Decizia civilă nr. 488/2013. Pretenții. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 488/R/2013
Ședința publică din data de 19 februarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de către pârâți S. N. DE
T. F. DE M. "C. M. "; SA și S. C. - S. M. împotriva sentinței civile nr. 2683 din_ a Tribunalului Bistrița-Năsăud pronunțată în dosar nr._ privind și pe intimatul reclamant U. N., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta reclamantului intimat - avocat A. Maxim din cadrul Baroului C., lipsind reprezentantul pârâtelor și reclamantul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care reprezentanta reclamantului depune la dosar întâmpinare solicitând să fie considerată depusă cu titlu de concluzii scrise și arată că nu are cereri de formulat.
Nefiind formulate cereri în probațiune Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantului intima pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat solicitând păstrarea sentinței pronunțate de prima
instanță ca temeinică și legală aceasta în mod corect apreciind că drepturile salariale sunt prevăzute de Contractul Colectiv de Muncă și plata diferențelor dintre cele plătite și cele calculate i se cuvine reclamantului. Solicită cheltuieli de judecată în recurs.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 2683 din_ a Tribunalului Bistrița-Năsăud pronunțată în dosarul nr._
s-au respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâtele S. N. de T. F. de M. ,,C. M. "; SA B. și S.
N. de T. F. de M. ,,C. M. "; S. M. .
S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu, pentru plata diferenței dintre prima de vacanță aferentă anului 2009 cuvenită prin luarea în calcul a salariului de bază minim brut de 700 lei și cea efectiv încasată și în consecință,
S-a respins acțiunea formulată de reclamantul U. N. împotriva pârâtelor S. N. de T. F. de M. ,,C. M. "; SA B. și S.
de T. F. de M. ,,C. M. "; S. M. pentru plata diferenței dintre prima de vacanță aferentă anului 2009 cuvenită prin luarea în calcul a salariului de bază minim brut de 700 lei și cea efectiv încasată, ca fiind prescris dreptul la acțiune.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul U. N., împotriva pârâtelor S. N. de T. F. de M. ,,C. M. "; SA B.
și S. N. de T. F. de M. ,,C. M. "; S. M., și în consecință:
pârâtele au fost obligate la plata, actualizată cu indicele inflației, în favoarea reclamantului a diferenței dintre salariul de bază minim brut efectiv achitat de 570 lei și salariul de bază minim brut cuvenit de 700 lei pe perioada
octombrie 2009 - 8 martie 2010,
cu excepția perioadelor_ -_ și _
-_ ,
s-a respins ca neîntemeiată cererea de plată a diferenței dintre salariul de bază minim brut efectiv achitat de 570 lei și salariul de bază minim brut cuvenit de 700 lei pe perioada 8 martie 2010 - 31 martie 2010;
pârâtele au fost obligate la plata, actualizată cu indicele inflației, în favoarea reclamantului a salariului suplimentar pe anul 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se recunoaște dreptul, proporțional cu perioada în care a prestat efectiv activitate (fără perioada_ -_ și_ -_ );
s-a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtelor la plata salariului suplimentar pe perioada_ -_ și_ -_ ;
pârâtele au fost obligate la plata, actualizată cu indicele inflației, în favoarea reclamantului a salariului suplimentar pe anul 2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se recunoaște dreptul, proporțional cu perioada lucrată_ -_ ;
s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtelor la plata primei de Crăciun pe anul 2009;
pârâtele au fost obligate la plata, actualizată cu indicele inflației, în favoarea reclamantului a diferențelor dintre sumele efectiv primite cu titlu de salariu suplimentar pe perioada octombrie 2009 - 8 martie 2010, cu excepția perioadelor_ -_ și_ -_ și cele cuvenite prin luarea în calcul a salariului de bază minim brut de 700 lei;
s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de plată a diferenței dintre suma efectiv primită cu titlu de primă de Crăciun pe anul 2009 și cea cuvenită prin luarea în calcul a salariului de bază minim brut de 700 lei;
pârâtele au fost obligate la plata, actualizată cu indicele inflației, în favoarea reclamantului a diferenței dintre sumele efectiv primite cu titlu de 6 salarii compensatorii la data concedierii și sumele rezultate în urma recalculării salariului prin luarea în calcul a salariului de bază minim brut de 700 lei.
pârâtele au fost obligate să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamantului în privința drepturilor recunoscute prin prezenta hotărâre.
