Decizia civilă nr. 205/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă

Decizii și sentințe litigii de muncă - Curtea de Apel Cluj (2013)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

Secția I Civilă

Dosar nr. _

DECIZIA CIVILĂ NR.205/R

Ședința publică din data de 22 ianuarie 2013 Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.

S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamanta K. I., respectiv recursul declarat de pârâta S.C. E. R. S. împotriva sentinței civile nr. 6163 din 5 iunie 2012 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr._, având ca obiect drepturi bănești.

Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 8 ianuarie 2013, când s-a amânat pronunțarea pentru data de 15 ianuarie 2013, apoi pentru data de astăzi,

încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.

C U R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 6163/_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._

, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta K. I. în contradictoriu cu pârâta SC E. R. S.R.L.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei despăgubiri reprezentând sporul de vechime calculat în procent de 25% din salariul de bază cuvenit reclamantei pentru perioada_ -_ .

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei contravaloarea a două salarii medii brute pe societate cu titlu de compensație urmare a desfacerii contractului individual de muncă prin desființarea postului.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada_ -_ calculată astfel: diferența dintre tichetele de masă datorate raportat la numărul de zile lucrătoare din fiecare lună și cele 20 de tichete de masă acordate de către pârâtă.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei contravaloarea unui tichet cadou cuvenit în temeiul CCM la nivel de unitate în vigoare la data de_ .

S-au respins celelalte capete de cerere. Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele: Intre părți a fost încheiat contractul individual de munca înregistrat la ITM

sub nr. 2268/_ in temeiul căruia reclamanta a desfășurat activitate in calitate de ajutor de bucătar in cadrul societății parate.
Contractul individual de munca, încheiat inițial pentru perioada determinata a fost modificat sub aspectul duratei prin acte adiționale succesive, cel din urma fiind încheiat la data de_, părțile convenind încheierea contractului pe perioada nedeterminata.
Raporturile de munca dintre părți au încetat in baza Deciziei de concediere nr. 717/_ emisa de parata in temeiul art. 65 alin 1 din Codul muncii, urmare a desființării locului de muncă al reclamantei.
In pofida afirmatiei paratei conform careia sporul de vechime de 25% la care reclamanta avea dreptul in conformitate cu prevederile art 41 alin 2 din CCM unic la nivel national pe anii 2007-2010 ar fi fost inclus in salariul de baza din inscrisurile depuse in probatiune de parata insasi rezulta ca salariul de baza nu cuprindea acest spor (statele de plata).
Cu toate ca sarcina probei ii revenea, parata nu a dovedit indeplinirea obligatiilor asumate prin CCM la nivelul ramurii comert pentru anul 2010 de a
"actiona in vederea includerii in salariul de baza a unor sporuri (…) astfel incat salariul de baza sa aiba pondere majoriatar in salariu";.
Astfel fiind, stabilind ca reclamanta avea dreptul la plata sporului de 25% raportat la vechimea in munca, in conformitate cu prevederile art 41 alin 2 din CCM unic la nivel national pentru anii 2007-2010, art. 40 alin 3 lit. g din CCM la nivelul ramurii comert pentru anul 2010 instanta a obligat pârâta să plătească reclamantei despăgubiri reprezentând sporul de vechime calculat în procent de 25% din salariul de bază cuvenit reclamantei pentru perioada_ -_ .
In conformitate cu prevederile art. 17, pct. 17.4 din CCM la nivelul societatii angajatoare: ";In situatia in care se iau masuri de reducere a activității ori de reorganizare a procesului de lucru care ar determina desfaceri de contracte de individuale si/sau colective, prin restructurarea postului, salariatii vor beneficia de o compensatie in urmatoarele conditii:
1. vechime mai mica de 5 ani: 1 salariu mediu brut pe societate; b)vechime intre 5-15 ani:2 salarii medii brute pe societate; c)vechime mai mare de 15 ani:3 salarii medii brute pe societate";.

Parata a facut dovada platii catre reclamanta a unui salariu mediu brut pe socuetate cu toate ca la data concedierii aceasta se incadra in categoria de vechime mai mare de 15 ani, pentru care se datorau 3 salarii medii brute pe societate. Aceasta in conditiile in care contractul colectiv de munca nu distinge intre vechimea in munca la data concedierii si vechimea in cadrul societatii, facand vorbire exclusiv despre "vechime";,astfel ca parata nu are nici un temei in a distinge in sensul ca ar fi vorba despre vechimea in cadrul societatii.

In aceste conditii instanta a obligat pârâta să plătească reclamantei contravaloarea a două salarii medii brute pe societate cu titlu de compensație urmare a desfacerii contractului individual de muncă prin desființarea postului.

Conform probelor cu inscrisuri ( state de plata) parata a remis lunar reclamantei un numar de 20 de tichete de masa.

Potrivit prevederilor art. 5 alin 2 din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masa: "In condițiile prevăzute la alin. 1 angajatorul distribuie, pe salariat, un numar de etichete de masa corespunzator numarului de zile lucratoare din luna pentru care se face distribuirea";.

Din cuprinsul fiselor de pontaj depuse in probatiune de catre parata rezulta ca reclamanta a prestat munca mai mult de 20 de zile lunar, astfel ca, in temeiul dispozitiilor legale mai sus citate instanța a obligat pârâta să plătească reclamantei contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada_ -_ calculată astfel: diferența dintre tichetele de masă datorate raportat la numărul de zile lucrătoare din fiecare lună și cele 20 de tichete de masă acordate de către pârâtă. In conformitate cu prevederile art17 pct 17.2 din CCM la nivelul SC E.

R. S., in vigoare la data de_: ";Salariații beneficiază de prima de Crăciun si de Paste, in valoare de 150 lei care se impozitează conform legii";.

Cu toate ca paratei ii revenea sarcina de a proba afirmația potrivit căreia si- a indeplinit obligatia contractuala de plata a sumei de 150 lei parata nu a produs

vreo proba in acest sens, astfel ca instanța a obligat pe aceasta să plătească reclamantei contravaloarea unui tichet cadou cuvenit în temeiul CCM la nivel de unitate în vigoare la data de_ .

Analizand statele de plata intocmite in perioada reclamata coroborat cu fisele de pontaj instanța a constatat ca parata a calculat si achitat reclamantei orele suplimentare si orele de noapte efectuate, astfel ca a fost respins petitul avand ca obiect obligarea paratei la plata orelor suplimentare efectuate in perioada_ -_ .

In ce privește capatul de cerere avand ca obiect obligarea paratei la plata indemnizatiei de concediu medical instanța, raportându-se la prevederile art. 36 alin 1 si 2 din OUG nr. 158/2005, a reținut că reclamanta nu a probat inregistrarea la angajator a certificatului de concediu medical eliberat pentru perioada_ -_, constatând astfel că nu au fost îndeplinite condițiile legale pentru plata indemnizației de concediu medical.

Instanța a respins si petitul având ca obiect obligarea paratei la plata de daune morale reținând ca pentru angajarea raspunderii patrimoniale a angajatorului trebuie indeplinite cumulativ condițiile raspunderii civile contractuale, respectiv existenta contractului, a faptei ilicite a angajatorului, prejudiciul, legătura de cauzalitate intre prejudiciu si fapta, culpa. In cauza nu s-a dovedit fapta ilicita a angajatorului, concedierea determinata de desființarea locului de munca neputand fi asimilata notiunii de "fapta culpabila";, cu atat mai mult cu cat reclamanta nu a invocat in fata unei instante competente, in termenul prevăzut de lege, motive de nelegalitate si netemeinicie in privinta deciziei de concediere.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta K. I., cât și pârâta S.C. E. R. S.R.L..

Prin recursul formulat, reclamanta K. I.

a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat și modificarea în parte a sentinței recurate.

Motivând recursul, recurenta reclamantă a arătat că parte din hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunțată pe baza unor afirmații pe care pârâta nu le-a susținut în dovezi, iar altă parte pronunțată pe baza unor înscrisuri care au fost fals întocmite și nu corespund realității, neputând produce efecte juridice, acestea nefiind parafate și semnate de către pârâta, acestea fiind foile de prezență colective și statele de plată pe care pârâta le-a prezentat ca înscrisuri doveditoare.

- Împotriva primului capăt de cerere pârâta nu a prezentat niciun act doveditor că disponibilizarea ar fi una individuală.

Raportându-se la prevederile art. 65, 66 și 68 din codul muncii, recurenta arată că la data de_ au fost disponibilizați mai mulți salariați și potrivit ordinului nr. 55/2006 cu privire la procedura concedierii, pârâta avea obligația de a emite o notificare către salariați, sindicate, ITM și ATOFM, în care să specifice: - numărul total și categoriile de salariați care urmează să fie disponibilizați; - motivul care determină disponibilizarea; - data de la care se face disponibilizarea.

Astfel, coroborând cele două acte normative se putea stabili dacă disponibilizarea a fost individuală sau colectivă.

A mai arătat recurenta că la data de_ CCM la nivelul ramurii comerț era încă în vigoare, iar aceasta nu a fost denunțat de nici una din părți.

Pârâta nu a prezentat niciun act doveditor că suma de 997 lei ar avea titlu de salariu, corespunzător potrivit afirmațiilor acesteia. Din suma de 14.000 lei s-au reținut și contribuții pentru CAS și CASS, respectiv 148 lei și 78 lei. Aceste rețineri se fac doar pe baza existenței unui contract de muncă, iar salariile compensatorii se supun doar impozitării. Prin urmare, cele două sume au fost reținute nejustificat și pârâta este obligată să le restituie.

Pe baza celor de mai sus consideră recurenta că hotărârea luată de instanță cu privire la acest capăt de cerere nu este în totalitate corectă și se impune modificarea ei.

- Potrivit relatărilor făcute de pârâtă în întâmpinarea depusă la data de _

, aceasta recunoaște că decizia de concediere emisă sub nr. 717/_ i-a fost înmânată abia la data de_ .

Conform art. 71 din Legea nr. 53/2003, decizia de încetare a contractului de muncă se comunică în scris, iar art. 75 din aceeași lege prevede că decizia produce efecte de la data comunicării ei, în fapt la_ .

Deși aceasta era emisă la data de_ și pârâta se obliga la art. 2 al deciziei că o va înmâna salariatului în termen de 5 zile, nu s-a achitat de această obligație.

De asemenea, art. 18 alin. 1 din H.G. nr. 174/2002 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, privind sistemul asigurărilor sociale și șomaj prevede că angajatorii au obligația de a elibera persoanelor cărora le încetează raporturile de muncă adeverința din care să rezulte baza lunară de calcul al contribuției individuale la bugetul asigurărilor pentru șomaj, înainte de data încetării raporturilor de muncă.

Această adeverință i-a fost eliberată tot la data de_ . Pârâta nu a comunicat în niciun fel că reclamanta ar avea obligații în prestarea de muncă. Așa că cele menționate la cel de-al doilea capăt de cerere sunt întemeiate, iar hotărârea luată de instanță este incorectă.

Recurenta critică sentința și sub aspectul respingerii cererii privind obligarea pârâtei la plata zilelor de concediu medical, arătând că afirmația că reclamanta nu a prezentat în timp util adeverința de concediu medical și că nu ar fi avut cunoștință de existența unei astfel de adeverințe are un vădit caracter speculativ. Pârâta avea cunoștință de existența acestei adeverințe, altfel reclamanta ar fi absentat nemotivat de la muncă, ceea ce ar fi atras desfacerea disciplinară a contractului de muncă. De asemenea, recurenta nu ar fi știut perioada care de altfel corespunde exact perioadei de concediu medical, perioada de pontare în concediu de odihnă.
Recurenta arată că mai avea de efectuat 11 zile de concediu de odihnă pentru care nu a depus cerere de acordare, nefiind nici planificată. Chiar dacă ar fi existat o cerere, Legea nr. 19/2000 la art. 107 alin. 1 prevede că "salariații a căror incapacitate de muncă a survenit pe timpul concediului de odihnă sau al concediului fără plată beneficiază de indemnizația de incapacitate temporară de muncă, concediile fiind întrerupte, urmând ca zilele neefectuate să fie reprogramate";.
Aceasta înseamnă că reclamanta trebuia să lipsească de la muncă toată luna decembrie ceea ce nu a convenit pârâtei și astfel a economisit banii pentru concediu medical.
În ceea ce privește al cincilea capăt de cerere privind plata orelor suplimentare, se precizează că fișele colective de pontaj nu au fost întocmite în conformitate cu condicile de prezență, pârâta fiind preocupată în a omite să treacă în ele și orele suplimentare.

În perioada_ -_ beneficiarul avea nevoie de serviciile oferite de pârâtă 365 zile din 365 pe an, deci inclusiv sâmbătă, duminică și sărbătorile legale, iar în perioada_ -_ și în zilele de sâmbătă și duminică.

În preocuparea de a omite orele suplimentare pârâta a comis numeroase nereguli în fișele de pontaj, recurenta evidențiind cu titlu exemplificativ o serie de aspecte considerate de aceasta ca fiind asemenea nereguli.

Numărul real de ore prezentat la muncă sunt înscrise în condicile de prezență pe care pârâta a evitat să le prezinte în fața instanței.

Recurenta menționează că ore suplimentare se efectuau lunar și nu doar ocazional. De asemenea, pârâta nu a stabilit alte zile ca fiind nelucrătoare în schimbul zilelor de sâmbătă și duminică.

La capitolul B, art. 16 (4) lit. a din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate se arată că în cadrul societății se acordă pentru orele efectuate în zilele de sărbători legale ori în zilele în care, potrivit legii, nu se lucrează în funcție de modul de organizare a programului de lucru, un spor de minimum 100%.

Ore lucrate în astfel de zile au fost în număr de: 2008 - 454 ore; 2009 - 566 ore; 2010 - 561 ore; 2011 - 24 ore. Sporul pentru aceste ore nu apare în statele de plată pentru că nu i-a fost acordat.

La art. 6.1 din același CCM se arată că munca prestată în afara duratei normale a timpului de lucru este considerată muncă suplimentară, iar la art. 6.3 lit. a că acestea se compensează cu un spor de sută la sută.

