Decizia civilă nr. 2247/2013. Pretenții. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr._ *
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2247/R/2013
Ședința publică din data de 30 aprilie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: L. D. GREFIER: N. N.
S-au luat în examinare recursul declarat de reclamantul recurent M. D. împotriva sentinței civile nr. 361/F din 23 ianuarie 2013 pronunțate de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosar nr._ * privind și pe intimații pârâți
S.C. O. P. SA și chemați în garanție A. N. DE A. F. SA, A.
P. B., D. G. A F. P. B. -N. și chemata în garanție ANAF - D. G. - A. A M. C., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta pârâtei intimate SC O. P. SA - avocat Moroșan N., în substituire avocat Bilan I., din cadrul Baroului B. N. .
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 26 aprilie 2013 intimata DGFP B. N. a înregistrat în cauză întâmpinare, iar la data de 23 aprilie 2013 a fost înregistrată întâmpinare și din partea intimatei SC O. P. SA a cărei reprezentantă arată în ședința publică de azi că înțelege să o susțină.
Nefiind formulate cereri în probațiune, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursurilor declarate.
Reprezentanta O. P. susține întâmpinarea formulată solicitând respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr.416/2012 a Tribunalului B. N., Secția a II-a Civilă, de contencios Administrativ și Fiscal, pronunțată în dosarul nr._
a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la pârâtele D.
a F. P. B. -N., A. F. P. B. și SC O. P. SA, și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant/ă față de acestea,au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității și a lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta A. N. de A. F. ,a fost admisă acțiunea formulată și completată de reclamantul/a M. D., împotriva pârâtei A. N. de A. F. - D. G. de A. a M.
C., și, în consecință: a fost obligată pârâta A. N. de A. F.
- D. G. de A. a M. C. să restituie reclamantei/ului suma de 2.688 lei, reprezentând impozit pe venit, precum și dobânda legală de la data reținerii impozitului și până la data restituirii efective, a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematelor în garanție A. N. de A. F., D. G. a F. P. B. -N.
și A. F. P. B., a fost obligată pârâta A. N. de A.
F. - D. G. de A. a M. C. să plătească reclamantei/ului cheltuieli de judecată în cuantum de 1.190 lei, a fost obligat/ă reclamanta/ul să plătească pârâtei SC O. P. SA cheltuieli de judecată în cuantum de 491,18 lei.
Prin Decizia civilă nr.9064/2012 a Curții de apel C., Secția a II-a Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal, a fost admis recursul
declarat de pârâta A.
N. de A. F. împotriva Sentinței Civile nr.416/2012 a Tribunalului
B. N., Secția a II-a Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal, și a fost casată această sentință în întregime și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului B. N., Secția I civilă,completelor specializate în soluționarea litigiilor de muncă.
Prin sentința civilă nr. 361/F din 23 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr._ *
s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor și chematelor în garanție A. F. P. B.
, D. G. a F. P. B. -N., D. G. de A. a M. C.
din cadrul Agenției Naționale de A. F. B., și a Agenției Naționale de
A. F. B., în calitate de pârâtă și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă împotriva acestora ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC
"O. P. "; SA.
S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SC
"O. P. "; SA, și s-a respins acțiunea civilă precizată formulată de reclamantul M.
D., împotriva acestei pârâte, ca fiind prescrisă.
S-au respins ca nefondate celelalte excepții invocate de pârâte și chemate în garanție.
Reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei SC "O. P. "; SA suma de 1048,27 lei cheltuieli de judecată.
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC "O. P. "; SA față de A. N. de A. F., și, ca neîntemeiată și față de A.
F. P. B., D. G. a F. P. B. -N. și D. G. de
A. a M. C., pentru lipsa calității procesuale de chemat în garanție.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut în ceea ce privește excepțiile invocate în cauză, că A. F. P. a municipiului B., D. G. a F. P. B. -N., A. N. de A. F. B., D. G.
de A. a M. C., din cadrul Agenției Naționale de A. F.
B. au dublă calitate în prezentul proces
, atât de pârâte
-chemate în judecată de reclamant/ta care a solicitat obligarea acestora să plătească direct reclamantului/tei suma reținută de angajator cu titlu de impozit și apoi virată la ANAF cât și de chemate în garanție
, chemare în garanție formulată de pârâta - angajator SC "O. P. "; SA, care a solicitat obligarea chematelor în garanție să plătească pârâtei SC "O. P. "; SA sumele la care aceasta va fi obligată să le plătească reclamantului/tei, în cazul în care acțiunea va fi admisă, acestea invocând excepția lipsei calității procesuale pasive atât în calitate de pârâte cât și de chemate în garanție, astfel că tribunalul a analizat aceste excepții din perspectiva ambelor calități procesuale.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a F.