Pârâtele au fost obligate să plătească, în solidar, suma totală de 140 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat justificat cu chitanța nr. 329/2012.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâte nu poate fi reținută. În acest sens, tribunalul a arătat că, ori de câte ori obiectul conflictului individual de muncă îl constituie plata unor drepturi salariale neacordate ori plata unor
diferențe salariale rezultate din recalculare a salariului de bază
, indiferent de izvorul lor, termenul de prescripție este cel prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, republicat, prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, republicat, fiind incidente numai în situația neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privitoare la drepturi salariale neacordate.
În ceea ce privește prima de vacanță, tribunalul a reținut că aceasta
se acordă la plecarea în concediu, astfel că termenul de prescripție curge de la data
plății salariului aferent lunii în care s-a efectuat concediul, acesta fiind momentul la care se cunoaște că nu s-a plătit dreptul.
În speță, întrucât s-a solicitat diferența dintre prima de vacanță efectiv încasată și cea cuvenită prin luarea în calcul a salariului de bază minim brut de 700 lei, prescripția a început să curgă de la data plății primei.
Potrivit actelor justificative depuse la dosar de pârâte, reclamantul a încasat prima de vacanță aferentă anului 2009 în luna ianuarie 2009 (f. 236 vol. I, 36 vol. II).
Raportat la data introducerii acțiunii, 5 octombrie 2012, dreptul la acțiune pentru plata diferenței dintre prima de vacanță aferentă anului 2009 cuvenită prin luarea în calcul a salariului de bază minim brut de 700 lei și cea efectiv încasată prin luarea în considerare a salariului de bază minim brut de 570 lei este prescris.
Prin urmare, tribunalul a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâte prin întâmpinare a fost întemeiată.
În schimb, a fost întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu de tribunal, pentru plata diferenței dintre prima de vacanță aferentă anului 2009 cuvenită prin luarea în calcul a salariului de bază minim brut de 700 lei și cea efectiv încasată prin luarea în considerare a salariului de bază minim brut de 570 lei.
Conform art. 6 alin. 4 din Noul Cod Civil, fiind vorba de o prescripție
începută și neîmplinită la data intrării în vigoare a legii noi - 1 octombrie 2011 - aceasta este supusă în întregime dispozițiilor legale sub care au început să curgă, adică prevederilor Decretului nr. 167/1958.
Întrucât în această situație decretul menționat se aplică sub toate aspectele, a rezultat că în situația dată prescripția poate fi invocată și din oficiu.
Excepția inadmisibilității
nu poate fi reținută în temeiul principiului constituțional al liberului acces la justiție. Considerentele invocate în susținerea acesteia, acelea ale priorității contractului colectiv de muncă la nivel de unitate constituie o problemă de temeinicie a acțiunii și nu de admisibilitate.
Analizând fondul pretențiilor
, tribunalul a reținut că reclamantul a fost angajat al pârâtelor până la data concedierii sale,_ (f. 229 vol. I).
Pretențiile formulate în prezentul cadru procesual privesc perioada octombrie 2009 - martie 2010.
În acest interval de timp contractul individual de muncă al reclamantului a fost suspendat în perioada_ -_ și_ -_, conform mențiunilor din carnetul de muncă (f. 26 vol. I).
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din contratul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Conform literei b a art. 41 alin. 3, părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a) pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct.
din contractul colectiv de muncă nr. 722/2008.
