Decizia civilă nr. 2228/2013. Pretenții. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. 343._ *
DECIZIA CIVILĂ NR. 2228/R/2013
Ședința publică din data de 29 aprilie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. M. JUDECĂTORI: S. -C. B.
I. -R. M.
GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamanta P. M. împotriva sentinței civile nr. 528 din 11 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul B. -N. în dosar nr. 343._ *, privind și pe pârâții intimați SC O. P. SA, A. N. DE A. F., A. - D. G. DE A. A M. C. și pe chemații în garanție intimați A. F.
P. B. și D. G. A F. P. B. -N., având ca obiect pretenții.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 24 aprilie 2013, încheiere care face parte din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 528 din 11 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul
B. -N. în dosar nr. 343._ *
, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor D. G. A F. P. B. -N. și A. F.
P. B., și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta P. M. împotriva acestor pârâte ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-au respins ca nefondate excepțiile tardivității și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC O. P. SA.
S-au respins excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive invocate de A. N. DE A. F. - D. G. DE A. A M.
C. .
S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SC
O. P. SA, și-n consecință s-a respins ca prescrisă acțiunea precizată formulată de reclamanta P. M. împotriva pârâtelor SC O. P. SA și A. .
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva A., ca neîntemeiată și împotriva chematelor în garanție D. G. A F. P. B. -N. și A. F. P. B., pentru lipsă calitate procesuală pasivă.
Reclamanta a fost obligat să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 1042,61lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut în ceea ce privește excepțiile invocate în cauză, că în cadrul procesului de reorganizare a activității Zonei PECO B. conform Programului de reorganizare a P. SA, aprobat prin Hotărârile Consiliului de Administrație al P. SA din data de_ și respectiv_, în temeiul prevederilor art. 65-67 și art. 73-75 din Legea nr. 53/2003 -
Codul muncii, a fost emisă DECIZIA nr.5 din_ privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantei.
Potrivit art. 6 al menționatei decizii, valoarea netă a indemnizației de concediere acordată salariatului cu respectarea prevederilor art. 50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea acestuia în P., este de 18104lei (RON).
Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor D.
G. a F. P. B. -N. și A. F. P., instanța a apreciat că DGFP B. -N. și AFP B. nu au calitate procesuală pasivă, nici ca pârâte și nici ca chemate în garanție, mai ales în condițiile în care litigiul a fost calificat ca fiind de muncă de către instanța de recurs. De altfel, trebuie reliefat faptul că angajatorul, în calitate de mandatar al instituțiilor financiare, a reținut și virat impozitul pe venit, calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantei a fost reținut de către angajatorul O. P. SA - aflat în administrarea Direcției Generale de A. a M. C., reorganizată în cadrul A. începând cu data de_ (potrivit art. III din HG nr. 1171/2007) și cum, pe de altă parte, sumele reținute au fost virate de către pârâtă bugetului general consolidat, conform art.114 alin.2/1 din OG nr.93/2003 privind Codul de procedură fiscală, administrat de A., motiv pentru care s-a impus admiterea acestei excepții cu privire la pârâtele DGFP B. -N. și AFP B., aceasta câtă vreme în speță nu se poate reține pentru nici una dintre cele două entități menționate legitimitate procesuală pasivă întrucât nu acestora le-a fost virată suma reținută de angajator cu titlu de impozit și s-a respins acțiunea formulată de reclamant/ă împotriva acestora ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.
N. de A. F. - D. G. de A. a M. C., fiindcă față de cele anterior explicate a considerat că A. deține calitate procesuală pasivă, în condițiile în care în cauză, angajatorul, în calitate de mandatar al instituțiilor financiare, a reținut și virat impozitul pe venit, calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantei a fost reținut de către angajatorul O. P. SA - aflat în administrarea Direcției Generale de A. a
M. C., reorganizată în cadrul A. începând cu data de_ (potrivit art. III din HG nr. 1171/2007) și cum, pe de altă parte, sumele reținute au fost virate de către pârâtă bugetului general consolidat, conform art.114 alin.2/1 din OG nr.93/2003 privind Codul de procedură fiscală, administrat de A., este lipsit de echivoc faptul legitimării procesuale pasive a acestei din urmă autorități fiscale, sens în care excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de A. a fost respinsă, ca nefondată.