Orele suplimentare efectuate sunt: 2008 - 76 ore; 2009 - 128 ore; 2010 -

74 ore.

Din statele de plată prezentate de pârâtă nu rezultă că aceste sporuri au fost acordate în totalitate.

- Și capătul de cerere nr. 6 a fost respins neîntemeiat, pentru că aplicarea doar a art. 5 alin. 2 din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă nu este suficientă. Trebuie luat în considerare art. 6 (1) care specifică faptul că aceste tichete de masă se acordă în funcție de prezența la muncă în unitate.

Așadar, zilele în care se efectuează ore suplimentare trebuie considerate zile lucrate, salariatul fiind prezent în unitate. Ele nu sunt incluse în niciuna din situațiile prevăzute la art. 11 lit. a, b, c, d din H.G. nr. 5/1999.

Prin neacordarea tichetului de masă înseamnă că nu se acordă sporul integral de 100% pentru ore suplimentare, salariatul având nevoie de hrană și când efectuează ore suplimentare.

Recurenta critică soluția și în ceea ce privește capătul de cerere prin care a solicitat daune morale, arătând că motivele pentru care au fost solicitate aceste daune nu au nicio legătură de cauzalitate cu măsura concedierii, ci cu faptul că pârâta nu s-a achitat de obligațiile prevăzute de legislația în vigoare în raporturile de muncă, precum și obligații pe care le avea după încetarea lor, în ceea ce privește drepturile salariaților disponibilizați în temeiul art. 65 (1) din Codul muncii, pricinuindu-i reclamantei prejudicii materiale, morale și fizice, așa cum s-a arătat la capătul 8 de cerere.

În drept, art. 304 C.pr.civ. și prevederile legislației muncii aplicabile în cauză.

Prin recursul declarat pârâta S.C. E. R. S.R.L.

a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate și, pe cale de consecință, respingerea în parte a capătului de cerere nr. 3 din acțiunea introductivă (referitoare la obligarea pârâtei la plata sporului de vechime în muncă) și respingerea în tot a capătului de cerere nr. 6 din acțiune (cu privire la acordarea diferenței de tichete de masă) ca neîntemeiate, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului recurenta pârâtă a arătat următoarele:

Cu privire la plata sporului de vechime în muncă recurenta pârâtă invocă următoarele:
1. Excepția prescripției dreptului la acțiune.
  Raportându-se la prevederile art. 268 alin. (1) lit.c) din Codul muncii și art. 211 lit. c din Legea nr. 62/2011 și la faptul că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la Tribunalul Cluj la data de_, recurenta arată că pentru perioada_ -_, dreptul la acțiune al intimatei-reclamante s-a prescris.
  Întrucât dreptul la acțiune în cazul intimatei-reclamante s-a născut la data neplății sporului pretins (și, așadar, suntem în situația în care în fiecare lună din
  perioada reclamată ia naștere un drept la acțiune distinct) rezultă că pentru perioada_ -_, dreptul la acțiune al reclamantei s-a prescris.
  Subliniază faptul că, la fel ca în cazul salariului de bază brut lunar, în măsura în care este datorat de către angajator, sporul de vechime în muncă se plătește lunar, împreună cu salariul de bază.
  Potrivit contractului individual de muncă al intimatei-reclamante, salariul se achita la data de 8 a lunii următoare celei pentru care se face plata.
  În consecință, în mod greșit instanța de fond a admis cererea intimatei- reclamante, obligând E. la plata acestui spor de vechime în muncă și pentru perioada_ -_, recurenta solicitând admiterea excepției și respingerea cererii reclamantei pentru această perioadă ca prescrisă.
2. Pe fond, solicită respingerea în parte a capătului de cerere, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 41 alin. (3) lit. d) din fostul Contract colectiv de muncă unic la nivel național: Sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract sunt: d) pentru vechime în muncă, minimum 5% pentru 3 ani de vechime și maximum 25% la o vechime de peste 20 de ani, din salariul de bază".
Aceleași prevederi sunt incluse și în Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii comerț (în continuare "CCM Comerț") la art. 40 alin. (3) lit g).
Având în vedere prevederile menționate mai sus, rezultă că partenerii sociali au stabilit doar limitele în care aceste sporuri pot fi negociate de către angajatori și salariații proprii (colectiv și/sau individual), după cum urmează: dacă partenerii sociali nu agreează altfel (în sensul acordării acestui bonus și salariaților cu o vechime mai mică de 3 ani), de acest spor vor beneficia doar salariații care au o vechime în muncă de cel puțin 3 ani; cuantumul minim ce poate fi stabilit de către partenerii sociali este de 5% din salariul de bază, iar cuantumul maxim ce poate fi negociat este de 25% din salariul de bază.
Rezultă, așadar, faptul că prin reglementările menționate, partenerii sociali au stabilit exclusiv limitele în care partenerii sociali pot negocia, urmând ca, ulterior, spre exemplu prin negocieri colective la nivel de unitate, aceștia să stabilească cuantumul exact ce va fi plătit salariaților și vechimea în muncă.
Nici prin Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate înregistrat la autoritatea competentă sub nr. 2475/_, dar nici prin contractul individual de muncă sau printr-un alt acord partenerii sociali (E. și reprezentanții salariaților), respectiv E. și Intimata reclamantă nu au agreat o diferențiere a sporului de vechime în muncă.
În această situație, consideră că instanța nu poate să pronunțe o hotărâre prin care să fie suplinită lipsa negocierilor dintre partenerii sociali cu privire la cuantumul sporului de vechime în muncă la care este îndreptățit un salariat în funcție de vechimea sa în muncă.
Consideră că, în mod vădit greșit, instanța de fond a admis cererea reclamantei și a obligat societatea la plata unui spor de 25% din salariul de bază atâta vreme cât acest cuantum nu este stabilit de contractele colective ca fiind un minim al sporului ce poate fi negociat de către partenerii sociali ci, dimpotrivă este stabilit ca un cuantum maxim pe care părțile îl pot stabili pentru o vechime de 20 de ani în muncă (evident cu excepția cazului în care părțile ar agrea altfel).
Cu privire la obligarea societății la plata tichetelor de masă recurenta pârâtă a formulat următoarele critici:

Instanța a dat ceea ce nu s-a cerut - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă. Deși prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea S.C. E. S.R.L. la acordarea tichetelor de masă, prin sentința recurată, instanța a dispus obligarea E. la plata contravalorii tichetelor de masă pentru perioada solicitată de către reclamantă, dispunând
astfel obligarea societății la plata unei alte prestații decât cele solicitate, cu încălcarea principiului disponibilității și dispozițiilor art. 129 Cod proc. civ.
Excepția prescripției dreptului la acțiune, recurenta arătând că, în raport de prevederile art. 268 alin. (1) lit.c), respectiv ale art. 211 lit. c din Legea nr. 62/2011, dreptul la acțiune al reclamantei pentru eventualele drepturi neacordate anterior datei de_ este prescris, întrucât dreptul la acțiune în cazul intimatei-reclamante s-a născut la data neacordării tichetelor de masă la care aceasta considera că este îndreptățită (așadar, în fiecare lună din perioadă pretinsă s-a născut un drept distinct la acțiune).
În consecință, consideră că în mod greșit instanța de fond a admis cererea reclamantei, obligând E. la plata diferenței de tichete de masă pentru perioada_ -_ .
Pe fond, solicită respingerea în totalitate a capătului de cerere, arătând că cererea de acordare a tichetelor de masă trebuie considerată ca inadmisibilă, față de prevederile art. 1 din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă din care rezultă că acordarea tichetelor de masă poate fi efectuată NUMAI persoanelor care au calitate de salariați ai angajatorului, foștilor salariați societatea neavând posibilitatea de a le acorda tichete de masă în natură, dat fiind și scopul acordării tichetelor de masă (asigurarea hranei zilnice în timpul programului de lucru).

Totodată, în mod greșit instanța de fond, a reținut obligativitatea societății de a acorda fiecărui salariat (inclusiv reclamantei) un număr lunar de tichete de masă egal cu numărul zilelor lucrătoare din respectiva lună.

Din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 142/1998 și art. 2 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998 rezultă în mod cert că legea nu stabilește obligativitatea acordării de către angajator a tichetelor de masă, ci dimpotrivă, condițiile în care sunt acordate tichetele de masă - inclusiv numărul salariaților și numărul de zile lucrătoare din luna pentru care se distribuie tichete de masă salariaților sunt stabilite de comun acord de către angajator și sindicat.

Subliniază recurenta pârâtă că CCM la nivel de unitate nu conține nicio prevedere referitoare la acordarea tichetelor de masă către salariați și nici prin contractul individual de muncă părțile nu au agreat condițiile în care intimata- reclamantă ar putea beneficia de tichete de masă.

În consecință, având în vedere că nici legea aplicabilă și nici CCM la nivel de unitate nu reglementează obligația E. de a acorda tichete de masă, rezultă că, până în prezent, salariații societății au primit aceste tichetele de masă în baza deciziei unilaterale a E. .

Față de cele de mai sus, rezultă că E. avea posibilitatea unilaterală de a decide, stabilind propriile criterii, numărul tichetelor de masă ce urma să le acorde salariaților săi în fiecare luna.

În drept: art. 304 pct. 9, art. 304 pct. 6, din C.pr.civ., și prevederile legislației muncii aplicabile în cauză.

Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata reclamantă

a solicitat respingerea recursului pârâtei ca neîntemeiat, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Menționează reclamanta că cererile formulate fac referire la o perioadă până la data de_, astfel că în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 53/2003 și Legii nr. 130/1996, care erau încă în vigoare.

A mai arătat că sporul de vechime este un drept de care beneficiază toți salariații din R. ânia, potrivit art. 11 alin. 11 lit. d din Legea nr. 130/1996. Dacă pârâta ar fi avut intenția de a acorda sporul de vechime, fie și într-un procent mai mic de 25% pentru o vechime de peste 20 de ani, era în interesul ei să inițieze o negociere a acestuia ulterior încheierii contractului individual de muncă, așa cum

prevede Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007 - 2010 la art. 41 alin. 3 lit. d.

Pârâta a urmărit doar neacordarea acestui spor în totalitate. Articolul invocat de acesta care stabilește limitele "pentru o vechime de 5 ani minim 5% și maximum 25% la o vechime de peste 20 de ani din salariul de bază, nu stabilește o limită minimă pentru sporul de vechime pentru o vechime de 20 de ani, deci este cât se poate de clar limita maximă de 25% din salariul de bază se acordă pentru o vechime în muncă de peste 20 de ani. Prin urmare, instanța a stabilit corect procentul de 25% pentru sporul de vechime pe care pârâta îl datorează reclamantei. De asemenea, nu poate să ceară instanței să stabilească un procent care ar fi trebuit să fie stabilit prin negociere între părți și nu prin hotărâre

judecătorească.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la tichetele de masă arată că în elaborarea Legii nr. 142/1998 trebuie avut în vedere faptul că durata programului de lucru este de 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână.

Deși CCM la nivel de unitate și nici contractul individual de muncă nu conțin nici o prevedere cu privire la tichetele de masă, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură comerț, la art. 41 al. 2 specifică: "Alte venituri se decid de către angajator prin consultarea sindicatelor și se recomandă: b) tichete de masă, tichete cadou (…), acordate conform prevederilor legale și înțelegerii părților.";

Pârâta recunoaște că a acordat salariaților tichete de masă în baza deciziei unilaterale a societății, deci nu a considerat necesară existența unei înțelegeri între părți, asumându-și de bună voie respectarea prevederilor legale în ceea ce privește acordarea tichetelor de masă. Dacă acordarea acestora ar fi fost obiectul unei înțelegeri a părților, pârâta ar fi putut stabili criteriile invocate în recursul formulat.

Referitor la acordarea tichetelor de masă pentru orele suplimentare arată că nici Legea nr. 142/1998 și nici Normele de aplicare a legii nu specifică faptul că pentru orele suplimentare nu se acordă tichete de masă.

În raport de prevederile art. 11 din Normele de aplicare, intimata reclamantă arată că nu se specifică faptul că "zi lucrată"; poate fi numai zi lucrătoare Prin urmare, numărul tichetelor de masă acordate unui salariat nu poate fi condiționat de numărul de zile lucrătoare ale fiecărei luni, dar poate fi condiționat de numărul zilelor în care salariatul este prezent la lucru.

Atunci când un salariat efectuează ore suplimentare, salariatul este prezent la lucru în unitate, deci are zile lucrate în care prestează muncă pentru angajator conform unui program de lucru.

Pârâta recunoaște că acordarea tichetelor de masă are ca scop asigurarea hranei zilnice în timpul programului de lucru. Pe cale de consecință, salariatul are dreptul să primească și angajatorul obligația să acorde tichete de masă și pentru orele suplimentare.

Se mai invocă faptul că pârâta a formulat doar cereri de respingere a unor capete de cerere formulate în acțiunea inițială și nu respingerea hotărârii nr. 6163/2012.

Prin urmare, recursul formulat de către pârâtă este lipsit de obiect, cererile formulate făcând obiectul întâmpinării pe care era obligată pârâta să o formuleze cu cel puțin cinci zile înaintea termenului de_ .

Intimata reclamantă solicită respingerea în tot a cererii pârâtei de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Intimata reclamantă a mai invocat și faptul că recurenta pârâtă nu a făcut dovada că s-a încadrat în termenul legal de 10 zile de la comunicarea sentinței pentru formularea recursului.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta S.C. E. R. S.R.L. a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta contestatoare.