Potrivit art. 132 alin. 3 și 4 din Legea nr. 62/2011, republicată, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel
superior. Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile. Aceleași prevederi se regăseau și în art. 8 alin. 2 și 3 din Legea nr. 130/1996, republicată, în vigoare la data nașterii dreptului pretins.
Prin contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități s-a stabilit valoarea salariului de bază minim brut negociat de 570 lei, respectiv de 600 lei
începând din 21 aprilie 2010 față de salariul de bază minim brut negociat prevăzut în contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008, de 700 lei.
Prin urmare, dat fiind faptul că are prioritate în aplicare contractul colectiv de muncă la nivel superior, ce cuprinde dispoziții mai favorabile pentru salariat, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit în baza contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 la un salariu de bază minim brut negociat de 700 lei pe perioada
octombrie 2009 - 8 martie 2010,
în care a fost în vigoare acest contract, care a încetat ulterior, abia la_, mai puțin în perioadele_ -_ și_ -_ în care contractul individual de muncă al reclamantului a fost suspendat, perioade în care acesta nu a beneficiat de salariu.
Ca atare, pârâtele au fost obligate să achite reclamantului diferența dintre salariul de bază minim brut efectiv achitat de 570 lei (majorarea la 600 lei operând numai din 21 aprilie 2010, ulterior perioadei în litigiu) și salariul de bază minim brut cuvenit de 700 lei pe perioada octombrie 2009 - 8 martie 2010, cu excepția perioadelor_ -_ și_ -_ în care reclamantul nu a beneficiat de salariu.
Pentru perioada cuprinsă între 8 martie 2010 - 31 martie 2010 pretențiile nu au fost întemeiate, întrucât reclamantul și-a pierdut calitatea de angajat, astfel că de la momentul încetării raporturilor de muncă nu mai era îndreptățit la plata salariului.
În ceea ce privește salariul suplimentar solicitat pe anul 2009 și parțial pe anul 2010 proporțional cu perioada lucrată, tribunalul a reținut că potrivit art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010, pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, angajații vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar fiind prevăzute în anexa 6 (f. 117 vol. I).
Salariul suplimentar constituie un drept salarial, fondul necesar pentru acordarea acestuia constituindu-se din fondul de salarii.
Conform art. 24 alin. 4 din Statutul pârâtei, aprobat prin HG nr. 582/1998, drepturile și obligațiile sal ariaților se stabilesc prin contractul colectiv
de muncă
.
Potrivit art. 229 alin. 4 Codul muncii, republicat, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
Executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părți potrivit art. 148 alin. 1 din Legea nr. 62/2011, republicată, iar prevederile acestor contracte produc efecte pentru toți angajații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel; pentru toți angajații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă; pentru toți angajații încadrați în unitățile din sectorul de activitate pentru care s- a încheiat contractul colectiv de muncă și care fac parte din organizațiile patronale semnatare ale contractului.
Potrivit dispozițiilor art. 132 alin. 3 din Legea nr. 62/2011, republicată, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi
la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Așa cum a rezultat din răspunsul pârâtei (f. 347 vol. II) reclamantului i s-a aplicat vreuna din sancțiunile prevăzute în anexa 6, care exclud dreptul la plata salariului suplimentar.
Singura sancțiune aplicată a fost reducerea salariului de bază pe o lună cu 5%, însă aceasta nu afectează acordarea salariului suplimentar, atât timp cât anexa 6 prevede condiția aplicării repetate a acestei sancțiuni sau cumulat cu sancțiunea retragerii uneia sau mai multor clase de salarizare (f. 118 vol. I).
Ca atare, față de dispozițiile legale ce reglementează drepturile salariaților la salarizare, respectiv obligațiile corelative ale angajatorului, precum și caracterele și efectele contractelor colective de muncă legal încheiate, tribunalul a constatat că reclamantul în calitate de salariat al pârâtelor este îndreptățit să primească salariul suplimentar pe anul 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se recunoaște dreptul, proporțional cu perioada în care a prestat efectiv activitate, având în vedere faptul că în perioada_ -_ și_ -_ contractul individual de muncă al reclamantului a fost suspendat, astfel că în această perioadă nu a beneficiat de salariu, neprestând activitate.
