Decizia civilă nr. 1826/2013. Acţiune în răspunderea patrimonială prejudiciu muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1826/R/2013
Ședința publică din data de 16 aprilie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR: D. | C. | G. |
JUDECĂTOR: G. | -L. | T. |
GREFIER: N. | N. |
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de pârâtul
S. E. A. împotriva sentinței civile nr. 658 din_, pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr._, privind și pe intimata reclamantă S.C. R. SA, având ca obiect acțiune în răspundere patrimonială.
Concluziile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 9 aprilie 2013, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
prin acțiunea formulată și precizată, înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._, reclamanta R.A. R. a solicitat obligarea pârâtului S. E. A. la restituirea sumei de 180.796 lei, reprezentând contravaloarea a 24 de salarii compensatorii pe care i le-a plătit în baza dispoziției nr. 35/_, act care a fost anulat prin decizia nr.1342/R/2011 a Curții de Apel C., prin care s-a anulat decizia de concediere, solicitând totodată și plata dobânzii legale cu privire la această sumă de la data înregistrării acțiunii si până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a arătat că, urmare a anulării dispoziției nr. 35/_, plata salariilor compensatorii a rămas lipsită de justificare legal, devenind aplicabil principiului restitutio in integrum, conform prevederilor art. 1635 Cod Civil.
Pârâtul, prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii, în primul rând prin admiterea excepției autorități de lucru judecat, iar în al doilea rând, prin reținerea excepției prescripției dreptului la acțiune, arătând în motivare că în cadrul dosarului nr._ al Tribunalului C., reclamanta a formulat o cerere reconvențională cu conținut identic cu prezenta acțiune, respinsă prin sentința civilă nr.2736/2010.
Cu privire la excepția tardivității, arată că acțiunea a fost înregistrată peste termenul de 3 ani prevăzut de lege, ajutorul acordându-se conform Contractului colectiv de muncă în luna mai 2008.
Pe fond, s-a arătat că plata nu s-a făcut la solicitarea sa, iar această sumă reprezintă în fapt, în temeiul prevederilor art. 179 lit.f pct.f.3, teza II din Contractul colectiv de muncă, un ajutor de 12 salarii pentru CTA ce se compensează cu 24 salarii și nu reprezintă salarii compensatorii.
Prin sentința civilă nr. 658 din 17 ianuarie 2013 s-au respins excepțiile autorității de lucru judecat și a prescrierii dreptului la acțiune și a fost admisă acțiunea formulată, cu obligarea pârâtului și la plata sumei de 8438,32 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în baza dispoziției nr. 35/_ și a dispozițiilor art. 179 lit.f alin.2 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2006-2007, pârâtului i-a fost achitată suma de 180.726 lei reprezentând contravaloarea a 24 salarii compensatorii aferente desfacerii contactului individual de muncă din motive neimputabile acestuia.
Prin sentința civilă nr. 998/_ pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului C., rămasă irevocabilă la data de_, a fost anulată decizia de concediere nr. 66/2006 întemeiată pe dispozițiile art. 61 lit.a din Codul Muncii și s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcția avută anterior concedierii.
Prin sentința civilă nr. 2736/2010 a Tribunalului C., pronunțată în dosar nr._, s-a respins acțiunea formulată și precizată de către pârâtul din prezenta cauză și s-a respins și cererea reconvențională formulată de reclamanta din prezenta cauză.
Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs iar Curtea de Apel C., prin decizia civilă nr. 1342/_, a admis recursul declarat de către pârâtul din prezenta cauză, a dispus anularea deciziei de concediere nr. 35/_ emisă de către reclamanta din prezenta cauză și a obligat-o pe aceasta din urmă să îl reintegreze pe pârât pe postul deținut anterior concedierii și să îi plătească o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data desfacerii contractului individual de muncă și până la data reintegrării efective.
Reclamanta a achitat anterior pârâtului suma de 180.726 lei reprezentând
24 salarii compensatorii în baza dispoziției nr. 35/_, însă dispoziția de concediere a fost anulată de către instanță situație în care plata sumei solicitate prin acțiunea introductivă rămâne lipsită de justificare legală, urmând a se face aplicarea principiului restitutio in integrum.