P. B. -N. ; a Administrației F. P. a municipiului B.
, a
Agenției Naționale de A. F., a Direcției Generale de A. ;
a M.
C.
din cadrul Agenției Naționale de A. F.,
invocate de aceste instituții fiscale, în calitate de pârâte,
precum și excepția lipsei calității procesuale pasive: a Direcției Generale a F. P. B. -N. ; a
Administrației F. P. a municipiului B.
, a Direcției Generale de A. a M. C.
din cadrul Agenției Naționale de A. F.
, invocată de aceste instituții fiscale, în calitate de chemate în garanție
au fost întemeiate și au fost admise pentru următoarele considerente:
Prezentul litigiu a fost calificat de instanța de recurs ca fiind un litigiu de muncă, așa cum reclamantul/ta și-a precizat acțiunea astfel că în calitate de pârâte niciunul din organele fiscale chemate în judecată în această calitate nu pot avea calitate procesuală pasivă. Pe de altă parte pârâta D. G. de A. a M. C., din cadrul Agenției Naționale de A. F. B. nu are personalitate juridică astfel că ele nu pot sta în judecată în calitate de pârâte.
În calitate de chemate în garanție singurul organ fiscal dintre toate cele chemate în garanție doar, A. N. de A. F. B., are calitate procesuală pasivă de chemată în garanție, astfel că excepția invocată de această chemată în garanție a fost respinsă.
Aceasta deoarece angajatorul O. P. SA- aflat în administrarea Direcției Generale de A. a M. C., reorganizată în cadrul ANAF începând cu data de_, ca instituție fără personalitate juridică, potrivit art. III din HG nr. 1171/2007, în calitate de mandatar al instituțiilor financiare, a reținut și virat impozitul pe venit, calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantului/tei în contul bugetului general consolidat, conform art.114 alin.2/1 din OG nr.93/2003 privind Codul de procedură fiscală, administrat de ANAF.
Cum D. G. de A. a M. C., din cadrul Agenției Naționale de A. F. B., este instituție fără personalitate juridică s-a impus admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia și în calitate de chemată în garanție.
De asemenea, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a F. P. B. -N. și a Administrației F. P. a municipiului B. , în calitate de chemate în garanție întrucât, în speță, nu se poate reține pentru niciuna dintre cele două entități menționate legitimitate procesuală pasivă, cât timp în contul acestora nu a fost virată suma reținută de angajator cu titlu de impozit.
Prin urmare a fost respinsă acțiunea față de pârâtele A. F. P. a municipiului B., D. G. a F. P. B. -N., A. N.
de A. F. B., D. G. de A. a M. C., din cadrul Agenției Naționale de A. F. B.
ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei O. P. SA
, invocată din oficiu de tribunal în primul ciclu procesual, s-a impus a fi analizată din perspectiva casării în întregime a sentinței și a dispozițiilor obligatorii ale decizie de casare, decizie prin care s-a statuat expres că litigiul promovat de reclamant/ă este unul de dreptul muncii,
în condițiile în care reclamantul/a a fost nemulțumit de faptul cum angajatorul a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, motiv pentru care nu a existat vreo rațiune a califica litigiu ca fiind unul de contencios fiscal și s-a mai indicat că angajatorului îi revine obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, prin stopaj la sursă, dar această obligație îi revine și din perspectiva prevederilor art.40 alin.2 lit. f Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii. Față de aceste dezlegări de drept obligatorii pentru instanța de rejudecare,
în condițiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă și totodată văzând și precizarea
de acțiune formulată de reclamant/tă în primul ciclu procesual, precizare prin care a solicitat obligarea doar a pârâtei SC "O. P. "; SA la restituirea sumelor reținute nelegal, tribunalul reținând și că pârâta SC "O. P. "; SA a fost angajatorul reclamantei și că a procedat la reținerea și virarea sumei solicitate prin acțiune, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale a pârâtei SC "O. P. "; SA, fostul angajator al reclamantului/tei
A fost respinsă, ca neîntemeiată și excepția tardivității introducerii acțiunii
, invocată de pârâta SC "O. P. "; SA (fost angajator), în speță, nefiind aplicabil termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei de încetare a contractului individual de muncă, ținând cont de obiectul acțiunii civile deduse judecății, prin care nu s-a atacat măsura încetării raporturilor de muncă între părți, ci s-a solicitat plata unor sume de bani reținute și virate cu titlu de impozit de către pârâtă. Termenul de 30 de zile invocat de pârâtă era aplicabil doar dacă se contesta măsura concedierii or, în speță, nu acesta este obiectul litigiului dedus judecății, situație în care s-a impus respingerea acestei excepții.