De asemenea, reclamantul este îndreptățit și la plata salariului suplimentar pe anul 2010, proporțional cu perioada lucrată_ -_ .
Sumele datorate suportă riscul devalorizării, astfel că debitorul obligației de plată este ținut la repararea în totalitate a prejudiciului, motiv pentru care se impune obligarea debitorului la plata actualizată cu indicele inflației a sumelor cuvenite, începând cu data scadenței obligației și până la data plății efective.
Nu poate fi reținută apărarea pârâtei, conform căreia plata nu s-a efectuat, întrucât nu s-a constituit fondul de salarii necesar pentru acordarea lui.
Prevederea cuprinsă în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și a celui la nivel de grup de unități din transportul feroviar privitoare la plata salariului suplimentar menționează faptul că salariații vor primi un salariu suplimentar, ceea ce înseamnă că s-a instituit în fapt obligația angajatorului și nu facultatea acestuia de a plăti acest salariu.
Dacă se dorea ca plata să constituie o simplă facultate, lăsată la aprecierea angajatorului în funcție de fondurile de care dispune, s-ar fi menționat că salariații vor putea primi un astfel de salariu.
Or, în condițiile în care norma este una imperativă, condiționarea recunoașterii dreptului și acordării acestuia de existența de fonduri, nu poate fi acceptată.
Atâta timp cât prin contractul colectiv de muncă s-a prevăzut obligația constituirii fondului, pârâtele trebuiau să îndeplinească această obligație, respectiv să constituie lunar fondul din care să acorde salariaților drepturile ce decurg din contractul colectiv de muncă aplicabil.
Este adevărat că, așa cum a rezultat din actele adiționale încheiate, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010 s-a aplicat doar din data de 4 iunie 2009, data înregistrării sale, astfel că la nivel de unitate nu a existat contract colectiv de muncă în intervalul 1 ianuarie 2009 - 3 iunie 2009.
Însă, în tot acest interval de timp, începând din data de 28 decembrie 2006 și până la data de 31 ianuarie 2011, a fost în vigoare și s-a aplicat contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 nr. 2836/2006, prelungit prin actul adițional 2836/2008 din_, care la art. 30 prevedea dreptul salariaților la plata salariului suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Potrivit art. 3 alin. 1 al contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, clauzele acestui contract produc efecte față de toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare
(pârâta fiind menționată la pct. 3 din anexa 4 la contractul colectiv la nivel de grup de unități) și pentru perioada în care din diverse motive nu există contract colectiv de muncă la nivel de unitate, indiferent de structura capitalului acesteia. Părților le revine obligația respectării prevederilor cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul grupurilor de unități din transportul feroviar.
Ca atare, în raport de dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, respectiv a celui superior, la nivel de grup de unități, incidente pentru anul 2009, reclamantul este îndreptățit să primească salariul suplimentar pentru anul 2009 și pe anul 2010, proporțional cu perioada în care a prestat efectiv activitate.
Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități nu prevede suspendarea plății salariului suplimentar pe anii 2009 și 2010, astfel încât acesta conținând dispoziții mai favorabile salariaților, are prioritate în aplicare față de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Prima de Crăciun
pe anul 2009 se acordă salariaților cu ocazia sărbătorii Crăciunului, cu condiția ca beneficiarul să aibă calitatea de salariat, în cursul anului respectiv, să nu fi absentat nemotivat de la serviciu sau să nu fi fost sancționat pentru consum de băuturi alcoolice, să nu fi fost în concediu fără plată minim 1 an, conform art. 64 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Conform deciziei nr. I.B1/676/29 iunie 2009 (f. 350 vol. II) reclamantul a fost sancționat disciplinar pentru neprezentare la serviciu, adică pentru absență nemotivată.