Motivul concedierii l-a constituit desființarea postului ocupat de pârât, respectiv a postului de Specialist I ASM din cadrul Centrului Experimental pentru APP extins C. începând cu data de_ . În conformitate cu dispozițiile art. 179 lit. f din contractul colectiv de muncă, contestatorului i s-au acordat, pe lângă drepturile salariale cuvenite la zi, o compensație egală cu 24 de salarii de bază lunare.
Potrivit disp.art. 256 alin.1 din Codul Muncii, angajații sau foștii angajați au obligația de a restitui sumele încasate pe nedrept, în sarcina angajatorului nefiind stabilită o obligație de plată sau o culpă.
Obligația de restituire a sumelor nedatorate încasate de salariat de la angajator este o instituție distinctă de răspunderea patrimonială propriu-zisă, având la baza plata lucrului nedatorat, îmbogățirea fără justă cauză, iar nu fapta săvârșită cu vinovăție.
Răspunderea patrimonială a salariatului intervine și în cazurile când, fără a fi reținută vinovăția acestuia, el este obligat la restituirea unor sume încasate de la angajator întrucât acestea nu i se cuveneau, neexistând o justă cauză.
Obligația de restituire se naște în legătură cu desfășurarea raporturilor de muncă, Codul Muncii, prin dispozițiile art.257, reglementând procedura de recuperare a daunelor de la salariat. În cazul în care salariatul nu este de acord cu restituirea sumelor nedatorate, obligația de restituire nu va putea fi stabilită decât pe cale judecătorească iar instanța competentă să soluționeze conflictul de drepturi respectiv este cea prevăzută de dispozițiile art.269 din Codul Muncii, conform deciziei nr. 274/_ a Curții Constituționale, coroborate cu dispozițiile art.209 și art.210 din Legea nr.62/2011.
Având în vedere că pârâtul nu a fost de acord să restituie sumele primite necuvenit cu titlu de plăți compensatorii în cursul anului 2007, tribunalul în temeiul art. 208 și urm. din Lega nr. 62/2011 a admis acțiunea și l-a obligat pe
pârât să plătească în favoarea reclamantei suma de 180.726 lei cu titlu de contravaloare salarii compensatorii încasată și necontestată, sumă ce urmează a fi reactualizată cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii și până la restituirea integrală a sumei.
În conformitate cu dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, fiind în culpă procesuală, pârâtul a fost obligat la plata, în favoarea reclamantei, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.438,32 lei, contravaloarea onorariului de avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, solicitând modificarea
sentinței, în principal în sensul respingerii acțiunii ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat, iar în subsidiar, în sensul respingerii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată în fond și în recurs.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că din considerentele hotărârii nu rezultă motivele pentru care instanța de fond a respins excepțiile invocate.
Astfel, prin întâmpinare a arătat că în dosar nr._ al Tribunalului C. s-a soluționat cererea reconvențională a reclamantei intimate, cu un conținut identic cu cererea de chemare în judecată din prezentul dosar.
Prin sentința civilă nr. 2736/2010 a Tribunalului C. a fost respinsă atât contestația la decizia nr. 35/2008 de concediere a pârâtului, cât și cererea reconvențională formulată de intimata reclamantă din prezentul dosar, iar Curtea de Apel C. odată cu soluționarea recursului prin decizia civilă nr. 1342/2011, a menținut dispozițiile instanței de fond în ceea ce privește respingerea cererii reconvenționale, fapt explicat de Curtea de Apel C. în cadrul încheierii civile din 6 iunie 2011 când s-a soluționat cererea de lămurire a dispozitivului făcută de reclamanta intimată din prezentul dosar.
Nu poate fi primită apărarea reclamantei intimate făcută în fața instanței de fond, cum că nu avea motiv să atace hotărârea instanței de fond din dosarul nr._ prin care i s-a respins cererea reconvențională. Intimata avea această posibilitate și acest drept prin uzarea căii de atac a recursului, recurs care trebuia să vizeze admiterea cererii reconvenționale doar situația în care s-ar fi admis recursul promovat în dosarul respectiv de contestator, recurentul din prezentul dosar, și s-ar fi anulat decizia de concediere.
În încheierea civilă din 6 iunie 2011 se arată că rămânerea în pasivitate a
R. cu privire la nepromovarea căii de atac duce la menținerea dispozițiilor Tribunalului C. în ce privește respingerea cererii reconvenționale.
Această stare de fapt conduce la admiterea excepției autorității de lucru judecat, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 163 și art. 166 C.proc.civ.