Cu privire la capătul de cerere nr. 1 arată că E. a dovedit faptul că suma de 997 lei a fost achitată recurentei contestatoare cu titlu plată compensatorie la concediere, reprezentând valoarea aferentă unui salariu mediu la nivel de unitate prin statele de plată aferente lunilor februarie și martie 2011, pe care în mod judicios instanța de fond le-a avut în vedere în fundamentarea raționamentului dezvoltat prin Sentința recurată.
Faptul că statele de plată nu au fost parafate și semnate de E. la momentul depunerii în instanță nu poate echivala cu falsificarea acestora.
Înscrisurile la care face referire Recurenta, deși nu sunt semnate și nu poartă ștampila societății, reprezintă extrase dintr-un registru care se regăsește într-un sistem al societății ce poate fi verificat, extrase asumate de societate și depuse la anumite autorități publice unde a fost atestat conținutul lor.
Mai mult, Recurenta nu le-a contestat atunci când acestea au fost administrate în fața primei instanțe, neavând niciun fel de obiecții cu privire la acestea.
De altfel, chiar și în cazul în care s-ar considera că aceste documente nu au valoarea probantă a unui înscris sub semnătură privată, ele valorează cel puțin început de dovadă scrisă. Or, prima instanță a examinat cu atenție întregul probatoriu, pronunțând soluția nu doar pe baza înscrisurilor contestate de recurentă, ci în urma coroborării tuturor probelor administrate, în raport de intima sa convingere.
Apreciază că afirmațiile recurentei în sensul că parte din înscrisurile depuse de E. la dosarul de fond sunt false sunt întru totul neavenite.
A. Criticile recurentei-contestatoare asupra formei concedierii sunt, în principal, lipsite de interes, iar, în subsidiar, neîntemeiate
al) În cauza dedusă judecății, măsura dispusă de către instanța de fond prin sentința civilă atacată a satisfăcut integral pretențiile recurentei- contestatoare, lipsind prezentul recurs de orice interes actual cu privire la forma concedierii și a plății compensatorii aferente.
Astfel, chiar și în ipoteza în care concedierea recurentei-contestatoare ar fi avut natura unei concedieri colective trebuie avut în vedere faptul că recurentei- contestatoare i s-ar fi cuvenit tot 3 salarii medii brute potrivit art. 17.4 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel unității.
Susține intimata pârâtă că eventuala aplicabilitate în speță a Contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii comerț pentru anul 2010, potrivit căruia angajatorul este obligat la plata unei compensații de 6 salarii în cazul unei concedieri colective, nu poate fi primită.
Astfel, la momentul emiterii deciziei de concediere a recurentei- contestatoare, E. nu era ținută de prevederile Contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii comerț întrucât, pe de o parte, obiectul principal de activitate
E. (astfel cum este identificat prin codul CAEN) nu se încadrează în ramura comert, iar, pe de altă parte, respectivul contract colectiv era deja expirat la momentul emiterii deciziei de concediere a recurentei-contestatoare.
În acest sens, intimata pârâtă invocă faptul potrivit Anexei nr. 4 la CCMUN 2007-2010, în cadrul ramurii comerț erau incluse societățile cu următoarele coduri CAEN (în versiunea Rev. 1): 501, 503-505, 51, 52 și 70.
Potrivit certificatului constatator eliberat de Registrul Comerțului, obiectul principal de activitate al E. este ,,Alte servicii de alimentație n.c.a", activitate identificată prin codul CAEN 5629 (în versiunea Rev. 2) și CAEN 55 (în versiunea Rev.l).
Așadar, la momentul concedierii recurentei-contestatoare, obiectul de activitate al E. nu figura între cele prevăzute expres de CCMUN 2007-2010 în Anexa nr. 4 ca fiind circumscrise ramurii comerț. Pe cale de consecință, E. nu putea fi ținută de prevederile unui contract colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii de comerț.
Chiar în măsura în care s-ar admite, prin absurd, apartenența E. la ramura comerț, la momentul emiterii deciziei de concediere a Recurentei- Contestatoare (_ ), contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii comerț nu mai era în vigoare, acesta expirând la data de_ .
În acest sens, precizează că intrarea în vigoare a Contractului colectiv la nivelul ramurii comerț s-a produs în data de_, odată cu înregistrarea acestuia la M. Muncii, familiei și Protecției sociale sub nr. 42/01/_, iar potrivit art. 4 alin. (1) și din Contractul colectiv "Prezentul contract se încheie pe o perioadă de un an, cu posibilitatea revizuirii. Dacă niciuna dintre părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract."
În ceea ce privește alin. (2) al art. 4 menționat, instanța urmează să constate că prevederea potrivit căreia contractul va fi prelungit până la încheierea unui nou contract este nulă, fiind dată cu încălcarea prevederilor legale, respectiv ale art. 23 alin (1) din Legea nr. 130/1996
Rezultă, așadar, că, începând cu_, Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii comerț urma a fi considerat expirat. De altfel, acest aspect a fost confirmat în mod oficial și de M. Muncii.
a2) Netemeinicia promovării recursului în considerarea formei concedierii
În mod corect a apreciat instanța de fond că, în speță, concedierea recurentei-contestatoare a fost o concediere individuală și nu colectivă.
Raportat la prevederile art. 68 (1) lit. c) din Codul muncii pârâta nu a efectuat concedieri colective într-o perioadă de 30 de zile calendaristice față de momentul concedierii recurentei-contestatoare, având în vedere că:
- în intervalul_ -_ (cu 30 de zile înainte de emiterea deciziei de concediere a recurentei-contestatoare), E. avea în total 964 de salariați, din care singură persoană a fost concediată individual în baza art. 65 (1) din Codul muncii.
- în intervalul_ -_ (cu 30 de zile după emiterea deciziei de concediere a recurentei-contestatoare), E. avea in total 980 de salariați, din care 20 de persoane au fost concediate individual în baza art. 65 (1) din Codul muncii, între care și recurenta-contestatoare.
Față de aceste împrejurări de fapt, rezultă foarte clar că modalitatea în care a fost concediată recurenta-contestatoare nu putea fi calificată ca fiind o procedură de concediere colectivă, în înțelesul art. 68 (1) lit. c) din Codul muncii.
Prin urmare, plata compensatorie la care recurenta-contestatoare era îndreptățită în cazul unei concedieri individuale urma a fi stabilită potrivit contractului colectiv încheiat la nivelul E., respectiv 3 salarii medii brute pe societate, având în vedere vechimea în muncă a acesteia mai mare de 15 ani.
B. Criticile recurentei-contestatoare asupra modului de calcul al compensației sunt, în principal, inadmisibile, iar, în subsidiar, neîntemeiate
b1) În ce privește inadmisibilitatea recursului motivat de modul de calcul al sumei compensatorii învederează că solicitarea recurentei-contestatoare, prin cererea de recurs, în sensul obligării pârâtei la restituirea sumelor reținute cu titlu de contribuții sociale are natura unei cereri noi raportat la acțiunea introductivă, iar potrivit dispozițiilor procesuale civile în vigoare - art. 294 alin. (1) și art. 316 C.proc.civ ., în calea de atac nu pot fi primite cereri noi.
b2) Pe de altă parte, se susține că recursul cu privire la modul de calcul al sumei compensatorii este neîntemeiat întrucât societatea a calculat și reținut în mod corect contribuțiile sociale aferente compensației plătite recurentei- contestatoare, în deplină conformitate cu dispozițiile art. 2964(1) din Codul fiscal, art. 55 alin. (1) din Codul fiscal, pct. 68 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.
Având în vedere formularea non-exhaustivă a textului, apreciază că, atât timp cât plățile compensatorii la concediere colectivă sunt circumscrise veniturilor salariale în accepțiunea Codului fiscal, se impune ca și plățile compensatorii acordate în cadrul concedierilor individuale să beneficieze de aceeași calificare legală, pentru identitate de rațiune.
Cu privire la capătul de cerere nr. 2 arată că, din modul în care recurenta-contestatoare a înțeles să formuleze cel de-al doilea capăt de cerere din acțiunea introductivă, rezultă fără putință de tăgadă că aceasta contestă însăși data concedierii, unul dintre elementele esențiale ale măsurii de concediere dispuse de angajator, cerere ce urmează a fi calificată drept o contestație împotriva deciziei de concediere.
În opinia intimatei pârâte criticile recurentei cu privire la dezlegarea dată de către instanța de fond acestui capăt de sunt, în principal, inadmisibile, iar, în subsidiar, tardive, iar pe fond, în măsura în care s-ar aprecia recursul admisibil și introdus în termenul legal, învederează că cererea acesteia de obligare a pârâtei la plata salariilor și celorlalte drepturi cuvenite pentru perioada_ -_ este neîntemeiată.
1. Sub aspectul inadmisibilității cererii recurentei-contestatoare se arată că, în lumina formulării exhaustive a art. 80 din Codul muncii și prin interpretarea logică a prevederilor sale, nu putem ajunge decât la concluzia că, în cazul în care concedierea salariatului a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, răspunderea angajatorului se va concretiza exclusiv prin: anularea deciziei de concediere, plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul și reintegrarea salariatului, la cererea expresă a acestuia.
  În consecință, salariatul concediat nu poate pretinde altceva decât ceea ce a permis în mod expres legiuitorul, iar instanța de judecată nu se poate substitui acestuia prin încuviințarea unei cereri în afara legii.
  Având în vedere că cererea Recurentei de modificare a datei concedierii nu poate fi circumscrisă sub nicio formă prevederilor art. 80 din Codul muncii, se impune respingerea acesteia ca fiind inadmisibilă.
2. În ce privește excepția tardivității cererii recurentei-contestatoare se arată că sunt aplicabile prevederile art. 268 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, potrivit cărora salariatul concediat poate contesta măsurii concedierii în fața instanței de judecată în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia de concediere.
  Decizia de concediere i-a fost comunicată contestatoarei în data de_, astfel că aceasta putea contesta data concedierii până la data de_ . Chiar dacă am lua în considerare prevederile mai favorabile ale Legii nr. 62/2011, care instituie, prin art. 211, un termen de 45 de zile calendaristice pentru contestarea măsurilor unilaterale de încetare a contractului de muncă, cererea contestatoarei urmează a fi considerată în continuare tardivă.
3. Pe fond, pârâta învederează faptul că reclamanta nu a prestat nici un fel de activitate în folosul E. în perioada_ -_ . Pe cale de consecință, cererea acesteia de obligare a pârâtei la plata salariilor și celorlalte drepturi cuvenite pentru perioada_ -_ este neîntemeiată.
Cu privire la capătul de cerere nr. 4 se arată că în mod corect a reținut instanța de fond că, raportat la prevederile art. 36 din OUG nr. 158/2005, atât timp cât asiguratul nu prezintă angajatorului certificatul de concediu medical în termenul prevăzut de lege, acesta nu va putea beneficia de concediul și indemnizația aferentă de asigurări sociale de sănătate.
Având în vedere că recurenta-contestatoare nu a înregistrat la societate niciun certificat medical pentru perioada solicitată (_ -_ ), aceasta nu poate pretinde E. plata concediului medical.
Din perspectiva probațiunii, trebuie avut în vedere faptul că E. se afla în situația în care ar fi necesară probarea unui fapt negativ.
Pe cale de consecință, rezultă că recurenta-contestatoare este cea căreia îi revine sarcina de a dovedi comunicarea către E. a certificatului de concediu medical pentru perioada solicitată. Or, în spetă, recurenta-contestatoare nu a reușit să probeze această împrejurare.
Cu privire la capătul de cerere nr. 5 intimata pârâtă arată că o parte din pretențiile recurentei - contestatoare din capătul al cincilea de cerere din acțiunea introductivă au fost tardiv formulate, intimata pârâtă invocând, în raport de prevederile art. 268 alin. (1) lit.c) din Codul muncii și ale art. 211 lit. c din Legea nr. 62/2011, excepția prescripției dreptului la acțiune pentru acordarea sporului pentru orele suplimentare pentru perioada_ -_ .
Totodată, susține că pretențiile formulate prin acest capăt de cerere sunt întrutotul neîntemeiate, întrucât E. a plătit acesteia toate orele suplimentare și toate sporurile cuvenite, concluzie probata prin fișele colective de pontaj și statele de plată depuse la dosarul cauzei.
In cadrul E. nu există nicio condică de prezență, deși recurenta- contestatoare a susținut aceasta, singurele documente interne care atestă prezența la locul de muncă a salariaților fiind fișele colective de pontaj.
Arată, de asemenea, că, din perspectiva probațiunii, trebuie avut în vedere faptul că E. se afla în situația în care ar fi necesară probarea unui fapt negativ. Astfel, atunci când angajatorul este acuzat a fi autorul unor fapte negative (în speță, neprezentarea condicilor de prezență), sarcina probei se răstoarnă, urmând ca salariatul să dovedească faptul pozitiv contrar corespunzător (respectiv, faptul că orele suplimentare au fost efectiv lucrate).
Practic, în acest fel se revine la dreptul comun, la principiul onus probandi incumbit actori, astfel că recurenta-contestatoare este cea căreia îi revine sarcina de a dovedi faptul că a lucrat ore suplimentare. Ori, în speță, contestatoarea nu a reușit să probeze această împrejurare.
Cu privire la capătul de cerere nr. 6 intimata pârâtă arată că înțelege să se sprijine pe motivele invocate în cererea de recurs formulată, reiterând faptul că instanța a dat altceva decât s-a cerut, că parte din pretențiile reclamantei sunt prescrise, iar pe fondul cauzei, pretențiile recurentei nu sunt întemeiate.
Cu privire la capătul de cerere nr. 8 arată că, față de prevederile legale în materie, cererea recurentei-contestatoare de acordare a daunelor morale este nejustificată, în speță nefiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile a angajatorului.

Potrivit legislației actuale, acordarea daunelor morale salariatului ca urmare a faptei ilicite a angajatorului în cadrul raportului de muncă a fost consacrată expres prin art. 269 (1) din Codul muncii.

Acordarea daunelor morale de către angajator în cadrul răspunderii civile contractuale a fost consacrată cu titlu de excepție. Pe cale de consecință, se impune ca acordarea acestui tip de daune în cazul unei situații ilicite din partea angajatorului să fie analizată cu maximă reticență.

Astfel, în lumina art. 269 (1), crearea acestui prejudiciu moral trebuie dovedită de către salariat în condițiile răspunderii contractuale, urmărindu-se îndeplinirea tuturor condițiilor de angajare a răspunderii, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul suferit de salariat, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu precum și vinovăția angajatorului.

Contrar regulii generale instituite de art. 287 din Codul muncii, salariatul este cel ținut să facă dovada îndeplinirii tuturor elementelor care atrag răspunderea civilă contractuală a angajatorului pentru susținerea cererii de acordare a daunelor morale.