Având în vedere sancționarea reclamantului în cursul anului 2009 pentru absență nemotivată, condiția lipsei absențelor nemotivate în cursul anului 2009 pentru a se acorda beneficiul primei de Crăciun pe anul 2009, tribunalul constată că cererea reclamantului de plată a primei de Crăciun pe anul 2009 nu este întemeiată.
În ceea ce privește diferențele salariale solicitate cu titlu de salariu suplimentar pe anul 2009 și 2010, Primă de Crăciun și 6 salarii compensatorii tribunalul a constatat că cererea este întemeiată numai în parte.
Astfel, întrucât salariul suplimentar recunoscut în favoarea reclamantului prin contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități (art. 30) și contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2009/2010 (art. 30) se raportează la salariul de încadrare, de 570 lei conform actului adițional din_ - f. 181 vol. I, urmare a recunoașterii prin prezenta hotărâre a îndreptățirii reclamantului la plata unui salariu de bază minim negociat de 700 lei și implicit la plata diferențelor dintre salariul de bază minim brut negociat efectiv plătit și cel cuvenit de 700 lei pe perioada octombrie 2009 - 8 martie 2010, cu excepția perioadelor_ -_ și_ -_ în care reclamantul nu a prestat activitate, reclamantul are dreptul și la plata diferențelor dintre sumele primite efectiv cu titlu de asemenea prime (calculate prin luarea în considerare a salariului de bază minim brut de 570 lei) și cele cuvenite prin luarea în calcul a salariului de bază minim brut de 700 lei.
Întrucât dreptul la beneficiul unui salariul de bază de 700 lei s-a recunoscut în prezentul cadru procesual, până la acest moment reclamantul beneficiind de salariul de bază de 570 lei, problema diferenței salariale solicitate cu titlu de salariu suplimentar a fost tratată separat de problema îndreptățirii la plata salariului suplimentar.
Dat fiind faptul că dreptul la prima de Crăciun pe anul 2009 nu s-a recunoscut reclamantului în prezentul cadru procesual și nici benevol de pârâte, cererea reclamantului de plată a diferenței dintre suma efectiv primită cu titlu de primă de Crăciun și suma rezultată în urma recalculării salariului de bază la valoarea de 700 lei nu este întemeiată.
În privința diferențelor solicitate cu titlu de salarii compensatorii, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 435/F/21 martie 2012, irevocabilă, s-a recunoscut reclamantului dreptul la primirea a 6 salarii de bază brute negociate, salarii achitate reclamantului, conform actelor justificative depuse la dosar (f. 238, 239 vol. I).
Întrucât aceste salarii se raportează la salariul de bază brut negociat, iar art. 41 alin. 3 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nr. 722/2008, în vigoare în perioada în care se solicită dreptul, prevede dreptul la un salariu de bază minim brut negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta, a rezultat că reclamantul este îndreptățit la plata diferenței dintre sumele efectiv primite cu titlu de 6 salarii compensatorii la data concedierii și sumele rezultate în urma recalculării salariului prin luarea în calcul a salariului de bază minim brut de 700 lei.
Nu poate fi reținută apărarea pârâtelor din cuprinsul întâmpinării formulate, în sensul că plata diferențelor nu este justificată, deoarece în prealabil este necesară urmarea unei proceduri ce implică o analiză și o aprobare din partea consiliului de administrație, iar sumele nu sunt cuprinse în buget.
Tribunalul a constatat că pârâta nu a respectat prevederile art. 41 alin. 3 lit. b din contratul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008, care obliga părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate să ia ca bază de pornire
în negociere valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi de 700 lei, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a) al contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi.
Conform art. 24 alin. 4 din Statutul pârâtei, aprobat prin HG nr. 582/1998, drepturile și obligațiile salariaților se stabilesc prin contractul colectiv
de muncă
.
Potrivit art. 229 alin. 4 Codul muncii, republicată, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților (prevederea se regăsea în art. 236 alin. 4 din Codul muncii în vigoare la data nașterii dreptului).
Executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părți potrivit art. 148 alin. 1 din Legea nr. 62/2011, republicată (prevedere cuprinsă și în art. 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, republicată, în vigoare la data nașterii drepturilor), iar prevederile acestor contracte produc efecte față de toți salariații, indiferent de data angajării, conform art. 133 alin. 1 lit. b, c din Legea nr. 62/2011 republicată (prevedere existentă și în art. 11 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 republicată, act normativ în vigoare la data nașterii dreptului).
Potrivit dispozițiilor art. 132 alin. 3 din Legea nr. 62/2011, republicată, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (aceeași dispoziție era prevăzută și de art. 8 alin. 3 din Legea nr. 130/1996, republicată, în vigoare la data nașterii dreptului).
Este considerentul pentru care, nerespectând prevederile unui contract colectiv de muncă aplicabil, pârâtele sunt în culpă și datorează diferența dintre salariul de bază efectiv acordat și cel cuvenit de 700 lei, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrăgând răspunderea părților care se
fac vinovate de aceasta, conform art. 148 alin. 2 din Legea nr. 62/2011, republicată.
Aplicarea prioritară a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate poate avea loc numai în cazul în care drepturile prevăzute de acest contract nu sunt inferioare celor cuprinse în contractele colective de muncă la nivel superior, aplicabile reclamantului.
În calculul salariului trebuia să se pornească de la valoarea salariului de bază de 700 lei și nu de 570 lei, acest salariu de 700 lei trebuind să stea la baza stabilirii salariului final. Pârâtele nu au ținut seama de acest salariu, astfel încât nu pot compara salariul minim brut de 700 lei cuvenit reclamantului cu salariul final încasat lunar de reclamant, întrucât acesta din urmă nu este egal cu salariul de bază, ci are doar ca punct de plecare, în formarea lui, salariul de bază. Sumele recunoscute prin prezenta hotărâre suportă riscul devalorizării,
astfel că debitorul obligației de plată este ținut la repararea în totalitate a prejudiciului, motiv pentru care se impunea obligarea debitorului la plata actualizată cu indicele inflației a sumelor cuvenite, începând cu data scadenței fiecărei obligații și până la data plății efective.
În baza art. 274, 276 C.pr.civ., ținând seama de limitele în care s-a admis acțiunea, tribunalul a obligat pârâtele să plătească în solidar suma totală de 140 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat
justificat cu chitanța nr. 329/2012, depusă în copie la dosar.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâți S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA, respectiv S. C. - S. M.
solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și a excepției inadmisibilității, iar pe fond solicită respingerea cererii ca fiind neîntemeiata și nelegala, pentru motivele prevăzute de art. 304, pct. 9 Cod proc. civ.
În motivarea recursului, recurentele au arătat că consideră hotărârea pronunțata în cauză ca fiind nelegala și neîntemeiata în parte, pentru motivele pe care le expune în continuare:
În ceea ce privește respingerea de către instanța de fond a excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune și a inadmisibilității acțiunii apreciază că instanța de fond este în eroare, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond ar fi trebuit să cerceteze atât natura dreptului solicitat cât și temeiul de acordare a drepturilor.
Astfel, potrivit disp. art. 268 alin 1 lit. e din Codul Muncii, cererile privind soluționarea unui conflict de munca în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Potrivit art.l59 al. l Codul muncii dreptul de natura salariala este definit ca fiind răsplata muncii iar salariul reprezintă: " contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de munca.
Nu orice suma de bani plătita salariatului are caracter de drept salarial ci numai cele definite de art. 160 din Codul Muncii și anume :" salariul cuprinde salariul de baza, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri " cu mențiunea ca acele "alte adaosuri, se datorează în mod obligatoriu tot ca rezultat al muncii depuse efectiv.