Pe fond, se arată că nu sunt îndeplinite prevederile art. 256 alin 1 Codul muncii și nu se aplică principiul restitutio in integrum cât timp suma achitată de către R. ca fiind 24 de salarii compensatorii reprezintă în fapt, în temeiul prevederilor art 179 lit. f pct. 3 teza a doua din CCM, un ajutor de 12 salarii care pentru CTA se compensează cu 24 de salarii și nu reprezintă salarii compensatorii.
Intimata a recunoscut că trebuie să facă plata, suma nefiind executată silit, încât este nefiresc să solicite returnarea ei motivat că plata ar fi fost nelegală.
După anularea deciziei de concediere recurentul nu a mai fost reangajat, încât că se impune ca pentru perioada dintre data desfacerii CIM și data rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare a deciziei de concediere intimată să achite despăgubirile legale până la data reangajării efective. Art 178 din CCM prevede că dacă unitatea își reia activitatea într-o perioadă de 12 luni, va reangaja salariații; s-a reînființat CEX la B. fără a-l reangaja pe recurent și refuzând să facă plata despăgubirilor dispuse de instanțele de judecată.
De la data plății ajutorului și până în prezent intimata reclamantă nu a solicitat recurentului să returneze suma de bani primită cu titlu de ajutor, nefiind astfel probat refuzul de a returna suma solicitată.
Instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un fel în considerentele hotărârii asupra excepției tardivității formulării acțiunii. Or, reclamanta intimată a achitat ajutorul cu titlu de salarii compensatorii în luna mai 2008, de când se socotește termenul de calcul al prescripției.
Aceeași instanța de fond, în alte situații, pentru procese care au durat mai multe termene a redus onorariul aferent reprezentantului recurentului cu toate că era relativ modic față de al părții adverse, iar în prezenta cauză pentru două termene a încuviințat un onorariu exagerat pentru R., mai ales că acțiunea era copia cererii reconvenționale din dosarul nr._ .
Prin întâmpinare, reclamanta-intimată SC R. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la cheltuieli de judecată.
S-a arătat în motivare, în esență, că un recurs împotriva soluției de respingere a cererii reconvenționale, pronunțată prin sentința civilă nr. 2736 din 8 septembrie 2010 a Tribunalului C., ar fi fost respins ca lipsit de interes sau chiar ca nefondat, având în vedere că soluția dată cererii reconvenționale depinde de soluția dată cererii principale. În plus, Tribunalul Cluj a respins cererea reconvențională formulată de intimată privind restituirea celor 24 de salarii fără ca aceasta să fi fost analizată de prima instanță, strict ca efect al respingerii contestației.
Prin urmare, cererea reconvențională nu a fost soluționată pe fond, ca neîntemeiată ci strict ca efect al respingerii cererii principale - contestația d-lui S.
E. . Ca atare, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat.
Nu există nici identitate de cauză în promovarea celor două cereri, deoarece temeiul de drept al noii acțiuni este diferit de cel al cererii reconvenționale. Astfel, cererea reconvențională ce face obiectul dosarului rubricat este întemeiată în principal pe prevederile art 256 Codul Muncii și în subsidiar pe o acțiune privind plata nedatorată și abia într-un al doilea subsidiar pe o acțiune în îmbogățire fără justă cauză.
Excepția prescripției dreptului la acțiune nu este întemeiată deoarece
termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă doar de la data la care s-a născut dreptul la acțiune al R. pentru recuperarea sumelor plătite în temeiul art 179 CCM R. . Cum dispoziția de concediere a fost anulată la data de 12 aprilie 2011 prin decizia nr.1342/2011, numai începând cu această dată s-a născut dreptul R. la recuperarea sumelor plătite în temeiul decizie anulate și al art 179 CCM R. .
Câtă vreme dispoziția de concediere nr.35/2008 era valabilă prin respingerea contestației formulate de d-l S. - R. nu avea dreptul de a solicita restituirea acestei compensații deoarece plata făcută avea cauză - desființarea postului din motive neimputabile salariatului.
Când dispoziția de concediere a fost anulată și s-a dispus reintegrarea salariatului cauza plății celor 24 de salarii a dispărut și s-a născut dreptul R. de a solicita restituirea acestor sume.
Soluția de admitere a cererii de chemare în judecată este legală și temeinică.