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei O. P. SA, invocată din oficiu de tribunal în primul ciclu procesual, tribunalul a reținut că sub acest aspect au fost relevante și obligatorii considerentele date de către instanța de recurs în decizia de casare prin care s-a menționat expres că litigiul promovat de reclamant/ă este unul de dreptul muncii, în condițiile în care reclamantul/a este nemulțumit de faptul cum angajatorul a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, motiv pentru care nu există vreo rațiune a califica litigiu ca fiind unul de contencios fiscal și s-a mai indicat că angajatorului îi revine obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, prin stopaj la sursă, dar această obligație îi revine și din perspectiva prevederilor art.40 alin.2 lit. f Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în
sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
Față de aceste dezlegări de drept obligatorii pentru instanța de rejudecare, în condițiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă, tribunalul reținând și că pârâta a
fost angajatorul reclamantei și că a procedat la reținerea și virarea sumei solicitate prin acțiune, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale a pârâtei angajator.
Tribunalul a respins ca neîntemeiată și excepția tardivității introducerii acțiunii, invocată de pârâta angajator, fiindcă, contrar aserțiunilor acesteia, nu este aplicabil termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei de încetare a contractului individual de muncă, ținând cont de obiectul acțiunii civile deduse judecății prin care nu se atacă măsura încetării raporturilor de muncă între părți, ci se solicită plata unor sume de bani reținute și virate cu titlu de impozit de către pârâtă. Tribunalul a arătat că termenul de 30 de zile invocat de pârâtă era aplicabil doar dacă se contesta măsura concedierii, ori nu acesta este obiectul litigiului dedus judecății, situație în care s-a impus respingerea acestei excepții.
Tribunalul a respins și excepția inadmisibilității invocată în cauză de pârâta A. ca nefondată, pentru următoarele considerente:
Tribunalul a arătat că din moment ce litigiul promovat de reclamant/ă a fost calificat de instanța de recurs ca fiind unul de muncă, nu se mai poate reține neîndeplinirea acestei proceduri prealabile în condițiile în care legislația muncii nu o prevede în mod expres.
De asemenea, tribunalul a arătat că sub acest aspect au fost relevante și corecte considerentele reținute de prima instanță în primul ciclu procesual unde s-a arătat că deși cererea de restituire formulată de reclamantă nu a fost adresată Autorității Fiscale de A. F., fiind înregistrată, așa cum s-a reținut în prezentarea stării de fapt, la D. G. a F. P. B. -N., însă sub acest aspect sunt aplicabile prevederile art. 6 ind. 1 din OG nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, text de lege potrivit cu care "petițiile greșit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut la art. 6 alin. (1) autorităților sau instituțiilor publice care au ca atribuții rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiționarul să fie înștiințat despre aceasta";. În ce privește invocarea de către pârâta A. a prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, în sensul în care impută reclamantei faptul neurmăriri procedurii plângerii prealabile, tribunalul a reținut că nu își găsește fundament câtă vreme aceasta nu a solicitat revocarea unui act administrativ unilateral tipic, dimpotrivă, în cauză ne aflăm în situația refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a sumelor de bani reținute cu titlu de impozit pe venit, astfel încât, și din perspectiva prevederilor art.7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, excepția inadmisibilității apare ca nefondată.
Tribunalul a găsit întemeiată și a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SC O. P. SA.
Prin acțiune s-a solicitat restituirea sumei reținute și virate cu titlu de impozit din suma acordată de pârâta angajator cu ocazia concedierii ca indemnizație de concediere.
Tribunalul a constatat că instanța de recurs a calificat litigiul dedus judecății ca fiind unul de muncă prin decizia de casare, iar aceste dezlegări de drept sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, în condițiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă.