În speță, susținerile recurentei-contestatoare nu sunt de natură a fundamenta fapta ilicită pretinsă a fi săvârșită de pârâtă, în calitate de angajator.

Raportat la susținerile Recurentei, aspectele invocate de aceasta au un caracter pur speculativ, în condițiile în care: - pârâta se afla în imposibilitate obiectivă de a-i elibera toate documentele necesare constituirii dosarului pentru șomaj, întrucât parte dintre aceste documente nu se aflau în posesia societății. În acest sens, precizează că, în intervalul indicat de recurenta, carnetul de muncă al acesteia s-a aflat în posesia autorităților din subordinea M. ui Muncii, în vederea prelucrării datelor.

Societatea și-a îndeplinit obligația legală potrivit Legii nr. 76/2002 de a elibera recurentei documentele necesare înainte de încetarea raporturilor de muncă, întrucât încetarea efectivă a raporturilor de muncă s-a produs după data comunicării deciziei de concediere, respectiv_ . Având în vedere că Legea nr. 76/2002 nu stabilește expres un termen în care angajatorul are obligația de a elibera astfel de documente, iar documentele necesare obținerii indemnizației de șomaj i-au fost eliberate recurentei-contestatoare odată cu decizia de concediere rezultă că pârâta și-a îndeplinit obligația legală.

Oricum nu se poate stabili cu certitudine momentul la care recurenta- contestatoare ar fi obținut indemnizația de șomaj, chiar în măsura în care societatea i-ar fi eliberat documentele necesare înainte de comunicarea deciziei de concediere (respectiv_ ), întrucât acordarea aceste indemnizații depinde de autoritatea competentă.

Pe cale de consecință, E. nu se face vinovată de comiterea niciunei fapte ilicite, astfel că nu poate fi angajată răspunderea patrimonială a acesteia.

Sarcina de a proba prejudiciul suferit revine exclusiv reclamantei. Or, reclamanta nu a făcut nici dovada existenței prejudiciului moral, afirmațiile acesteia fiind lipsite de orice suport probatoriu. De aceea, instanța nu poate proceda în mod arbitrar, stabilind întinderea și existența prejudiciului fără dovezi concludente și pertinente produse de reclamanta.

Chiar în măsura în care am admite că reclamanta a suferit un prejudiciu moral cauzat de neeliberarea la timp a documentelor pentru obținerea indemnizației de șomaj, nu trebuie neglijat că aceasta a beneficiat de această

indemnizație de șomaj începând cu data de_ .

Prin urmare, pretinsul prejudiciu moral suferit de aceasta a fost reparat. Pe cale de consecință, nu poate fi angajată răspunderea patrimonială a pârâtei.

În condițiile inexistenței unei fapte ilicite a pârâtei și a unui prejudiciu suferit de reclamantă, nu poate fi vorba de dovada existenței unei legături de cauzalitate pentru antrenarea răspunderii juridice a pârâtei.

Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea pârâtei (f. 124-136),

prin care a învederat următoarele:

Cu privire la suma de 997 RON precizează că pârâta nu a prezentat niciun document justificativ care să demonstreze că aceasta a reprezentat valoarea unui salariu compensatoriu, această sumă putând foarte bine reprezenta alte drepturi salariale însumate.

Din adeverințele prezentate de pârâtă în prima instanță nu rezultă că suma de 78 RON a fost virată în contul fondului de asigurări sociale pentru pensii și luna martie nu poate fi adăugată la vechimea în muncă, iar suma de 148 Ron pentru fondul asigurărilor de sănătate nu i-ar fi folosit pentru că pârâta nu i-ar fi putut elibera adeverință pentru medic din care să rezultă că este salariat și contribuie la acest fond, pentru că nu mai era angajată acesteia de la data de _

Rezultă deci inutilitatea reținerii acestor sume și prin urmare, întemeiat recursul reclamantei în acest sens.

Cu privire la aplicabilitatea în speță a Contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii comerț pentru anul 2010 arată că pârâta putea încheia la nivel de ramură un singur contract colectiv de muncă.

În raport de faptul că lista cuprinsă în anexa 3 la CCMR - comerț în care și pârâta este cuprinsă și în textul acestui contract la art. 3 (1) lit. a și art. 97 sunt specificate diviziunile cod CAEN printre care și 56, la care se aplică prevederile CCM- ramura Comerț pentru anul 2010, obiectul de activitate identificat prin cod CAEN 5629 făcând parte din clasa 5629, grupa 562, diviziunea 56, recurenta reclamantă concluzionează că pârâta a fost reprezentată la negocierea CCM - ramură comerț în conformitate cu prevederile Legii nr. 130/1996.

Dacă pârâta consideră sau ar fi considerat că este listată neîntemeiat ca societate căreia i se aplică prevederile Contractului de mai sus, avea posibilitatea inițierii unor demersuri către MMFPS în vederea eliminării ei de pe listă și să publice acest lucru în Monitorul Oficial al R. âniei.

Mai arată că o decizie de concediere se emite și se comunică cel puțin la aceeași dată cu acordarea preavizului de 20 de zile lucrătoare; în speță Decizia - hotărâre i s-a comunicat reclamantei în scris prin documentul intitulat "preaviz";, emis la data de_ .

Potrivit art. 75 din Legea nr. 53/2003, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei, deci de la data de_, când a demarat procedura de concediere prin acordarea preavizului.

Pârâta a afirmat în întâmpinarea formulată că M. Muncii a confirmat în mod oficial că CCM - ramură comerț a expirat începând cu data de_, așadar, până la data de_ acesta era în vigoare.

Luând în considerare aspectele de mai sus, rezultă fără îndoială că pârâta era ținută de prevederile CCM ramura comerț și la data comunicării disponibilizării contractul era în vigoare.

Mai arată că încheierea CCM unitate are la bază prevederile CCM ramură industriei alimentare, a băuturilor și tutunului pe anul 2008 și că și acest CCM ramura prevede că în cazul concedierilor colective salariații beneficiază de compensații de 6 salarii.

Cererea pârâtei de admitere a excepției lipsei de interes este neîntemeiată deoarece interesul a existat pe tot parcursul procesului, atât în acțiunea introductivă, cât și în recurs.

În primă instanță nu s-a stabilit caracterul concedierii și nici plata salariilor compensatoare aferente potrivit prevederilor CCM ramura comerț pentru anul 2010.

Raportat la apărările pe fond formulate de intimata pârâtă privitor la acest capăt de cerere recurenta reclamantă menționează că în viziunea pârâtei concedierile colective se pot efectua doar în temeiul art. 65 alin. 1 din C. muncii și doar în măsura în care numărul salariaților concediați în temeiul articolului respectiv depășește numărul de 30 raportat la data încetării raporturilor de muncă, în speță,_, într-o perioadă de 30 de zile.

În raport de prevederile art. 68 alin. 1 lit. c din codul muncii recurenta reclamantă arată că disponibilizarea în temeiul art. 65 alin. 1 C. muncii este doar unul dintre motivele pentru care se poate concedia un salariat din motive neimputabile lui.

Pârâta a demonstrat prin prezentarea situației concedierilor, că numărul total de salariați cu care a încetat relațiile de muncă începând cu data de_ a fost de 46 din care 20 în temeiul art. 65 alin. 1 C. muncii, iar cu 26 în temeiul altor articole din același cod.

Rezultă deci indubitabil că disponibilizarea reclamantei a făcut parte dintr-o concediere colectivă și nu individuală.

Referitor la apărările intimatei pârâte privind al doilea capăt de cerere recurenta reclamanta menționează că nu a formulat nicio cerere de contestare a datei concedierii, ci a invocat faptul că pârâta nu s-a achitat de obligația asumată de a elibera documentele necesare, respectiv documentul decizie în termen de 5 zile de la emitere, precum și de obligația legală de a elibera documentele necesare pentru întocmirea dosarului pentru obținerea indemnizației de șomaj.

Mai arată că pârâta nu a solicitat-o în niciun fel pentru efectuarea unei munci în folosul ei. De altfel, recunoaște că încetarea efectivă a raporturilor de muncă s-a produs după data de_ .

Cu privire la apărările vizând capătul de cerere prin care a solicitat plata concediului medical arată că potrivit art. 36 alin. 2 din O.U.G. nr. 158/2005, reclamanta avea la dispoziție 25 de zile pentru a prezenta adeverința de concediu medical, fiind greu de admis că nu a prezentat-o în timp util, neprezentarea ei generând absențe nemotivate în urma cărora se putea dispune desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

A mai arătat că a afirmat că statele de plată sunt fals întocmite întrucât cele depuse de pârâtă nu erau la fel cu cele primite de ea lunar.

Din statele de plată prezentate de reclamantă rezultă clar că pentru orele suplimentare care au fost ele plătite, s-a aplicat un spor de 75 %, mai mic decât cel prevăzut în C.C.M. - unitate care era de 100%, iar pentru zilele de sâmbătă și duminică un spor de doar 5%, mult mai mic decât cel prevăzut de C.C.M. unitate care era de 100%, și acela doar cele aferente anului 2010-2011.

Ordinul nr. 3512/2008 instituie obligația păstrării în arhivă a registrelor de contabilitate, a documentelor contabile, precum și a documentelor justificative a orelor suplimentare, orelor de noapte, concediu de odihnă, concediu medical, învoiri, concediu fără salariu, absențe nemotivate, pe o perioadă de 10 ani cu începere de la data începerii exercițiului financiar în cursul căruia au fost întocmite.

Subliniază că aceste documente trebuie să existe și că susține în continuare existența lor, solicitând obligarea pârâtei să le prezinte în fața instanței.

Pretenția pârâtei ca reclamanta să facă proba efectuării orelor suplimentare este aberantă, întrucât aceste condici de prezență și foi colective sunt documente justificative în exemplar unic, care rămân în posesia angajatorului.

Cu privire la capătul de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune morale, recurenta reclamantă precizează că nu a solicitat acordarea daunelor morale pentru calitatea pârâtei de angajator, ci pentru faptul că aceasta nu a respectat obligațiile legale în calitate de disponibilizator cu strictă referire la obligațiile care îi reveneau potrivit Legii nr. 76/2002.

Recurenta reclamanta arată că pe perioada_ -_ nu a avut niciun fel de venituri, astfel adunându-se restanțe la utilități, energie electrică, abonament telefonic, rată bancară, neavând posibilitatea de a le achita.

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Curtea de Apel reține următoarele:

Analizând cu prioritate excepția invocată de reclamantă privind tardivitatea recursului formulat de pârâtă, Curtea constată că excepția este neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 215 din Legea nr. 62/2011, termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunțate de instanța de fond.

Curtea constată că sentința civilă nr. 6163/2012 pronunțată în cauză de Tribunalul Cluj a fost comunicată pârâtei la data de_, astfel cum rezultă din dovada de comunicare de la fila 199 din dosarul de fond, iar recursul formulat de pârâtă a fost depus recomandat la oficiul poștal la data de_, aspect care rezultă din data poștei înscrisă pe plicul aflat la fila 20 dosar recurs și pe nota de inventar anexă.

Potrivit prevederilor art. 101 alin. 1 din codul de procedură civilă termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul, iar potrivit prevederilor art. 104 cod procedură civilă actele de procedură trimise prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea lui.

În raport de aceste prevederi legale și având în vedere că pârâta a depus recursul la oficiul poștal în termenul legal, Curtea reține că aceasta a formulat recursul în termenul prevăzut de lege, astfel că va respinge excepția tardivității recursului invocată de reclamantă.

Procedând la analiza recursurilor formulate, Curtea reține următoarele:

Potrivit primului capăt de cerere formulat de reclamantă prin cererea introductivă de instanță, aceasta a solicitat obligarea pârâtei la specificarea clară a felului concedierii efectuate la data de_ și la acordarea salariilor compensatorii cuvenite, în funcție de felul concedierii.
Raportându-se la numărul de concedieri despre care avea cunoștință că au fost efectuate la data de_ dintre salariații de la punctul de lucru unde își desfășurase activitatea, reclamanta a avansat ideea că este posibil ca acele concedieri să reprezinte de fapt o concediere colectivă, iar în raport de această situație a menționat că potrivit contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii comerț ar fi trebuit să beneficieze de compensații bănești de minim 6 salarii brute.
Rezultă din modul de formulare a acestui capăt de cerere, precum și din precizările ulterioare ale reclamantei că aceasta nu urmărește anularea măsurii concedierii, cu toate consecințele ce ar deriva dintr-o asemenea anulare, conform art. 80 din codul muncii republicat, ci urmărește doar obligarea pârâtei să îi achite compensațiile cuvenite ca urmare a concedierii pentru motive care nu țin de persoana sa
Aspectele cu privire la forma concedierii sunt supuse analizei instanței de către recurenta reclamantă doar pentru a se stabili cuantumul compensației la care era îndreptățită, cuantumul acestei compensații fiind diferit, în opinia reclamantei, în funcție de forma concedierii.
În condițiile în care recurenta reclamantă susține că în situația unei concedieri colective ar fi fost îndreptățită la o compensație de 6 salarii brute lunare conform Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, chiar dacă în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate se prevede un cuantum identic al compensației pentru concediere, indiferent de forma concedierii - individuală sau colectivă (respectiv trei salarii medii brute), nu se poate considera că recurenta reclamantă nu ar justifica un interes în formularea motivului de recurs privind forma concedierii.
Potrivit deciziei nr. 717/_ emisă de SC E. R. S., contractul individual de muncă al reclamantei a încetat începând cu data de_, în conformitate cu prevederile art. 65 din codul muncii, ca urmare a desființării postului.
Prin întâmpinarea depusă la recursul reclamantei pârâta a menționat faptul că în intervalul cu 30 de zile anterior emiterii deciziei de concediere a reclamantei avea un număr de 964 de salariați, dintre care o persoană a fost concediată individual în baza art. 65 alin. 1 din codul muncii, iar în intervalul 1-_ avea un număr de 980 de salariați, din care 20 de persoane au fost concediate individual în baza art. 65 din codul muncii.
Art. 68 lit. c din codul muncii prevede că prin concediere colectivă se înțelege concedierea, într-o perioadă de 30 zile calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu țin de persoana salariatului, a unui număr de cel puțin 30 de salariați, dacă angajatorul care disponibilizează are încadrați cel puțin 300 de salariați.
Intimata-pârâtă SC E. R. S. a depus la dosar situația încetării raporturilor de muncă în lunile februarie 2011 și martie 2011 din care rezultă că, în temeiul art. 65 din codul muncii, în luna februarie 2011 a fost concediată o persoană, în luna martie 2011 - 20 de persoane, iar în luna aprilie 2011 - 5 persoane.
Totodată, s-a evidențiat faptul că în baza altor temeiuri legale, în luna februarie 2011 au încetat contractele individuale de muncă privind 21 de salariați, în luna martie 2011 - 46 de salariați, iar în luna aprilie 2011 - 27 de salariați.
Raportat la acest din urmă aspect recurenta reclamantă a susținut că ar trebui luate în considerare la stabilirea numărului de concedieri în sensul art. 68 lit. c din codul muncii și alte concedieri efectuate de societatea pârâtă, întrucât din dispozițiile legale menționate nu rezultă limitarea numărului concedierilor ce trebuie luate în calcul la cele efectuate în temeiul art. 65 din codul muncii.
Sub acest aspect Curtea reține că art. 65 din codul muncii definește concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului ca reprezentând încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
Conform art. 68 alin. (2) din Codul muncii, la stabilirea numărului efectiv de salariați concediați, se au în vedere și acei salariați cărora le-au încetat contractele individuale de muncă, din inițiativa angajatorului, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana salariatului, cu condiția existenței a cel puțin cinci concedieri.
Prin urmare, sunt vizați, pentru stabilirea existenței unei concedieri colective, doar salariații concediați pentru motive care nu privesc persoana lor, neputând fi luați în calcul salariații cărora le-au încetat raporturile de muncă din alte motive, precum cele reglementate de art. 55 lit. a sau lit. b din codul muncii.
Textul de lege anterior citat, precum și celelalte dispoziții legale interne referitoare la concedierea colectivă sunt în conformitate cu prevederile Directivei nr. 98/59/CE a Consiliului din_ privind apropierea legislațiilor statelor membre referitor la concedierile colective.
Potrivit prevederilor art. 1 lit. a) din directivă, concedierea colectivă este acea concediere efectuată de un angajator "dintr-unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana lucrătorului";, legislația națională fiind în concordanță cu norma comunitară.
Prin Hotărârea din 12 octombrie 2004 în cauza C - 55/02, Comisia contra Portugalia, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că, în spiritul Directivei
nr. 98/59/CE, noțiunea de concediere colectivă înglobează orice încetare a contractelor de muncă, care nu este datorată voinței lucrătorului și deci fără consimțământul său.
În cauză însă recurenta reclamantă nu a precizat în concret la care anume alte cauze de încetare face referire pentru a se putea analiza în concret dacă respectiva concediere trebuie luată în calcul conform art. 68 din codul muncii.
În consecință, având în vedere că din situația concedierilor prezentată de către societatea pârâtă rezultă că numărul total al concedierilor dispuse pentru motive fără legătură cu persoana salariaților, într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, conform art. 68 alin.1 din Codul muncii, se află sub limita de 30 de salariați prevăzută de lege, Curtea constată ca fiind nefondate susținerile recurentei reclamante în sensul că încetarea contractului său individual de muncă a fost dispusă în cadrul unei concedieri colective.
Drept urmare, reținând că reclamanta a fost concediată pentru motive ce nu țin de persoana acesteia, în cadrul unei concedieri individuale, Curtea constată că în mod corect a reținut instanța de fond că sunt incidente prevederile art. 17 pct. 17.4 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate (a cărui aplicabilitate în cauză nu este contestată de către societatea pârâtă) potrivit cărora reclamanta este îndreptățită la plata unei compensații în cuantum de 3 salarii medii brute pe societate, având în vedere și vechimea acesteia în muncă de peste 15 ani.
Din fluturașul de salariu pe luna martie 2011 (fila 116 dosar fond) rezultă că pârâta a achitat reclamantei suma de 997 lei net (venitul brut fiind în sumă de 1413 lei, din care au fost reținute suma de 148 lei - CAS angajat, suma de 78 lei
- CASS 5,5% și suma de 190 lei cu titlu de impozit), pârâta arătând că această sumă a reprezentat plata compensatorie în cuantum de un salariu mediu brut pe societate.
Curtea urmează a înlătura susținerile recurentei reclamante prin care se invocă faptul că nu rezultă din înscrisul respectiv că acea sumă i-a fost achitată cu titlu de plată compensatorie, întrucât argumentele prezentate de aceasta apar ca fiind doar presupuneri ale sale că acea sumă ar fi putut reprezenta și plata altor drepturi, fără ca aceasta să depună dovezi concrete în sensul susținerilor sale. În egală măsură, din înscrisul respectiv nu s-ar putea reține că acea sumă reprezintă drepturile bănești enumerate de recurentă prin răspunsul la
întâmpinare (f. 125), astfel încât în condițiile în care instanța nu a fost învestită cu o cerere privind eventuala îndreptățire a reclamantei la plata unor compensații pentru zile de concediu de odihnă neefectuat, nu s-ar putea reține fundamentat că acea sumă ar reprezenta plata drepturilor respective.
Referitor la susținerile din recurs ale recurentei reclamante privitoare la nelegala reținere de către pârâtă a sumelor de 148 lei, cu titlu de contribuție de asigurări sociale și a sumei de 78 lei cu titlu de asigurări sociale de sănătate Curtea constată că într-adevăr, reclamanta nu a formulat în mod expres în primă instanță un capăt de cerere prin care să solicite restituirea sumelor reținute cu titlu de CAS angajat și CASS. Însă, în raport de faptul că în fața instanței de fond pârâta a precizat că suma respectivă reprezenta plată compensatorie, fiind luată în consecință în considerare de instanță ca o plată parțială a sumei la care era
îndreptățită cu acest titlu reclamanta, solicitarea reclamantei din recurs nu poate fi interpretată ca o cerere nouă în recurs, ci apare ca o critică prin care se tinde la cuantificarea corectă a sumei la care este îndreptățită, în condițiile în care instanța de fond a reținut că pârâta i-a achitat deja o sumă reprezentând un salariu mediu pe societate.
Pe de altă parte, clarificarea aspectului invocat de recurenta reclamantă prezintă relevanță și din perspectiva lămuririi cuantumului sumei la care a fost
obligată pârâta cu acest titlu prin sentința atacată, respectiv dacă suma netă datorată este cea rezultată în urma reținerii doar a impozitului pe venit sau cea rezultată în urma reținerii și a contribuțiilor menționate mai sus.
În consecință, procedând la analiza acestei critici formulate de recurentă, Curtea reține că, în raport de prevederile art. 55 și 296^4 din Codul fiscal și pct. 68 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, plățile compensatorii sunt asimilate din punct de vedere fiscal unor venituri salariale supuse impozitării și pentru care se datorează contribuțiile sociale individuale obligatorii, astfel încât această critică formulată de reclamanta recurentă apare ca nefondată.
Prin cel de-al doilea capăt de cerere reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la schimbarea datei de_ cu data de_ ca fiind data desfacerii contractului de muncă și la plata salariilor și celorlalte drepturi ce i se cuveneau pe perioada_ -_, precum și a obligațiilor către bugetele asigurărilor pentru șomaj, sănătate, pensie.
Astfel cum s-a arătat, în decizia nr. 717/_ emisă de SC E. R. S. s- a menționat încetarea contractului individual de muncă al reclamantei începând cu data de_ .
Această decizie a fost comunicată reclamantei la data de_, situație care rezultă din procesul verbal depus la fila 13 dosar fond și confirmată de altfel de pârâtă atât prin întâmpinarea depusă în primă instanță (fila 20 dosar fond), cât și prin întâmpinarea depusă în recurs.
Potrivit prevederilor art. 77 din codul muncii republicat (fost art. 75 din codul muncii în forma și numerotarea în vigoare până la data de_ ) decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.
Se reține astfel că, independent de data înscrisă în decizia de concediere ca fiind data de la care încetează contractul individual de muncă, data concretă la care contractul respectiv încetează este data la care decizia de concediere se comunică salariatului.
În consecință, cererea reclamantei prin care invocă faptul că de fapt decizia de concediere a produs efecte și deci contractul individual de muncă a încetat la o dată ulterioară celei înscrise în decizie, ca urmare a comunicării acestei decizii la o dată ulterioară nu poate fi considerată inadmisibilă.
Cu alte cuvinte, nu se poate considera că fostul salariat ar putea formula o asemenea solicitare doar în cadrul unei contestații împotriva deciziei de concediere, în condițiile în care acesta nu contestă măsura concedierii și nici nu solicită acordarea unor despăgubiri derivând din anularea măsurii concedierii, conform art. 80 din codul muncii.
În raport de aceste aspecte Curtea apreciază că nu pot fi primite susținerile intimatei pârâte în sensul că, în lipsa unei contestații formulate în termenul legal împotriva deciziei de concediere, cererea formulată de reclamantă ar fi inadmisibilă.
Într-adevăr, reclamanta a solicitat "obligarea pârâtei la schimbarea datei de_ cu data de_ ca fiind data desfacerii contractului de muncă";, însă, în raport de motivarea în fapt și în drept expusă, această cerere nu poate fi calificată ca o contestație împotriva deciziei de concediere în sensul prevederilor art. 80 din codul muncii, întrucât reclamanta invocă de fapt o situație ulterioară emiterii deciziei de concediere, în raport de care consideră că data reală a încetării contractului său individual de muncă este cea solicitată, respectiv data de_ . Pe de altă parte, având în vedere că, așa cum s-a arătat anterior, prin această cerere reclamanta nu urmărește anularea măsurii concedierii, Curtea reține că nu poate fi calificată cererea reclamantei ca reprezentând de fapt o contestație împotriva deciziei de concediere și, în consecință, nu se poate pune
problema tardivității acestei cereri din perspectiva prevederilor art. 268 alin. 1 lit. a din codul muncii.
Analizând pe fond criticile recurentei reclamante privitor la acest capăt de cerere Curtea reține următoarele:
Referitor la cererea reclamantei de obligare a pârâtei la înscrierea în decizia de concediere a datei de_ ca fiind data desfacerii contractului de muncă, Curtea reține că această cerere nu poate fi primită întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, reclamanta invocă împrejurări ulterioare emiterii deciziei de concediere care ar avea consecințe asupra datei încetării contractului individual de muncă. Or, în condițiile în care nu se invocă împrejurări existente la momentul emiterii deciziei de concediere, nu există nici un argument pentru care să se dispună o modificare a datei menționate în decizia emisă ca fiind data încetării raporturilor de muncă.
Chiar așa fiind, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata unor despăgubiri echivalente drepturilor salariale aferente perioadei_ -_ apare ca fiind întemeiată.
Astfel, cu titlu preliminar se reține că, chiar dacă reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente perioadei_ -_, în raport de motivarea expusă de reclamantă, se reține că cererea formulată de aceasta reprezintă de fapt o cerere de despăgubiri pe care reclamanta le solicită de la fostul său angajator, pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a neîndeplinirii de către acesta a obligațiilor legale ce îi reveneau derivând din măsura concedierii dispusă.
În baza prevederilor art.17 lit. a din Legea nr. 76/2002, ca urmare a faptului că raporturile sale de muncă au încetat din motive neimputabile ei, reclamanta era îndreptățită să beneficieze indemnizație de șomaj, art. 38 din același act normativ (astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 17/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 145 din 28 februarie 2011) prevăzând că indemnizația de șomaj se acordă persoanelor prevăzute la art. 17, la cerere, de la data încetării raporturilor de muncă, dacă cererea este înregistrată la agenția pentru ocuparea forței de muncă în termen de 10 de zile de la această dată.
Art. 38 alin. 3 din același act normativ prevede că în situația în care cererea este înregistrată după expirarea termenului de 10 de zile, dar nu mai târziu de 12 luni de la data prevăzută la alin. (1), indemnizația de șomaj se acordă începând cu data înregistrării cererii.
Potrivit prevederilor art. 18 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor sociale pentru șomaj, aprobate prin HG nr. 174/2002, în vederea certificării stagiilor de cotizare și a stabilirii dreptului la indemnizație de șomaj, angajatorii au obligația de a elibera persoanelor cărora le încetează raporturile de muncă sau de serviciu o adeverință din care să rezulte
baza lunară de calcul al contribuției individuale la bugetul asigurărilor pentru șomaj, pentru fiecare lună din ultimele 12 luni, înainte de data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu, pentru care aceștia au reținut și au virat la bugetul asigurărilor pentru șomaj contribuția individuală prevăzută la art. 27 din lege și au plătit contribuția datorată de angajator prevăzută la art. 26 din lege.
În condițiile în care pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile de a comunica reclamantei decizia privind încetarea raporturilor de muncă și de a-i elibera acesteia adeverința menționată anterior, precum și cel puțin o copie a carnetului de muncă, este evident că reclamanta a fost în imposibilitate de a formula cererea pentru acordarea indemnizației de șomaj, întrucât documentele respective trebuiau anexate cererii.
Din procesul verbal depus la fila 13 dosar fond rezultă că la data de_ au fost comunicate reclamantei următoarele documente: Carnetul de muncă, Decizia nr. 717/_, adeverința nr. 717 bis/_ și adeverința șomaj nr. 1547/_ .
Împrejurarea invocată de pârâtă în sensul că a fost în imposibilitate de a elibera reclamantei carnetul de muncă întrucât acesta se afla la Casa de Pensii în vederea scanării și prelucrării datelor nu poate înlătura culpa pârâtei, întrucât aceasta putea solicita o copie a carnetului de muncă pentru a fi predat reclamantei în scopul menționat.
Totodată, se reține că societatea pârâtă nu a invocat nici o împrejurare care să fie de natură a înlătura culpa sa pentru comunicarea deciziei de concediere către reclamantă după circa trei luni de la data emiterii, precum și pentru predarea cu întârziere a adeverinței menționate, cu atât mai mult cu cât reclamanta a înregistrat la societate o cerere prin care a solicitat comunicarea documentelor respective la data de_ (aspect necontestat de către pârâtă).
Față de aceste aspecte și având în vedere și prevederile art. 77 din Codul muncii republicat, se reține ca fiind întemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu salariile de care ar fi beneficiat pe perioada_ -_ .
Este lipsit de relevanță faptul că reclamanta nu a prestat muncă pentru pârâtă în acea perioadă, întrucât reclamanta s-a întemeiat cu bună credință pe mențiunile înscrise în preaviz prin care i s-a indicat ca dată a încetării raporturilor de muncă data de_ .
Pe de altă parte, se reține că aceasta nu a rămas într-o pasivitate care să denote rea credință, în condițiile în care la data de_ a solicitat pârâtei comunicarea deciziei de concediere și a celorlalte documente menționate mai sus. Se constată astfel că părțile au rămas într-un dialog care s-a purtat asupra eliberării și comunicării documentelor respective, nepunându-se nici un moment problema reluării de către reclamantă a activității în cadrul societății pârâte.