Prevederile art 179 lit f alin 2 din CCM R. se aplică în toate situațiile de desfacere a contractului individual de muncă pentru motive neimputabile salariatului, cum a fost concedierea acestuia din 2008 determinată de desființarea postului său. În temeiul acestei prevederi au fost achitate salariile compensatorii a căror restituire face obiectul dosarului.
Suma pretinsă reprezintă un ajutor acordat conform CCM R., în situația pierderii locului de muncă din motive neimputabile salariatului, cu scopul de a atenua consecințele produse de pierderea locului de muncă. Or, câtă vreme concedierea a fost anulată în instanță și locul de muncă recâștigat, plata acestui ajutor nu se mai justifică.
Există deci o legătură indisolubilă între validitatea dispoziției de concediere nr. 35/2008 și validitatea plății ajutorului de 24 de salarii.
Odată cu anularea irevocabilă a dispoziției nr. 35/2008 instanța a dispus și reintegrarea contestatorului și plata unor despăgubiri echivalente cu drepturile bănești de care acesta a fost lipsit între data concedierii și data reintegrării sale. Sunt eronate susținerile pârâtului în sensul că atâta vreme cât nu ar fi fost efectiv reintegrat pe un post similar celui din care a fost concediat, postul său ar rămâne "pierdut"; și că ajutorul ar fi în continuare datorat. Pârâtul și-a exercitat drepturile conferite de decizia prin care dispoziția de concediere nr. 35/2008 a fost anulată și a demarat executarea silită împotriva societății pentru obținerea tocmai a acestor drepturi bănești. Cu alte cuvinte, chiar dacă reintegrarea efectivă a pârâtului nu s-a produs - având în vedere și faptul că acesta s-a pensionat pentru limită de vârstă pe parcursul judecării dosarului nr._ - acesta nu este prejudiciat din punct de vedere financiar.
Astfel, pierderea locului de muncă presupune pierderea posibilității de a realiza venituri prin prestarea muncii la acel loc de muncă, acesta fiind motivul pentru care ajutorul prevăzut de art. 179 CCM a fost prevăzut și acordat. Pârâtul nu se găsește însă în această situație, conform celor arătate mai sus.
Soluția de acordare a cheltuielilor de judecată în integralitate este corectă, având în vedere faptul că intimata a fost reprezentată la fiecare termen, s-au depus și concluzii scrise care nu repetă doar argumentele din cerere, s-au depus note scrise prin care se răspundea excepțiilor invocate.
Cererea de chemare în judecată nu reia conținutul cererii reconvenționale în dosar nr._, ci dezvoltă mult mai mult motivele de restituire a sumelor, făcând trimitere la texte legale diferite și la jurisprudența Curții Constituționale. Ca urmare nu se justifică cenzurarea cheltuielilor de judecată.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare, cu consecința menținerii sentinței ca legală și temeinică.
Se constată întemeiată susținerea recurentului în sensul că prima instanță nu a dezvoltat considerentele pentru care a respins excepțiile invocate de acesta prin întâmpinare.
Totuși, acest aspect nu are căderea de a conduce la admiterea recursului, recursul putând fi admis doar în ipoteza în care procedând în acest mod, soluția pronunțată de instanța de fond s-ar dovedi una nelegală.
Cu alte cuvinte, în ipoteza în care, chiar necercetând toate apărările formulate prin întâmpinare, tribunalul a pronunțat o sentință legală, omisiunea de a motiva anumite excepții va putea fi îndreptată prin considerentele instanței de recurs, în cauză nesolicitându-se casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare sub acest aspect.
Ca atare, în ce privește motivul de recurs prin care se reiterează excepția autorității de lucru judecat, Curtea constată că, așa cum corect subliniază intimata reclamantă, nu s-a făcut o primă dezlegare judiciară asupra pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză, pentru a se putea afirma că există această autoritate.
Aplicabilitatea dispozițiilor art. 1201 Cod civ. enumeră trei condiții pentru verificarea acestei excepții, anume, identitatea de obiect, cauză și părți, pornind
de la ipoteza subînțelesă că există o hotărâre prin care s-a soluționat, într-o primă etapă, litigiul, fie pe fond, fie prin raportare la o excepție de fond care este aplicabilă, prin ipoteză, și în cazul litigiului subsecvent pornit pentru același obiect. De exemplu, dacă primul litigiu a fost soluționat prin admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, sau a lipsei de interes, a lipsei calității procesuale pasive etc., în măsura în care aceste chestiuni sunt identice în cel de al doilea litigiu, se va admite excepția autorității de lucru judecat. Însă, în condițiile în care se modifică în vreun fel unul din elementele de care a depins esențial soluția pronunțată inițial în litigiu, spre pildă, dacă inițial nu a existat un interes actual, dar ulterior acesta a devenit actual, nu se mai verifică ipoteza reglementată de legiuitor, întrucât practic, s-a modificat un element al cauzei acțiunii, astfel încât respingerea excepției autorității de lucru judecat apare ca legitimă.