Așa fiind, tribunalul a arătat că în cauză sunt aplicabile prevederile art.283 alin.1 lit. c Codul muncii în forma anterioară existentă la data sesizării instanței, în prezent art.268 alin.1 lit. c Codul muncii republicat, ce prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de
la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau despăgubiri către salariat.
Tribunalul, față de obiectul acțiunii precizate, ce are natura juridică a plății unor drepturi salariale neacordate integral ca urmare a reținerii impozitului pe venit de către angajator, în mod nelegal în opinia reclamantei, a arătat că termenul de prescripție de 3 ani pentru drepturile bănești solicitate de reclamantă curge de la data comunicării deciziei de încetare a raporturilor de muncă, iar în speță aceasta a fost realizată la data 26 ianuarie 2007, decizia fiind semnată de reclamantă.
Tribunalul a constatat că acțiunea civilă a fost depusă și înregistrată în data de 12 februarie 2010.
Având în vedere această situație, tribunalul a constatat că reclamanta nu a respectat termenul de prescripție de 3 ani impus imperativ de lege, acțiunea fiind formulată ulterior împlinirii acestui termen de prescripție.
În cauză nu a fost aplicabil termenul de prescripție de 5 ani de la data încheierii anului financiar, deoarece fiind calificat litigiul ca fiind unul de muncă de către instanța de recurs, tribunalul a arătat că în acest gen de litigii sunt aplicabile prevederile din legislația muncii inclusiv în ce privește termenul de prescripție, iar nu dispozițiile din Codul de procedură fiscală.
Față de respingerea ca prescrisă a acțiunii civile precizate, tribunalul a constatat că pârâta angajator nu a căzut în pretenții, situație în care în temeiul art.60 alin.1 Cod procedură civilă, a respins cererea de chemare în garanție.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, tribunalul a constatat că reclamantul/a se află în culpă procesuală raportat la respingerea acțiunii formulate ca prescrise, motiv pentru care a fost obligat/ă să plătească pârâtei SC
P. SA suma de 1042,61 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial achitat de pârâtă în toate fazele procesuale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta P. M.
, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre soluționare instanței de fond.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că suma datorata de pârâta O.
SA reprezintă o diminuare a drepturilor salariale cu contravaloarea impozitului reținut de pârâta și virat către bugetul statului.
În aceasta situație, fiind vorba de un impozit reținut de la reclamant, sunt incidente dispozițiile CAP. IV (art.137-142) din OG 61/2002, termenul de prescriptive fiind de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a fost achitat.
Cu toate ca SC OMW P. SA susține că nu i-a acordat în totalitate salariile compensatorii motivat de faptul ca ar fi reținut și virat impozitul către chematele în garanție, consideră că acest impozit nu se datora, deoarece potrivit art.55 al.4 lit. j din Legea 571/2003 privind codul fiscal (in forma de la data emiterii deciziei de concediere individuala și efectuării plaților compensatorii de către reclamant), nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primate de persoanele ale căror contracte individuale de munca au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Este adevărat, cum se susține prin întâmpinările formulate de către pârâta SC OMW P. SA și chematele în garanție, că potrivit punctului 68 lit. l din normele metodologice de aplicare a legii nr.571/2003 privind codul fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004, veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de munca, precum și orice sume de natura salariala primate în baza unei legi special, indiferent de perioada la care se refera, și ce sunt realizate din
compensațiile bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractual de munca, însă, instant constata ca prevederile de mai sus au fost adoptate printr-o hotărâre de guvern, în executarea unei legi, act normativ cu forța juridica superioara, iar potrivit art.4 alin.3 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnica legislative pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordona.
Așa fiind, prin prevederile pct.68 lit. l din normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 aprobate prin HG nr.44/2004, nu se poate contravine prevederilor art.55 alin.4 lit. j din Legea nr.571/2003 conform cărora nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plați compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primate de persoanele ale căror contracte de munca au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, și drept urmare, se impune a se acorda prioritate de aplicare acestor prevederi legale, în sensul ca plățile compensatorii acordate reclamantului, căruia i s-a desfăcut contractul individual de munca, pe baza unor concedieri colective, sunt exceptate în mod expres la plata impozitului de 16%, ceea ce înseamnă că în mod nelegal plățile compensatorii au fost supuse impozitului de 16%, calculate, reținut și virat de pârâta bugetului de stat.