În ce privește perioada_ -_ Curtea reține că prejudiciul suferit de reclamantă aferent acestei perioade este echivalentul indemnizației de șomaj de care aceasta nu a putut beneficia tot din culpa societății pârâte, care a înscris date eronate în adeverința emisă inițial, și abia la data de_ a eliberat reclamantei adeverința întocmită în conformitate cu prevederile legale. În acest sens se reține că adeverința cu nr. 1547/_ depusă de reclamantă la fila 189 dosar fond cuprinde venituri lunare diferite față de cele consemnate în adeverința cu același număr înmânată reclamantei la data de_ (fila 186 dosar fond).
Prin cel de-al treilea capăt de cerere reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sporului de vechime pe perioada_ -_ în procent de 25% din salariul de bază la o vechime de peste 20 de ani.
Criticile formulate de recurenta pârâtă privind prescripția dreptului la acțiune al reclamantei în ceea ce privește drepturile pretinse prin acest capăt de cerere pentru perioada 17 martie 2008 - 31 decembrie 2008 sunt întemeiate.
Astfel, Curtea notează că potrivit dispozițiilor art. 171 din codul muncii republicat (fost art. 166 din codul muncii) dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se rescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Potrivit prevederilor de la lit. I pct. III din contractul individual de muncă al reclamantei (fila 31 dosar fond), salariul se achita la data de 8 a lunii următoare celei pentru care se face plata.
Cum reclamanta a înregistrat cererea de chemare în judecată la data de 30 ianuarie 2012, iar drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2009 erau scadente
în luna februarie 2009, Curtea reține că excepția privind prescripția dreptului material la acțiune invocată de pârâta intimată pentru perioada 17 martie 2008 - 31 decembrie 2008 este întemeiată, astfel că sub acest aspect hotărârea primei
instanțe apare ca fiind nelegală și se impune modificarea acesteia în sensul respingerii ca prescrise a pretențiilor formulate de reclamantă privind acordarea sporului de vechime pentru perioada menționată.
Criticile formulate de recurenta pârâtă privind nelegalitatea admiterii acestui capăt de cerere pentru perioada 1 ianuarie 2009 -28 februarie 2011 sunt nefondate.
Astfel cum a reținut și instanța de fond, la art. 41 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național 2007-2010 s-a prevăzut clauza în sensul că "Părțile contractante sunt de acord ca în perioada următoare sa acționeze pentru includerea unor sporuri in salariul de baza, care sa reprezinte retribuția pentru munca prestata si condițiile de la locul de munca, astfel încât salariul de baza să aibă pondere majoritară în salariu.";
Sunt necontestate prin recursul formulat statuările instanței de fond în sensul că pârâta nu a făcut dovada în cauză a includerii în salariul de bază al reclamantei a sporului de vechime la care aceasta din urmă era îndreptățită.
Pornind de la prevederile art. 41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național 2007-2010 Curtea consideră ca fiind corectă susținerea recurentei pârâte în sensul că în temeiul acestei prevederi partenerii sociali aveau posibilitatea de a stabili în cadrul negocierilor colective la nivel inferior (ramură, unitate) sau individuale nivelul concret al sporului de vechime acordat salariaților.
Aceleași concluzii se impun și în raport de prevederile art. 40 alin. 3 lit. g din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii comerț, care sunt identice cu cele ale art. 41 alin. 3 lit. d din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național 2007-2010
Este necontestat în cauză faptul că la nivel de unitate nu s-au purtat negocieri cu privire la sporul de vechime ce urma a fi acordat de către societatea pârâtă salariaților proprii, aspect care rezultă de altfel și din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate depus la dosar.
De asemenea, nici în contractul individual de muncă încheiat între reclamantă și pârâtă nu se regăsește o clauză privind acordarea unui spor de vechime salariatei.
Prin recursul formulat pârâta a susținut că, în lipsa unei asemenea negocieri, instanța nu poate să pronunțe o hotărâre prin care să fie suplinită lipsa negocierilor dintre partenerii sociali cu privire la cuantumul sporului de vechime în muncă la care este îndreptățit un salariat în funcție de vechimea sa în muncă.
Raportat la situația concretă a reclamantei recurenta susține practic faptul că, în lipsa unei asemenea negocieri, procentul de 25% prevăzut prin contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru o vechime mai mare de 20 de ani nu poate fi considerat ca un minim garantat prin acest contract colectiv, ci dimpotrivă, este stabilit ca un cuantum maxim al acestui spor.
Raportat la aceste susțineri Curtea consideră că în cauză este necesar a se statua, în interpretarea prevederilor art. 41 alin. 3 lit. d din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național 2007-2010 dacă, în lipsa unor negocieri, se aplică și în cazul salariaților care au o vechime în muncă mai mare de 20 de ani, procentul de 5% din salariul de bază ca spor de vechime, ca nivel minim garantat de Contractul colectiv de muncă menționat
Cu titlu preliminar este de notat incidența prevederilor art. 8 din Legea nr. 130/1996 (act normativ în vigoare în perioada de referință), respectiv ale art. 238
din codul muncii (de asemenea în vigoare în acea perioadă) potrivit cărora
"Contractele colective de munca nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
(3) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.";
De asemenea, potrivit prevederilor art. 11 din Legea nr. 130/1996 clauzele contractului colectiv de muncă la nivel național produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din țară.
În consecință, în condițiile în care prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu s-a stabilit un cuantum al sporului de vechime cuvenit salariaților pârâtei, iar în contractul individual de muncă încheiat între reclamantă și pârâtă nu este cuprinsă nici o clauză referitoare la acordarea în favoarea salariatei a unui spor pentru vechimea în muncă, Curtea constată că reclamanta era
îndreptățită la un spor pentru vechimea în muncă la nivelul minim garantat de Contractul colectiv de muncă la nivel național, respectiv de cel la nivel de ramură aplicabil.
Textul supus interpretării, respectiv art. 41 alin. 3 lit. d din Contractul colectiv de muncă la nivel național, stipulează: "(3) Sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract sunt: (…) d) pentru vechime în muncă, minimum 5% pentru 3 ani vechime și maximum 25% la o vechime de peste 20 de ani, din salariul de bază.";
În mod evident, acest text nu poate fi interpretat în sensul că acest spor poate fi aplicat în procent fix de 5 %, indiferent de vechimea în muncă acumulată, în intervalul de peste 3 ani și nelimitat în sus, întrucât sensul dispoziției este tocmai acela de a se face o diferențiere în remunerarea salariaților în funcție de vechimea în muncă, prin acordarea unui spor de vechime progresiv, în funcție de vechimea acumulată.
Vechimea în muncă reprezintă, sub auspiciile contractului colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010, un atu al angajatului, care cu cât dobândește o mai mare vechime în muncă, se presupune că dobândește un plus de experiență, câștigând astfel o mai bună calificare, fiind reglementată, prin acest contract colectiv de muncă unic la nivel național, ca o consecință, obligația de remunerare suplimentară, în funcție de această vechime.
Nu trebuie omisă, în interpretarea textului, precizarea făcută în partea introductivă a alineatului din care face parte textul propriu-zis relevant pentru acest spor, unde se instituie caracterul minimal al sporurilor reglementate în continuare.
Prin urmare, dacă în partea introductivă a alineatului se face precizarea caracterului minimal al drepturilor reglementate în cuprinsul său, chiar dacă la litera d) se reglementează ca un maxim sporul de vechime de 25 % peste 20 de ani, acest din urmă fapt nu poate fi privit ca o anulare a primei determinări. Suprapunându-se, așadar, caracterul minim al dreptului cu cel maxim stabilit prin dispozițiile următoare, se deduce de aici intenția părților contractante de a stabili un spor de vechime fluctuant, ce pornește de la procentul minim de 5 % pentru 3 ani vechime în muncă și merge până la 25 % pentru o vechime de peste 20 de ani, acest din urmă procent fiind exact, nesupus negocierii.
Cu alte cuvinte, întrucât matematic, o valoare ce nu poate fi nici mai mică, nici mai mare decât alta, trebuie să fie egală cu aceasta, aplicând această logică textului de interpretat, rezultă că pentru o vechime în muncă de peste 20 de ani, sporul de vechime nu poate fi nici mai mic, dar nici mai mare decât 25 %, rămânând deci a fi egal cu acest procent.
Față de această interpretare a dispozițiilor aplicabile din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010, apare cu evidență faptul că nu s-ar putea concluziona că, în lipsa negocierilor, cuantumul minim al sporului de vechime aplicabil în cazul salariaților cu o vechime mai mare de 20 de ani garantat prin acest contract colectiv de muncă ar fi cel de 5% prevăzut în prima parte a dispozițiilor art. 41 alin. 3 lit. d din contractul colectiv.
Aceeași interpretare se impune și în raport de prevederile art. 40 alin. 3 lit. g din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură comerț.
În consecință, se constată că în mod corect a stabilit instanța de fond că reclamanta este îndreptățită la plata unui spor de vechime de 25% din salariul de bază al acesteia pentru perioada 1 ianuarie 2009 -28 februarie 2011.
În acest context Curtea mai reține că în mod corect a reținut instanța de fond că pârâtei îi este aplicabil Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii comerț pe anul 2010.
În acest sens se reține că în Anexa nr. 3 la acest contract colectiv de muncă la nivel de ramură, cuprinzând Lista unităților în cadrul cărora se aplică prevederile contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii comerț pe anul 2010, este menționată și pârâta SC E. R. S. .
Susținerile pârâtei în sensul că din eroare ar fi fost menționată în anexa la acest contract colectiv de muncă la nivel de ramură nu pot fi primite întrucât, în condițiile în care aprecia că a fost menționată în mod eronat în această anexă, pârâta avea posibilitatea efectuării unor demersuri în vederea rectificării erorii și radierii societății din lista respectivă.
Or, în cauză pârâta s-a limitat a face afirmația respectivă, fără a face dovada vreunui demers la autoritățile competente prin care să fi informat asupra erorii ce pretinde că s-a comis și să fi solicitat remedierea situației.
Pe de altă parte, raportat la susținerile pârâtei privind faptul că nu îi sunt aplicabile prevederile Contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii comerț întrucât obiectul principal de activitate a societății este "alte servicii de alimentație n.c.a";, activitate identificată prin codul CAEN 5629 (în versiunea Rev. 2), respectiv CAEN 55 (în versiunea Rev. 1), iar potrivit Anexei 4 la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Național pe anii 2007-2010, în cadrul ramurii comerț erau incluse societățile care aveau codurile CAEN 501, 503-505, 51, 52, 70 (în versiunea Rev. 1) Curtea reține că în cauză sunt relevante prevederile art. 97 din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii comerț pe anul 2010 care prevede că "unitățile și grupurile de unități pentru care sunt aplicabile prevederile prezentului contract colectiv de muncă sunt cele prevăzute în anexa nr. 3 sau dacă au ca domeniu principal de activitate comerțul, alimentația publică, distribuție, închirierea bunurilor imobiliare proprii, jocurile de noroc și pariurile conform codurilor CAEN 45, 46, 47, 56, 68.2, 92.
Cum obiectul de activitate al pârâtei identificat prin codul CAEN 5629 face parte din diviziunea 56, grupa 562, clasa 5629, Curtea constată ca fiind nefondate susținerile pârâtei în sensul că nu îi sunt aplicabile prevederile Contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii comerț pe anul 2010.
De asemenea, în raport de dispozițiile art. 11 alin.2 din Legea nr. 130/1996 se reține că societății îi poate fi aplicabil un singur contract colectiv de muncă la nivel de ramură, iar în cauză pârâta nici nu a susținut că este menționată într-un contract colectiv de muncă la nivelul altei ramuri, acesta constituind un argument în plus care susține concluzia că pârâtei îi era aplicabil Contractul Colectiv de Muncă la Nivelul Ramurii Comerț, din moment ce menționată în anexa la acest contract.
Referitor la perioada de valabilitate a Contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii comerț pe anul 2010 Curtea reține că acest contract a fost
înregistrat sub nr. 42 din data de_ la M. Muncii Familiei și Protecției sociale, iar potrivit prevederilor art. 4 alin. 1 din contract, acest contract a fost încheiat pe o perioadă de un an, cu posibilitatea revizuirii. La art. 4 alin. 2 părțile au prevăzut clauza în sensul că "dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract.";
În cauză nu s-a susținut de către nici una dintre părți faptul că aplicabilitatea acestui contract colectiv ar fi încetat ca urmare a denunțării în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 menționate mai sus.
Potrivit prevederilor art. 23 din Legea nr. 130/1996 (aplicabile în cauză în ce privește problema supusă analizei, având în vedere că acest act normativ a fost abrogat începând cu data de 13 mai 2011 prin Legea nr. 62/2011): "(1) Contractul colectiv de munca se încheie pe o perioada determinata, care nu poate fi mai mica de 12 luni, sau pe durata unei lucrari determinate.
(2) In cazul prevăzut la art. 3 alin. (2), părțile pot hotari prelungirea aplicarii in continuare a contractului colectiv de munca, in condițiile in care acesta a fost incheiat sau in alte conditii ce vor fi convenite.";
Pârâta a invocat faptul că aplicabilitatea acestui contract colectiv de muncă încetase la data concedierii reclamantei, invocând în sprijinul susținerilor sale adresa nr. 58054/DDS/_, emisă de M. Muncii, Familiei și Protecției Sociale (fila 138 dosar recurs), prin care se arată faptul că în raport de prevederile art. 23 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 contractul colectiv de muncă și-a încetat valabilitatea la data determinată pentru care a fost încheiat, întrucât prevederea conform căreia "dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract"; nu este conformă cu prevederile legale în vigoare.
Curtea apreciază însă că nu pot fi reținute susținerile recurentei pârâte privind încetarea valabilității contractului colectiv de muncă la împlinirea termenului de un an de la data înregistrării, având în vedere, pe de o parte, faptul că în cauză nu s-a făcut vreo dovadă privind constatarea nulității clauzei prevăzute la art. 4 alin. 2 din contractul respectiv printr-o hotărâre judecătorească opozabilă părților contractante.
Pe de altă parte, se reține că potrivit prevederilor art. 33 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 contractul colectiv de muncă încetează: a) la împlinirea termenului sau la terminarea lucrării pentru care a fost încheiat, daca părțile nu convin prelungirea aplicării acestuia; b) la data dizolvarii sau lichidarii judiciare a unitatii; c) prin acordul partilor, iar la alinetul 4 al aceluiași articol se prevede că
"încetarea sau suspendarea contractului colectiv de munca va fi notificata, in termen de 5 zile, organului la care acesta a fost depus pentru înregistrare.";
În raport de aceste prevederi legale Curtea constată că nu se poate reține nulitatea clauzei prevăzute de art. 4 alin. 2 din contractul colectiv menționat întrucât prin această clauză se prevede prelungirea valabilității acestuia până la
încheierea unui nou contract, fiind stabilit în consecință termenul limită sau durata pentru care se prelungește, neputându-se considera că prin modul de formulare a clauzei menționate s-ar fi prevăzut o prelungire a acestui contract pe durată nedeterminată.
Mai mult decât atât, nici pârâta și nici M. Muncii Familiei și Protecției Sociale, prin adresa menționată, nu susțin că ar fi fost notificată încetarea contractului, conform prevederilor art. 33 alin. 4 din Legea nr. 130/1996, iar lipsa acestei notificări vine să confirme concluzia în sensul că respectivul contract colectiv nu a încetat la împlinirea termenului de un an de la data înregistrării.
Legea nr. 62/2011 a intrat în vigoare la data de 13 mai 2011 astfel încât prevederile acestui act normativ invocate de pârâta intimată, respectiv art. 141, nu pot fi aplicabile decât contractelor colective de muncă încheiate ulterior intrării în vigoare a acestei legi, astfel încât Curtea consideră că nu se impune o analiză a aceluiași aspect prin raportare la dispozițiile art. 141 din Legea nr. 62/2011
Referitor la criticile recurentei reclamante vizând capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata indemnizației de concediu medical pentru perioada_ -_ Curtea constată că în mod corect a reținut instanța de fond că potrivit prevederilor art. 36 din OUG nr. 158/2005 reclamantei îi revenea obligația de a înregistra la angajator certificatul de concediu medical până cel mai târziu la data de 5 a lunii următoare celei pentru care a fost acordat concediul, însă reclamanta nu a făcut dovada în cauză a înregistrării la angajator a certificatului de concediu medical.
Susținerile recurentei în sensul că pârâta avea cunoștință de existența adeverinței de concediu medical, chiar dacă ar fi reale, nu pot constitui un temei suficient pentru obligarea pârâtei la plata indemnizației de concediu medical, întrucât, potrivit prevederilor art. 36 alin. 1 din OUG nr. 158/2005 calculul și plata indemnizațiilor prevăzute de această ordonanță de urgență se fac pe baza certificatului de concediu medical eliberat în condițiile legii, care constituie document justificativ pentru plată.
Or, cu privire la această cerință legală, recurenta nu precizează modul în care ar fi înregistrat la angajator certificatul de concediu medical pentru perioada în discuție și nici nu a solicitat administrarea unor probe pentru a face dovada în acest sens.
Toate celelalte argumentări aduse de recurentă în susținerea acestui motiv de recurs tind să demonstreze faptul că în perioada respectivă s-a aflat în concediu medical, aspect care de altfel rezultă din certificatele de concediu medical depuse de aceasta la dosarul de fond la data de_ (filele 187, 188 dosar fond), însă proba esențială la care era ținută reclamanta pentru a se putea considera că pârâta nu și-a îndeplinit obligația legală de plată a indemnizației de concediu medical pretinse, era aceea a înregistrării certificatului de concediu medical la pârâtă în termenul prevăzut de lege.
Cum reclamanta nu a făcut această dovadă în cauză, Curtea constată că în mod corect a apreciat instanța de fond că, urmare a neîndeplinirii acestei condiții, cererea reclamantei de obligare a angajatorului la plata indemnizației de concediu medical este neîntemeiată, astfel că sub acest aspect Curtea constată că recursul este nefondat.
În ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata orelor suplimentare și a sporurilor cuvenite pentru zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, în care a lucrat Curtea reține următoarele:
Prin cererea introductivă de instanță reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale menționate pentru perioada_ -_ .
Potrivit dispozițiilor art. 171 din codul muncii republicat (fost art. 166 din codul muncii) dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
În același sens sunt și dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c din codul muncii care prevăd că cererile privind plata unor drepturi salariale neacordate pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Cum reclamanta a înregistrat cererea de chemare în judecată la data de 30 ianuarie 2012, iar drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2009 erau scadente
la data de 8 februarie 2009 (conform clauzei din contractul individual de muncă), Curtea reține că excepția privind prescripția dreptului material la acțiune invocată de pârâta intimată este întemeiată pentru perioada 17 martie 2008 - 31 decembrie 2008.
În ce privește orele suplimentare pe care reclamanta a susținut că le-a efectuat în perioada ianuarie 2009 - februarie 2011 Curtea reține următoarele:
Prin acțiunea introductivă reclamanta a susținut că orele suplimentare pe care a pretins că le-a efectuat și nu i-au fost plătite sunt cele rezultate ca urmare a prestării a câte 14, 15 sau chiar 16 ore pe zi, în zilele de lucru, menționând totodată că în zilele de sâmbătă și duminică programul de lucru era de 12 ore.
Pârâta a depus în probațiune fișele colective de pontaj în care reclamanta figurează sporadic cu ore suplimentare lucrate.
Reclamanta a contestat numărul de ore lucrate menționat în aceste fișe de pontaj și a învederat că la punctul de lucru din str. Ghe. Asachi existau condici de prezență, pe care le-a semnat în perioada 2008-2009 și că acest înscris face dovada orelor efectiv lucrate.
Reclamanta a susținut de asemenea că statele de plată depuse de pârâtă la dosar nu reflectă realitatea întrucât sunt diferite de cele pe care le primise ea lunar (respectiv fluturașii de salariu - filele 116-121 dosar recurs).
Prin recursul formulat recurenta reclamantă a susținut prestarea unui număr de 128 ore suplimentare în anul 2009 și a unui număr de 74 ore suplimentare în anul 2010, care nu i-au fost plătite, în ședința publică din data de 8 ianuarie 2013 precizând că numărul respectiv de ore suplimentare l-a stabilit prin raportarea unui număr de 14 ore lucrate zilnic la zilele lucrate (zilele din cursul săptămânii), astfel cum rezultă din fișele de pontaj depuse de pârâtă la dosar.
Prin întâmpinarea depusă la recursul reclamantei pârâta a negat existența unei asemenea condici de prezență.
Mai apoi, în ședința publică din data de 4 decembrie 2012 reprezentanta pârâtei a susținut că la punctul de lucru din str. Ghe. Asachi au fost distruse mai multe documente datorită condițiilor de lucru, printre altele având loc și inundații.
Prin concluziile scrise depuse la dosar (fila 178) pârâta SC E. R. S. a arătat însă că se află în imposibilitate de a depune la dosar condicile de prezență semnate de reclamantă până în noiembrie 2009, ca urmare a faptului că aceste condici au fost distruse din motive mai presus de voința sa.
Se constată astfel că pârâta revine asupra poziției sale inițiale și recunoaște existența condicilor de prezență la punctul de lucru din str. Ghe. Asachi.
În raport de această recunoaștere și având în vedere că pârâta nu a făcut dovada în cauză a faptului că acele condici de prezență au fost distruse dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, Curtea, făcând aplicarea prevederilor art.
174 C.pr.civ., apreciază ca fiind dovedite susținerile reclamantei referitoare la numărul real de ore prezente la muncă care ar fi fost constatat din cuprinsul condicilor de prezență.
Este adevărat că nu există dispoziție legală expresă care să oblige angajatorul să întocmească o condică de prezență dar, dacă a decis să țină un asemenea document, acesta se supune prevederilor art. 119 din Codul Muncii republicat (fost art. 116).
În consecință se reține ca fiind dovedită prestarea unui număr de 128 de ore suplimentare în anul 2009, având în vedere și faptul că nu a fost contestat de către pârâtă calculul concret al acestui număr de ore, astfel cu a fost explicitat de recurenta reclamantă.
Prin înscrisul depus la filele 68-70 dosar recurs pârâta a menționat că reclamanta și-a desfășurat activitatea până în luna noiembrie 2009 la punctul de lucru BC 300 situat în str. Ghe. Asachi nr. 9, iar începând cu luna noiembrie 2009 aceasta și-a desfășurat activitatea la punctul de lucru Nokia, Jucu.
S-a arătat că la acest punct de lucru activitatea personalului era organizată în ture, respectiv 12 ore de zi lucrate și 24 ore libere, după care 12 ore de noapte cu 48 ore libere, că orele suplimentare erau orele care depășeau numărul standard de ore pe o lună lucrate și erau plătite 200% orele suplimentare efectuate în cursul săptămânii și că pentru orele efectuate în limita numărului standard de ore pe lună, dar efectuate în tura sâmbăta și duminica, societatea a plătit salariaților spor de week-end 5%.
Potrivit situației depuse de pârâtă în recurs (fila 71) aceasta a plătit reclamantei în anul 2009 un număr de 20 de ore suplimentare cu un spor de 75%, aspect care rezultă și din fluturașul de salariu pe luna mai (fila 118).
Din fișele de pontaj pe anul 2009 depuse la dosarul de fond (filele 128-139) Curtea constată că în afară de cele 20 de ore suplimentare din luna mai 2009 mai apar evidențiate un număr de 5 ore suplimentare în luna iunie 2009.
Potrivit prevederilor art. 120 din codul muncii munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară, iar art. 123 din codul muncii prevede că "(1) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia.
(2) Sporul pentru munca suplimentară, acordat în condițiile prevăzute la alin. (1), se stabilește prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, și nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază";
În cauză reclamanta a invocat prevederile art. 6.3 lit. a din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, potrivit cărora "munca suplimentară se compensează prin acordarea unui spor de 100%";.
Reținând că în cauză reclamanta este îndreptățită la plata a 128 de ore suplimentare efectuate în anul 2009 Curtea urmează a modifica sentința atacată și sub acest aspect, în sensul că pârâta va fi obligată la plata acestor ore suplimentare, inclusiv cu sporul de 100% prevăzut de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Pe de altă parte, în ceea ce privește munca prestată în zilele de sâmbătă și duminică reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe prevederile art. 40 alin. 3 lit. d din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii comerț pe anul 2010, potrivit cărora sporul pentru orele lucrate în zilele de sâmbătă este de 10%, iar pentru orele lucrate în zilele de duminică 15%; se prevede de asemenea că sporul este calculat la salariul de bază brut negociat și se acordă pentru fiecare oră lucrată în timpul zilelor de sâmbătă și duminică.
Aceste prevederi contractuale sunt aplicabile în cauză întrucât cuprind dispoziții mai favorabile reclamantei decât cele cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, fiind aplicabile sub acest aspect prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996.
În ceea ce privește munca prestată în zilele de sărbători legale Curtea reține că prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate se prevede, la art. 16.4 lit. a, că în cadrul societății se acordă sporuri pentru orele prestate în zilele de sărbători legale ori în alte zile în care potrivit legii nu se lucrează, în funcție de modul de organizare a programului de lucru - minimum 100%.
Cum din înscrisurile depuse la dosar privind drepturile salariale achitate reclamantei pe perioada ianuarie 2009-februarie 2011 nu rezultă plata sporurilor
menționate mai sus pentru munca prestată în zilele de sâmbătă, duminică și în zilele de sărbători legale și având în vedere și prevederile art. 40 alin. 2 lit. c din codul muncii, Curtea constată că recursul reclamantei este întemeiat și sub acest aspect.
În ce privesc pretențiile recurentei reclamante vizând efectuarea orelor suplimentare în anul 2010 Curtea constată că, în raport de probele administrate în cauză nu se poate reține cu certitudine efectuarea de către reclamantă a unui număr de 74 ore suplimentare în anul 2010, peste cele evidențiate de către angajator în înscrisurile depuse la dosar, astfel încât sub acest aspect criticile recurentei reclamante apar ca fiind nefondate.
Criticile recurentei reclamante privind modul de soluționare a capătului de cerere având ca obiect tichetele de masă sunt nefondate.
Astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, potrivit prevederilor art. 5 alin. 2 din Legea nr. 142/1998: "Angajatorul distribuie salariaților tichetele de masa, lunar, in ultima decada a fiecărei luni, pentru luna următoare.
(2) În condițiile prevăzute la alin. (1), angajatorul distribuie, pe salariat, un număr de tichete de masa corespunzător numărului de zile lucrătoare din luna pentru care se face distribuirea.";
Pe de altă parte, art. 6 din același act normativ prevede că salariatul poate utiliza, lunar, un număr de tichete de masă cel mult egal cu numărul de zile în care este prezent la lucru în unitate.
Această din urmă dispoziție legală nu poate fi interpretată în sensul solicitat de recurenta reclamantă întrucât legiuitorul raportează numărul de tichete de masă la care este îndreptățit salariatul la numărul de zile în care acesta este prezent la lucru, fără a face nici o distincție cu privire la situațiile în care salariatul ar presta ore suplimentare, mai exact ore peste durata normală zilnică a timpului de lucru.
De asemenea, este de observat că și la art. 15 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998 aprobate prin HG nr. 5/1999 se prevede că "Numărul de tichete utilizate de un salariat într-o luna este cel mult egal cu numărul de zile lucrătoare în care este prezent la lucru în unitate și nu poate depăși numărul de zile lucrate, potrivit art. 11, stabilit de angajator.
Art. 11 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998 prevede că
"Angajatorii nu pot acorda mai mult de un tichet de masa pentru fiecare zi lucrătoare din luna pentru care se efectuează distribuirea și nu pot considera utilizat mai mult de un tichet de masa pentru fiecare zi lucrata din luna pentru care s-a efectuat distribuirea. Nu se considera zile lucrate perioadele în care salariații:
1. își efectuează concediul de odihna, potrivit Legii nr. 6/1992 privind concediul de odihna și alte concedii ale salariaților si, respectiv, potrivit contractelor colective de munca;
2. beneficiază de zile libere plătite, în cazul unor evenimente familiale deosebite, potrivit prevederilor Legii nr. 6/1992, precum și de zile festive și de sărbătoare legale, sau de alte zile libere acordate conform contractelor colective de munca;
3. potrivit dispozițiilor legale, sunt delegați sau detașați în afară localității în care își au locul permanent de munca și primesc indemnizație zilnica sau lunară de delegare sau de detașare;
4. se afla în concediu pentru incapacitate temporară de munca, sunt absenți de la locul de munca ori se afla în alte situații stabilite de angajator împreună cu organizațiile sindicale sau, după caz, cu reprezentanții salariaților.";
  Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 1 din Codul muncii este considerată muncă suplimentară munca prestată în afara duratei normale a timpului de
  muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, acest din urmă articol prevăzând că pentru salariații angajați cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână.
  În raport de toate aceste prevederi legale Curtea reține că, chiar și în ipoteza în care salariatul ar presta muncă suplimentară, respectiv un număr de ore de muncă mai mare decât cel reglementat de art. 112 din Codul muncii, în condițiile în care legea specială raportează numărul de tichete de masă la care este îndreptățit un salariat la numărul de zile lucrate, fără a distinge după cum într-o zi lucrată salariatul prestează muncă un număr de ore mai mare decât durata normală a timpului de muncă, cererea reclamantei de acordare a unor tichete de masă și "pentru orele suplimentare este lipsită de temei legal.
  În ce privește recursul formulat de pârâtă sub aspectul soluției pronunțate de instanța de fond asupra aceluiași capăt de cerere
  Curtea constată ca fiind fondate criticile recurentei pârâte privind prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei pentru pretențiile aferente perioadei_ -_ .
  În acest sens se reține că potrivit prevederilor art. 268 alin. 1 lit. c din codul muncii republicat cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
  Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 2 din Legea nr. 142/1998 angajatorul distribuie salariaților tichetele de masă, lunar, în ultima decadă a fiecărei luni, pentru luna următoare.
  Cum tichetele de masă trebuiau acordate cel târziu în ultima zi a fiecărei luni pentru luna următoare, se reține că dreptul material la acțiune al reclamantei pentru diferența de tichete de masă pretins neacordate s-a născut în prima zi a fiecărei luni pentru diferența de tichete de masă neacordate aferente lunii respective. În consecință, dreptul material la acțiune al reclamantei s-a născut la data de_, pentru diferențele de tichete de masă pretinse pentru luna martie 2008, și, consecutiv, la data de întâi a fiecăreia dintre lunile următoare, pentru pretențiile aferente acelor luni, respectiv la data de_ pentru pretențiile aferente lunii ianuarie 2009.
  Cum reclamanta a promovat acțiunea la data de_, Curtea reține că la data respectivă se împlinise termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 17 martie 2008 - 30 ianuarie 2009, astfel că sub acest aspect hotărârea primei instanțe apare ca fiind nelegală și se impune modificarea acesteia în sensul respingerii ca prescrise a pretențiilor formulate de reclamantă în ce privește tichetele de masă pentru perioada menționată.
  Criticile recurentei pârâte privind modul de soluționare a cererii având ca obiect tichetele de masă pentru perioada_ -_ sunt nefondate.
  Prin recursul formulat se susține în esență de către pârâtă că, în lipsa negocierilor prevăzute de art. 2 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998, în condițiile în care angajatorul decide acordarea unor tichete de masă salariaților, este la latitudinea acestuia să stabilească numărul de tichete de masă ce urma să le acorde salariaților săi în fiecare lună.
  Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, "salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o
  alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator".
  Art. 2 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998 prevede că:
  "Angajatorii, împreuna cu organizațiile sindicate legal constituite sau cu reprezentanții salariaților, după caz, vor stabili prin contractele colective de muncă clauze privind acordarea alocației individuale de hrană sub forma tichetelor de masă, care să prevadă:
  1. numărul salariaților din unitate care pot primi lunar tichete de masă, precum și valoarea nominală a tichetului de masă, în limita celei prevăzute de lege, ținând seama de posibilitățile financiare proprii ale angajatorilor;
  2. numărul de zile lucrătoare din lună pentru care se distribuie tichete de masă salariaților;
  3. criteriile de selecție privind stabilirea salariaților care primesc tichete de masă, ținând seama de condițiile concrete de lucru în care își desfășoară activitatea unele categorii de salariați, de proprietățile socioprofesionale și de alte elemente specifice activității".
Într-adevăr, prin aceste dispoziții legale nu se stabilește obligativitatea acordării de către angajator a tichetelor de masă, însă, în cauză, chiar în lipsa unor clauze negociate în acest sens prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, pârâta a înțeles să acorde salariaților săi, inclusiv reclamantei, tichete de masă.
În aceste condiții Curtea apreciază că, asumându-și acordarea în favoarea salariaților a unor drepturi reglementate de lege, angajatorul este ținut a respecta integral prevederile legale respective, în acest context fiind relevante prevederile art. 1 alin. 2 din lege potrivit cărora "angajatorul distribuie, pe salariat, un număr de tichete de masa corespunzător numărului de zile lucrătoare din luna pentru care se face distribuirea.";
Chiar dacă prin Normele de aplicare se prevede că în cadrul negocierilor colective se stabilește și numărul de zile lucrătoare din lună pentru care se distribuie tichete de masă salariaților, această prevedere nu poate fi interpretată decât în sensul ce rezultă din prevederile legii pentru a cărei aplicare au fost adoptate normele respective.
Astfel, în condițiile în care prin art. 1 alin. 2 din Legea nr. 142/1998 se prevede că angajatorul distribuie, pe salariat, un număr de tichete de masa corespunzător numărului de zile lucrătoare din luna pentru care se face distribuirea, este evident că prin negocierile colective nu s-ar fi putut negocia un alt număr de tichete de masă.
În consecință, Curtea apreciază că, chiar dacă angajatorul a decis în mod unilateral acordarea tichetelor de masă către salariați, în mod corect a reținut instanța de fond că acesta avea obligația de a acorda reclamantei numărul de
tichete de masă prevăzut de lege, respectiv de art. 1 alin. 2 din Legea nr. 142/1998.
Pe de altă parte, Curtea apreciază că nu poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 cod procedură civilă, întrucât, chiar dacă reclamanta a folosit expresia "obligarea SC E. S. la acordarea tichetelor de masă";, din expunerea motivării în fapt a acestui capăt de cerere rezultă cu evidență faptul că reclamata urmărește de fapt a fi despăgubită de către fostul său angajator cu contravaloarea tichetelor de masă care nu i-au fost acordate în perioada în care a fost salariata acestei societăți.
Art. 40 alin. 2 lit. c din codul muncii prevede că angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
În condițiile în care angajatorul nu acordă salariatului drepturile care i se cuvin potrivit legii sau contractului de muncă devin incidente prevederile art. 253 din codul muncii potrivit cărora angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Este corectă susținerea recurentei pârâte în sensul că tichetele de masă pot fi acordate doar salariaților unității, însă, având în vedere aspectele menționate anterior privind corecta calificare de către instanța de fond a acestei cereri,
Curtea constată ca fiind neîntemeiată și susținerea recurentei privind inadmisibilitatea cererii vizând tichetele de masă formulate de reclamantă.
Sub aspectul criticilor formulate de reclamantă referitor la capătul de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata unor daune morale Curtea notează în primul rând că reclamanta nu a cuantificat în nici un fel despăgubirile pretinse pentru prejudiciul moral afirmat că i-ar fi fost cauzat de pârâtă.