În prezentul litigiu, se constată tocmai o astfel de modificare a cauzei pe care s-a întemeiat instanța în primul litigiu în care s-a solicitat restituirea, de către pârât, a salariilor compensatorii încasate de acesta în luna mai 2008, cu ocazia concedierii. Astfel, pentru a respinge această primă cerere, Tribunalul Cluj, în dosarul nr._, s-a întemeiat pe împrejurarea că respinsese cererea principală, de anulare a măsurii concedierii, astfel încât nu se verifica o condiție de admitere a acțiunii reconvenționale și de altfel, nici nu fusese investită instanța cu cererea reconvențională decât pentru ipoteza admiterii acțiunii principale, cererea reconvențională luând astfel forma unei cereri formulată sub această condiție.
Modul de soluționare a acțiunii reconvenționale nu a făcut obiectul recursului cu care a fost investită instanța în dosarul nr._, situație în care dezlegările și considerentele instanței de fond sub acest aspect au rămas irevocabile.
Ca atare, o nouă cerere de restituire a salariilor compensatorii încasate de pârât cu ocazia concedierii, cerere având drept cauză juridică împrejurarea anulării în mod irevocabil a deciziei de concediere prin decizia civilă nr. 1342/2011 a Curții de Apel C., apare ca admisibilă și neangajând autoritatea de lucru judecat tocmai în raport de noua cauză juridică a cererii, ce nu era verificată în primul litigiu. Cauza juridică a acțiunii formulate inițial în acest sens (cererea reconvențională din dosar nr._ ), cauză pentru care s-a respins inițial această solicitare a fost, cum s-a arătat, diferită, anume, invocarea unei ipotetice anulări a deciziei de concediere și investirea instanței numai în cazul în care s-ar fi admis acțiunea principală având acest obiect. Or, Tribunalul Cluj, menținând în ființă decizia de concediere aferent căreia s-a făcut plata acestor salarii compensatorii, a respins cererea reconvențională, practic nefiind îndeplinită condiția de care depindea investirea sa certă cu soluționarea acestei cereri reconvenționale.
Faptul că nu s-a formulat recurs de către reclamanta din prezentul cadru procesual în dosarul nr._, în raport de modul de soluționare a cererii reconvenționale, nu modifică aceste considerente. Aceasta, cu atât mai mult cu cât recursul incident nu era reglementat la data pronunțării sentinței din acest dosar, astfel încât nu se poate imputa ca o culpă procesuală neformularea acestei căi de atac.
Așa fiind, constatând că nu se verifică în cauză autoritatea de lucru judecat, Curtea urmează a respinge acest motiv de recurs.
Cât privește excepția prescripției dreptului la acțiune, în mod temeinic și legal a procedat tribunalul prin respingerea acesteia, în condițiile în care dreptul la acțiune s-a născut în momentul în care plata salariilor compensatorii a devenit nedatorată, anume, la data pronunțării deciziei civile nr. 1342/2011 de către
Curtea de Apel C., prin care în mod irevocabil a fost anulată decizia de concediere aferent căreia s-au plătit aceste compensații.
Nici motivele de recurs formulate pe fond nu sunt întemeiate.
Plata salariilor compensatorii a căror restituire se solicită s-a făcut în aplicarea prevederilor art. 179 lit. f) din CCM R., ce stipulează că "în afara ajutoarelor legale la care au dreptul salariații vor beneficia și de următoarele ajutoare impozabile, suportate din fondul de salarii: (…) dacă salariatului i se desface CIM-ul din motive neimputabile acestuia, ATA va acorda acestuia un ajutor echivalent cu 12 salarii de bază conform CIM, după cum urmează: (…) (f3) dacă se decide prin orice formă preluarea activității de către alte persoane juridice sau unitatea/subunitatea își încetează activitatea. În cazul personalului operativ deținător de brevet și/sau autorizație/licență la zi, compensația care se acordă în cazul situațiilor de la punctele (f1), (f2) și (f3) de mai sus este de 24 salarii de bază conform CIM";.