Tribunalul a respins și excepția inadmisibilității invocată în cauză de chemata în garanție A. N. de A. F. B.
, pentru următoarele considerente:
Cât timp litigiul promovat de reclamant/ă a fost calificat de instanța de recurs ca fiind un litigiu de muncă, nu s-a mai putut reține neîndeplinirea procedurii prealabile specifică raporturilor de drept fiscal, în condițiile în care legislația muncii nu prevede în mod expres o astfel de procedură..
De asemenea, tribunalul a reținut că deși cererea de restituire formulată de reclamantă nu a fost adresată Autorității Fiscale de A. F., fiind
înregistrată, așa cum s-a reținut în prezentarea stării de fapt, la D. G. a
F. P. B. -N., însă sub acest aspect sunt aplicabile prevederile art. 6 ind. 1 din OG nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, text de lege potrivit cu care "petițiile greșit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut la art. 6 alin.
(1) autorităților sau instituțiilor publice care au ca atribuții rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiționarul să fie înștiințat despre aceasta";. În ce privește invocarea de către pârâta ANAF a prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, în sensul în care impută reclamantului/tei faptul neurmării procedurii plângerii prealabile, tribunalul a reținut că nu își găsește fundament câtă vreme aceasta nu a solicitat revocarea unui act administrativ unilateral tipic, dimpotrivă, în cauză ne aflăm în situația refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a sumelor de bani reținute cu titlu de impozit pe venit, astfel încât, și din perspectiva prevederilor art.7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, excepția inadmisibilității a apărut ca nefondată.
Tribunalul a admis ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune,
excepție invocată de pârâta SC "O. P. "; SA, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în cale ce urmează:
Reclamantul/a a solicitat prin acțiune restituirea sumei reținute și virate cu titlu de impozit din suma acordată de pârâta angajator cu ocazia concedierii ca indemnizație de concediere.
Tribunalul a constatat că instanța de recurs, prin decizia de casare, a calificat litigiul dedus judecății ca fiind unul de muncă iar aceste dezlegări de drept sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, în condițiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă.
Așa fiind, tribunalul a constatat că, în cauză sunt aplicabile prevederile art.283 alin.1 lit. c Codul muncii în forma anterioară existentă la data sesizării instanței, în prezent art.268 alin.1 lit. c Codul muncii republicat, ce prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de
3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune
, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau despăgubiri către salariat.
Tribunalul, față de obiectul acțiunii precizate, care are natura juridică a plății unor drepturi salariale neacordate integral ca urmare a reținerii impozitului pe venit de către angajator, în mod nelegal în opinia reclamantului/ei, având în vedere data introducerii acțiunii, _, a constatat că la data formulării acțiunii, termenul de prescripție de 3 ani pentru drepturile bănești solicitate de reclamant/ă era împlinit, întrucât termenul de 3 ani curge doar de la data comunicării deciziei de încetare a raporturilor de muncă, _ (f.14 dosar fond inițial), aceasta fiind data la care reclamantul/ta a luat cunoștință că fostul angajator nu i-a acordat în întregime indemnizația și deci, la acea dată s-a născut dreptul la acțiune.
În cauză nu a fost incident termenul de prescripție de 5 ani
de la data încheierii anului financiar, așa cum s-a susținut de reclamant/ă în răspunsul la întâmpinare, deoarece litigiul fiind calificat ca fiind unul de muncă de către instanța de recurs, tribunalul a reținut că în aceste litigii nu au fost aplicabile dispozițiile din Codul de procedură fiscală, ci au fost aplicabile prevederile din legislația muncii inclusiv în ce privește termenul de prescripție. Termenul de prescripție de 5 ani ar fi fost incident dacă litigiul era unul fiscal și cauza ar fi fost soluționată de instanța de contencios fiscal deoarece, doar în raporturile directe dintre contribuabil și organul fiscal se aplică termenul de prescripție de 5 ani or, în speță litigiul fiind unul de dreptul muncii, născut între fostul salariat și fostul angajator, a fost incident termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, potrivit art.268 alin.1 litera "c"; din Codul muncii.