În condițiile în care sumele în discuție au fost calculate și reținute din plățile compensatorii acordate și cuvenite reclamantului în temeiul legii, contractului colectiv de munca și programului de concediere colectiva, iar aceste operațiuni au fost efectuate de către SC OMW P. SA, în calitate de angajator, este întemeiata acțiunea recurentei în sensul obligării pârâtei SC OMW P. SA la plata diferenței dintre salariile compensatorii de care trebuia să beneficieze și a salariilor compensatorii efectiv primite în urma desfacerii contractului individual de munca ca urmare a concedierilor colective de către P., diferența ce nu i-a fost achitată și a fost reținuta cu titlu de impozit.
Pârâta intimată SC O. P. SA a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata DGFP B. N. a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și prin prisma apărărilor din întâmpinare, Curtea reține următoarele:
Prin decizia de casare pronunțată în cauză în primul ciclu procesual s-a statuat, cu caracter obligatoriu conform dispozițiilor art. 315 alin. 1 C.proc.civ., că obiectul prezentului litigiu îl constituie obligarea pârâtelor, inclusiv a SC O. P. SA, în calitate de fost angajator, la restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit, din cele datorate reclamantei cu titlu de plăți compensatorii ca urmare a concedierii colective. Considerând în temeiul dispozițiilor art. 40 alin. 2 lit. f din Codul muncii că obligația angajatorului de a reține și vira contribuțiile și
impozitele datorate de salariați este una proprie, instanța de casare a calificat prezenta cauză ca fiind un litigiu de muncă.
Drept urmare, așa cum judicios a constatat și Tribunalul, Curtea reține că termenul de prescripție al acțiunii deduse judecății, prin care s-a solicitat plata unor drepturi salariale neacordate integral, ca urmare a reținerii impozitului pe venit, este de 3 ani conform art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii (în forma în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune).
Criticile din recurs în sensul că termenul de prescripție incident în cauză este de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a fost achitat impozitul
sunt nefondate, întrucât art. 91 alin. 1 din OG nr. 92/2003 (OG 61/2002 fiind abrogată) prevede că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. Or, obiectul prezentei cauze îl constituie plata unor drepturi salariale neacordate integral ca urmare a reținerii impozitului pe venit și nu se circumscrie în aceste condiții ipotezei din dispoziția legală menționată anterior.
De altfel, Curtea reține că în Codul muncii, nu se reglementează un termen de prescripție mai mare de 3 ani, astfel încât criticile recurentului sunt nefondate și din această perspectivă.
Prin urmare, Curtea constată că instanța de fond a aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. fiind astfel nefondat, apreciind totodată că nu se impune a analiza motivele de recurs privitoare la fondul cauzei.
De asemenea, se constată că hotărârea atacată cuprinde considerentele de fapt și de drept pe care se sprijină, neputându-se reține că acestea sunt contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a echivala cu o nemotivare și a atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., care a făcut indicat în cererea de recurs.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., a fost invocat doar formal de către recurent, întrucât nu a indicat care este actul dedus judecății ce a fost interpretat greșit sau a cărui natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic a fost schimbat, împrejurare față de care nu poate fi reținută incidența acestuia.
Ținând seama de aceste considerente, Curtea apreciază ca hotărârea fondului este legală și temeinică, astfel ca o va menține ca atare, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ. să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantă, în cauză nefiind incidente motivele de recurs invocate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P. M. împotriva sentinței civile nr. 528/F din_ a Tribunalului B. -N. pronunțată în dosarul nr. 343._ *, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29 aprilie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
C. M. S. -C. B. I. -R. M.
GREFIER
G. C.
Red. S.C.B.
Dact. V.R./2ex. _
Jud. fond: M. L. B.