Prin urmare, la data acordării acestor salarii compensatorii, anume, data concedierii pârâtului din motive neimputabile acestuia, plata a fost datorată.
A devenit însă nedatorată la momentul la care a fost anulată decizia de concediere, în raport de principiul repunerii părților în situația anterioară, prin desființarea măsurilor luate în baza actului nul. O atare măsură a fost și cea a acordării salariilor litigioase, fiind deci legitimă restituirea acestora în condițiile în care concedierea a fost anulată.
Aplicarea dispozițiilor art. 256 Codul muncii, ce reglementează obligația salariatului care a încasat de la angajator o sumă nedatorată, de a o restitui, apare ca legală, întrucât instituie norma generală pentru plata nedatorată în cadrul raporturilor de muncă, făcută către salariat de către angajator, încât și în cazul în care o plată inițial datorată își câștigă ulterior, din varii motive, caracterul nedatorat, fiind identitate de rațiune, se va aplica același text de lege.
Faptul de a se fi pus în plată sau nu despăgubirile stabilite de instanță concomitent cu anularea concedierii nu are relevanță în soluționarea prezentului litigiu, fiind lipsit de legătură, acest fapt, cu pretențiile formulate: aceste salarii compensatorii s-au acordat pentru ajutorarea angajatului rămas fără loc de muncă, pe perioada ulterioară concedierii, raportat la ipoteza legalității deciziei de concediere, deci condiționat implicit de menținerea acesteia în ființă, iar despăgubirile acordate prin decizia civilă nr. 1342/2011 a Curții de Apel C. au vizat tocmai repararea prejudiciului creat angajatului concediat nelegal și care din această pricină nu a putut realiza venituri salariale între data concedierii și data repunerii în situația anterioară, perioadă în care ar fi trebuit să dețină calitatea de salariat și astfel să realizeze câștiguri salariale. Or, în ipoteza în care decizia de concediere este anulată, angajatorul nu are nici un interes și nici o datorie de a dubla plata despăgubirilor datorate în urma anulării concedierii cu o plată a unei compensații, nefiind realizată situația care să justifice acordarea compensației. Prin plata despăgubirilor edictate de art. 80 Codul muncii, angajatul concediat nelegal este pus în situația financiară pe care ar fi avut-o dacă nu ar fi fost concediat deloc, încât este considerat retroactiv, printr-o ficțiune a legii, că nu a rămas fără loc de muncă și fără salariu și deci nu trebuie ajutat printr-o nouă plată.
Evident, aflându-se în faza de executare silită a obligației fixată în sarcina reclamantei de plată a acestor despăgubiri, pârâtul va putea invoca operarea compensației legale.
Un ultim motiv de recurs este formulat sub aspectul nediminuării de către instanța de fond a cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligat prin sentință.
Se constată că instanța de fond nu a fost investită cu o astfel de cerere din partea pârâtului, însă acest aspect nu poate fi privit ca determinând eventual
inadmisibilitatea acestui motiv de recurs, în condițiile în care dispozițiile art. 274 alin. 3 C.proc.civ. nu condiționează micșorarea onorariilor avocaților de formularea unei cereri în acest sens.
Reperele pe care le fixează textul legal incident în stabilirea onorariului avocațial la plata căruia partea adversă poate fi obligată sunt două, anume, valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat.
Or, în raport de valoarea pricinii, anume, suma de 180.796 lei actualizată cu dobânda legală de la data înregistrării acțiunii si până la plata efectivă, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată aferente fondului, în cuantum de 8438,32 lei, apare ca adecvată, iar munca îndeplinită de avocat corespunde exigențelor astfel încât să îndreptățească, grefat pe valoarea obiectului litigiului, acordarea acestui cuantum.
Văzând dispozițiile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. p și art. 3041C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul S. E. A. împotriva sentinței civile nr. 658 din 17 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 16 aprilie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | |||
I. T. D. C. | G. | G. | -L. | T. |
transferat de la instanță, semnează Președintele Curții de Apel C. ,
judecător V. M.
GREFIER,
N. N.
Red.G.L.T./M.N.
2 ex./_
Jud.fond.-E. B.