Nu a fost aplicabil nici termenul de prescripție de 6 luni
, conform art. 283 alin. 1 lit. e) Codul muncii, așa cum a susținut pârâta angajator, fiindcă față de obiectul concret al pretențiilor deduse judecății, în speță, nu a fost vorba de neexecutarea unor clauze din contractul colectiv de muncă, ci de plata unor sume de bani cuvenite ca urmare a încetării raporturilor de muncă urmare a unei concedieri colective, pretenții care au natura juridică a unor drepturi bănești rezultate din raporturile de muncă neacordate integral, fiind incidente prevederile art. art.283 alin.1 lit. c Codul muncii, în forma anterioară existentă la data sesizării instanței.
Având în vedere această situație, tribunalul a constatat că reclamantul/a nu a respectat termenul de prescripție de 3 ani impus imperativ de lege, acțiunea fiind formulată după împlinirea acestui termen, motiv pentru care s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SC "O. P. " SA și a respins acțiunea față de această pârâtă ca fiind prescrisă, ceea ce face de prisos analizarea fondului pretențiilor.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, tribunalul a constatat că reclamantul/ta se află în culpă procesuală astfel că a fost obligat/tă să plătească pârâtei O. P. " SA cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial achitat de pârâtă în toate fazele procesuale, potrivit înscrisurilor justificative depuse la dosarul de fond în primul ciclu procesual, în dosarul de recurs și în prezentul dosar, conform dispozitivului prezentei sentințe, 1048,27 lei.
În ce privește cererea de chemare în garanție
formulată de pârâta angajator, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată împotriva chematei în garanție A. N. de A. F.
, având în vedere că pârâta nu a fost obligată să plătească reclamantului/tei vreo sumă de bani.
Urmare a faptului că nu au calitate procesuală nici în calitate de chemate în garanție, a fost respinsă și cererea de chemare în garanție față de celelalte
chemate în garanție A. | F. | P. | a municipiului B. | , D. | G. | |
a F. P. B. | -N. | și D. | G. | de A. a M. | C. | , |
pentru lipsa calității procesuale de chemat în garanție.
Asistenții judiciari participanți la soluționarea cauzei, conform art. 55 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată, și-au exprimat votul consultativ în sensul celor anterior arătate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M. D., solicitând
admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre soluționare instanței de fond.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că suma datorată de pârâta O.
P. SA reprezintă o diminuare a drepturilor salariale cu contravaloarea impozitului reținut de pârâtă și virat către bugetul statului, motiv pentru care
sunt incidente dispozițiile CAP. IV (art.137-142) din O.G. nr. 61/2002, termenul de prescripție fiind de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a fost achitat.
S-a mai precizat că în conformitate cu dispozițiile art. 55 al. 4 lit. j din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal (în forma de la data emiterii deciziei de concediere) nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primate de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, iar prin dispozițiile punctului 68 lit. l din normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003, aprobate prin HG nr. 44/2004 nu se pot modifica prevederile din Codul fiscal menționate anterior.
Drept urmare, în condițiile în care sumele în discuție au fost calculate și reținute din plățile compensatorii acordate și cuvenite reclamantei în temeiul legii, contractului colectiv de muncă și programului de concediere colectivă, iar aceste operațiuni au fost efectuate de către SC O. P. SA, în calitate de angajator, este întemeiată acțiunea având ca obiect obligarea pârâtei SC O. P. SA la plata către recurent a diferenței dintre salariile compensatorii de care trebuia sa beneficieze și a salariilor compensatorii efectiv primite în urma desfacerii contractului individual de muncă ca urmare a concedierii colective.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel reține cu opinie majoritară următoarele:
Prin decizia de casare pronunțată în cauză în primul ciclu procesual s-a statuat, cu caracter obligatoriu conform dispozițiilor art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, că obiectul prezentului litigiu îl constituie obligarea pârâtelor, inclusiv a SC O. P. SA, în calitate de fost angajator, la restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit, din cele datorate reclamantei cu titlu de plăți compensatorii ca urmare a concedierii colective. Considerând în temeiul dispozițiilor art. 40 alin. 2 lit.f din Codul muncii că obligația angajatorului de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați este una proprie, instanța de casare a calificat prezenta cauză ca fiind un litigiu de muncă.
Drept urmare, așa cum judicios a constatat și Tribunalul, Curtea reține că termenul de prescripție al acțiunii deduse judecății, prin care s-a solicitat plata unor drepturi salariale neacordate integral ca urmare a reținerii impozitului pe venit, este de 3 ani conform art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii (în forma în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune).