Pe de altă parte, se reține că într-adevăr reclamanta nu a invocat un prejudiciu nepatrimonial izvorât din măsura concedierii dispusă de societatea pârâtă, ci a solicitat repararea unui prejudiciu suferit ca urmare a neîndeplinirii de către pârâtă a obligațiilor de a-i elibera în termenul legal documentele necesare pentru stabilirea indemnizației de șomaj, fiind pusă astfel în situația de a nu avea nici un venit în perioada arătată.

Reclamanta a mai susținut că a fost lipsită de posibilitatea de a beneficia de servicii medicale gratuite, neavând calitatea de asigurat, fiind nevoită să renunțe la o parte dintre medicamentele prescrise pentru bolile de care suferea, situație care a condus la agravarea bolilor.

Din înscrisurile depuse de recurentă la dosar rezultă că aceasta are probleme de sănătate, fiind diagnosticată cu hipertensiune arterială și cardiopatie ischemică.

Pe de altă parte, recurenta a depus la dosar mai multe înscrisuri din care rezultă că începând cu luna iunie 2011 aceasta a înregistrat restanțe la plata ratelor scadente la un credit contractat cu o unitate bancară, precum și la plata unor servicii de telefonie.

Se susține de către recurentă că după încasarea indemnizației de șomaj nu a mai putut achita aceste restanțe întrucât acestea se cumulau cu datoriile curente și veniturile erau insuficiente.

Curtea apreciază însă că aceste alegații ar contura mai degrabă un prejudiciu material, însă reclamanta nu avut pretenții de această natură, altele decât cele analizate anterior.

Pe de altă parte, Curtea reține că este de înțeles starea de stres pe care recurenta a resimțit-o în perioada în care a fost pusă în imposibilitate de a depune cererea pentru acordarea indemnizației de șomaj din culpa pârâtei, fiind lipsită de această sursă de venit aproximativ 4 luni, din această perspectivă putându-se reține că reclamanta a suferit un prejudiciu nepatrimonial, însă apreciază că nu se impune o despăgubire materială a prejudiciului moral astfel afirmat, repararea prejudiciului material provocat prin fapta culpabilă menționată mai sus fiind totodată o suficientă măsură de satisfacție și sub aspect moral, tocmai prin constatarea caracterului nelegal al conduitei pârâtei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1-2 cod proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 cod proc. civ. și art. 304¹cod proc. civ., Curtea va admite recursurile formulate și va modifica în parte sentința atacată, conform dispozitivului prezentei decizii.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată Curtea reține că în cauză recurenta intimată SC E. R. S. a depus la dosar înscrisuri privind efectuarea unor cheltuieli în cuantum de 31.770 lei reprezentând onorariu avocat, în timp ce reclamanta nu a justificat efectuarea unor cheltuieli de judecată.

Curtea reține, pe de o parte, caracterul nerezonabil al solicitării ca angajatul (sau fostul angajat) să suporte cheltuieli de judecată într-un cuantum atât de mare în condițiile în care art. 8 din codul muncii impune derularea raporturilor de muncă cu bună credință.

Pe de altă parte, se reține că prin normele legale speciale legiuitorul a urmărit facilitarea accesului la instanță a salariaților în vederea realizării drepturilor lor decurgând din raporturile de muncă, fiind cunoscut dezechilibrul dintre părți sub aspectul capacității financiare. Ca atare, chiar dacă angajatorul poate apela la serviciile unor avocați, cu plata onorariului negociat de părți, imputarea acestuia salariatului este excesivă și ar conduce la anihilarea finalității demersului judiciar la acestuia. Aceasta în condițiile în care onorariul de avocat solicitat în cauză nu respectă cerința impusă de dispozițiile art. 274 alin. 3 cod proc. civ., anume aceea de a fi proporțional cu valoarea pricinii.

Având în vedere aceste considerente, precum și măsura în care fiecăreia dintre părți i s-a admis poziția procesuală, văzând și dispozițiile art. 274, 276 cod proc. civ., Curtea va respinge cererea pârâtei recurente de obligare a reclamantei recurente la plata cheltuielilor de judecată aferente judecății în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului pârâtei, excepție invocată de reclamanta intimată.

Admite recursurile declarate de reclamanta K. I., respectiv de pârâta

S.C. E. R. S. împotriva sentinței civile nr. 6163 din_ a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr._ pe care o modifică în parte și în consecință:

Admite excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada_ -_ în ce privește drepturile salariale, respectiv pentru perioada_ -_ în ce privește tichetele de masă și în consecință respinge aceste pretenții ca prescrise.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a unor despăgubiri echivalente cu drepturile salariale aferente perioadei_ -_, respectiv cu indemnizația de șomaj aferentă perioadei_ -_ .

Obligă pârâta la plata drepturilor salariale corespunzătoare unui număr de 128 de ore suplimentare efectuate de reclamantă în anul 2009.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sporului pentru munca prestată în zilele de sâmbătă și duminică în perioada_ -_, calculat conform art. 40 lit.d din CCM la nivel ramură comerț.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sporului de 100% pentru munca prestată în zilele de sărbători legale în perioada_ -_ .

Menține restul dispozițiilor sentinței atacate care nu contravin prezentei decizii.

Respinge cererea pârâtei recurente de obligare a reclamantei recurente la plata cheltuielilor de judecată aferente judecății în recurs.

Decizia este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 22 ianuarie 2013.

	PREȘEDINTE				JUDECĂTORI
G.	-L. T.	I.	T.	D. C.	G.

GREFIER

N. N.

Red.GLT/dact.MS 3 ex./_

Jud.fond: M.F.B.

Decizia civilă nr. 205/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă

Vezi şi alte speţe de dreptul muncii:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 205/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă