C., T. și S. a asigurat plata tuturor drepturilor bănești, universitatea având sarcina să repartizeze, să gestioneze sumele alocate din bugetul de stat cu această destinație.
Din prevederile legale menționate mai sus, reiese cu certitudine faptul că ministerul nu are calitatea de a plăti drepturile salariale pentru cadrele didactice. Analizând excepția invocată prin prisma dispozițiilor legale amintite anterior,
Curtea constată că recursul este tardiv formulat.
Litigiul soluționat prin sentință este unul de muncă, reclamanta urmărind obligarea pârâtei la plata unei sume reprezentând diferență drepturi salariale.
Potrivit dispozițiilor art. 215 din Legea nr.62/2011 privind dialogul social, termenul de recurs este de 10 zile de la comunicarea hotărârii pronunțate de instanța de fond, iar prevederile art. 103 alin. 1 Cod procedură civilă sancționează cu decăderea neexercitarea căii de atac în termenul legal, cu excepția cazului în care partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.
În cauza dedusă judecății, hotărârea primei instanțe a fost comunicată pârâților la data de 14 noiembrie 2012, respectiv 21 noiembrie 2012, astfel cum rezultă din dovezile de predare-primire aflate la fila 65,66 din dosarul primei instanțe.
Or, recursul a fost declarat la data de 27 noiembrie 2012 conform rezoluției de primire a cererii, prin urmare, cu depășirea termenului legal de 10 zile.
Pentru considerentele expuse, Curtea va respinge recursul pârâtei ca fiind tardiv formulat, urmând a menține hotărârea primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâtul M. | E., T. | ȘI | |
T. | împotriva sentinței civile nr.9725 din _ | a Tribunalului | C. |
pronunțată în dosar nr._ pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 15 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | |||
I. T. D. C. | G. | G. | -L. | T. |
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_
Jud.fond A. M. I.