Criticile din recurs în sensul că termenul de prescripție incident în cauză este de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a fost achitat impozitul sunt nefondate, întrucât art. 91 alin. 1 din OG 92/2003 (OG 61/2002 fiind abrogată) prevede că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. Or, obiectul prezentei cauze îl constituie plata unor drepturi salariale neacordate
integral ca urmare a reținerii impozitului pe venit și nu se circumscrie în aceste condiții ipotezei din dispoziția legală menționată anterior.
De altfel, Curtea reține că în Codul muncii sau în Legea 62/2011 nu se reglementează un termen de prescripție mai mare de 3 ani, astfel încât criticile recurentei sunt nefondate și din această perspectivă.
Pentru aceste considerente și reținând și faptul că deși a invocat prevederile art. 304 pct. 7 și 8 Cod procedură civilă, recurenta nu a dezvoltat motivele de recurs reglementate de aceste dispoziții legale, Curtea constată că instanța de fond a aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă fiind nefondat), că nu se impune analiza motivelor de recurs relative la fondul cauzei și urmează ca în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă să respingă, cu opinie majoritară, ca nefondat recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, cu opinie separată, ca nefondat recursul declarat de reclamantul
M. D. împotriva sentinței civile nr. 361 din_ a Tribunalului B. -N. pronunțată în dosar nr._ * pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 30 aprilie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
T. D. C. G. L. D.
cu opinia separată în sensul admiterii recursului și al casării cu trimitere spre rejudecare pe fond
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_
Jud.fond:B. R. -I.
MOT. EA OPINIEI SEPARATE
Consider că termenul de prescripție aplicabil cererii de chemare în judecată este cel de 5 ani, reglementat de art. 135 din OG 92/2003.
Chiar în condițiile în care acțiunea, inițial judecată ca un litigiu de contencios fiscal, a suferit o casare cu trimitere către completele specializate în soluționarea litigiilor de muncă, acest fapt nu are incidență asupra termenului de prescripție aplicabil.
Ceea ce determină acest termen este obiectul acțiunii, care, în mod incontestabil, poartă asupra restituirii unor sume reținute, susține
reclamantul/a, în mod nelegal, cu titlul de impozit: "să obligați pârâta de rândul I la restituirea, către subsemnatul, a impozitului, reținut și plătit de către angajatorul…, în subsidiar, să obligați pârâta de rândul 2 la restituirea, către subsemnatul, a impozitului…";.
Acțiunea a fost îndreptată încă de la început împotriva a două pârâte, anume, ANAF și S.C. P. S.A., în această ordine.
În mod evident, s-au avut în vedere trei raporturi juridice:
cel în temeiul căruia orice salariat datorează impozit pe venit către stat, deci un raport între reclamant și ANAF ca autoritate a statului în materie fiscală;
raportul juridic dintre pârâte, în temeiul căruia orice angajator trebuie să facă reținerea impozitului datorat de angajații săi pentru veniturile din salarii, prin stopaj la sursă, și să îl direcționeze către stat, prin organele sale;
cel dintre angajat și angajator, în cadrul căruia, angajatorul, funcționând ca un mandatar al statului, deci în numele statului și în temeiul unor dispoziții legale imperative, reține din salariul angajatului său impozitul pe venituri din salarii, cu consecințele legale arătate.
Întrucât în reținerea de impozit pe care reclamantul/a o contestă, ambele pârâte au avut un rol, s-a promovat această acțiune hibridă, mixtă, ce a permis mutarea litigiului din cadrul unei competențe în alta, anume, de la secția de contencios administrativ la cea de litigii de muncă și asigurări sociale.
Caracterul hibrid este dat tocmai de multitudinea de raporturi juridice, arătate în cele ce preced, create prin reținerea și virarea impozitului pe venit și de apartenența diferită a acestora la diferitele ramuri de drept.
Dispozițiile Codului de procedură civilă în temeiul cărora se poate tranșa situația creată astfel, prin promovarea unei acțiuni hibride, ce poartă atât asupra unui raport juridic fiscal, cât și asupra unuia de dreptul muncii, sunt cele de la art. 17 C.proc.civ., conform cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.
Doar prin raportare la aceste dispoziții legale se poate interpreta, în opinia mea, decizia civilă prin care s-a dispus de către instanța de contencios fiscal casarea sentinței pronunțate inițial și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței specializată pe litigii de muncă, întrucât, în mod evident, printr-o decizie de casare nu se poate omite un petit al acțiunii, nici cauza juridică a acesteia.
Tranșând în sensul că nu aparține competenței instanței de contencios fiscal soluționarea cauzei, Curtea de Apel C. a dat prioritate, în interpretarea mea, ordinii cronologice în care s-au derulat activitățile prin care s-a făcut reținerea impozitului din indemnizația de concediere, reținând, în consecință, că raportul juridic prim, care stă la baza petitului considerat principal din acțiune, este cel dintre angajat și angajator, reținerea banilor de către angajator fiind primul pas făcut în întreaga operațiune de reținere a impozitului. Ca atare, acesta este, în opinia mea, considerentul ce fundamentează decizia dată în casarea cu trimitere și care intră în autoritatea de lucru judecat. Consecutiv, chiar dacă nu s-au dezvoltat considerente în decizia de casare sub acest aspect, apreciez, pe cale de interpretare, că au fost privite ca și accesorii celelalte petite și trimise spre soluționare, odată cu petitul principal, instanței de conflicte de muncă.
Nu s-a tranșat de către Curtea de Apel C., prin decizia de casare, cu nimic, asupra termenului de prescripție, asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANAF, asupra excepției inadmisibilității, condiție în care nu se pot deduce, din simpla statuare asupra competenței de soluționare a litigiului, toate aceste consecințe drastice din punct de vedere juridic și care trebuie soluționate pe cale de judecată, iar nu prin raportare la niște dezlegări colaterale care nu au incidență asupra acestor excepții de fond. Aceasta, în situația specială în care petitele acțiunii vizează acest complex de raporturi
juridice arătat și sunt îndreptate împotriva acestor pârâți, iar nu doar împotriva angajatorului.
Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că, potrivit doctrinei, dintre considerentele unei hotărâri, doar cele necesare intră în autoritate de lucru judecat, adică acelea care explicitează și susțin soluția cuprinsă în dispozitiv.
În plus, se constată că pe fondul cauzei se invocă dispoziții din Codul fiscal și din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, astfel încât, în ipoteza în care acțiunea ar fi fost introdusă în termenul de 3 ani de la data emiterii deciziei de concediere, soluționarea cauzei pe fond ar fi impus aplicarea acestor prevederi legale, care în mod evident, nu aparțin codului muncii. Or, în măsura în care nu s-a apreciat, în litigiile ce s-au încadrat în termenul de 3 ani, că litigiul trebuie soluționat pe fond exclusiv prin raportare la dispozițiile Codului muncii, ci au fost aplicate, pentru dezlegarea cauzei, prevederile din Codul fiscal și din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în aceeași măsură, și în prezentul litigiu, clarificarea chestiunii prescripției dreptului la acțiune trebuie făcută prin raportare la pretenții, fără a se considera că prin decizia de casare s-ar fi statuat indirect asupra acestui termen ca fiind unul specific dreptului muncii.
În condițiile în care prin acțiune se solicită obligarea angajatorului și a organului fiscal de a restitui impozitul afirmat ca reținut greșit din indemnizația de concediere, angajator ce a acționat în calitatea sa de mandatar al statului iar nu în temeiul unei decizii proprii, obiectul acțiunii rămâne restituirea impozitului și deci devine aplicabil termenul special de prescripție, de 5 ani.
De îndată ce - acceptă ANAF prin întâmpinarea formulată în primul dosar de recurs format - cererea de restituire a sumelor reprezentând impozit pe venit trebuia formulată de O. P., în mod evident, în termenul specific de prescripție, nu se poate considera că dreptul angajatului care a suportat în final plata impozitului trebuie îngrădit în cadrul unui termen mai scurt de prescripție, pentru că raportul juridic în care este implicat, chiar față de angajatorul său, chiar dacă este de muncă, este grefat pe un raport juridic de drept public ce impune un termen special. Cu alte cuvinte, cererea de restituire, pe care angajatorul poate să o facă în termen de 5 ani, este făcută, prin ipoteză, în numele angajaților sau a foștilor săi angajați, astfel încât în final, și aceștia trebuie să se bucure, ca părți într-un raport juridic tripartit, complex, de acest termen de prescripție special, ca destinatari finali ai acestei dispoziții legale.
Față de aceste considerente, apreciez oportună soluția casării sentinței și a trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe de litigii de muncă, având în vedere aplicabilitatea dispozițiilor art. 312 alin. 1-3 și 5 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., anume, teza privitoare la soluționarea procesului fără a intra în cercetarea fondului.
JUDECĂTOR,
T.
Red., dact. I.T.
_