Drept urmare, a drepturile solicitate în temeiul contractelor colective de muncă, nu pot fi confundate cu drepturi de natura salariala, așa cum sunt definite de Codul muncii, astfel încât să se aplice prescripția de 3 ani, pe considerentul ca drepturile de natura salariala izvorăsc numai din contractele individuale de munca. Ele au la baza exclusiv munca depusa de acel salariat, ori prin contractele colective de munca se pot acorda drepturi bănești, dar nu în
temeiul muncii prestate, ci doar exclusiv în baza altor drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca. Scopul acordării prin contractul colectiv de munca a unor sume bănești se face pentru cointeresarea salariaților, bonificarea acestora sau alte situații.
Drept urmare, solicită admiterea recursul și pe cale de consecință admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerea acțiunii.
Eronat instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de următoarele:
S. ul de salarizare al personalului angajat în cadrul unității recurente a fost reglementat diferențiat, în funcție de categoriile de personal existent la nivelul societății, măsura fiind în acord și cu prevederile C.C.M. la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 care la art. 40 alin.4 a statuat faptul ca formele de organizare a muncii și de salarizare aplicabile fiecărei activități specifice se stabilesc prin convenție colectiva de munca la nivel de grup de unități sau unitate.
Coeficienții de ierarhizare ai claselor de salarizare și salariile de baza prevăzute în C.C.M. încheiate la nivelul unității s-au stabilit urmare unei negocieri colective, reprezentând voința parților, în cazul intimatului reclamant, pe lângă faptul ca așa cum rezultă din ultimul Act adițional la C.I.M. nr. VII.M.1/444/_ ,_, a avut un salariul de baza lunar de 1054 lei; suma ce depășește salariul minim garantat, aceasta nu a contestat actul adițional și nici executarea contractului colectiv de munca la nivel de "C. M. " SA aplicat.
Prin convenția părților justificat de lipsa mijloacelor financiare, s-a convenit înghețarea salariilor de baza pentru anul 2009 și suspendarea acordării ajutoarelor materiale pentru anul 2009.
Astfel prin procesul verbal încheiat la data de_ - Anexa la Contractul colectiv de munca pentru anul 2009/2010 înregistrat la D.M.P.S. la nr.2584/_
, patronatul și reprezentanții salariaților au convenit de comun acord înghețare a salariilor de baza aferente claselor de salarizare prevăzute în grila de salarizare, pentru anul 2009 (anexa 1 la C.C.M.) și totodată:
suspendarea acordării ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de Paste și Crăciun, Ziua F. ului pentru anul 2009;
iar potrivit Actului Adițional la Contractului Colectiv de Munca pentru anul 2009/2010 înregistrat sub nr. 1713 la Direcția Muncii B., la data de_ pentru anul 2010 ajutoarele materiale nu s-a mai acordat.
De asemenea, este inadmisibil și capătul de cerere la care au fost obligați de către instanța de fond din eroare, privind diferența dintre sumele efectiv primite cu titlu de salariul suplimentar pe perioada octombrie 2009 - 8 martie 2010, deoarece aceste drepturi nu au fost acordate efectiv.
Acordarea acestor drepturi au fost suspendate pentru anul 2009, potrivit procesului verbal încheiat la data de_, anexa la Contractul colectiv de munca pentru anul 2009/2010 înregistrat la D.MP.S. la nr.2584/_ iar pentru anul 2010 nu s-au mai acordat potrivit C CM.
Întrucât intimatul reclamant nu a beneficiat de aceste drepturi consideră ca nu este îndreptățit nici la diferența dintre contravaloarea acestor drepturi și sumele rezultate din recalcularea salariului iar instanța din eroare i-a obligat, motiv pentru care solicită respingerea acestora atât pe cale de excepție cât și pe fond.
În ce privește fondul cauzei, consideră nelegală și neîntemeiata soluția pronunțata de către instanța de fond, motivat de următoarele:
Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi nu prevede clase de salarizare și coeficienți de ierarhizare, motiv pentru care la art.40 alin.4 s-a statuat faptul ca formele de organizare a muncii și de salarizare
aplicabile fiecărei activități specifice se stabilesc prin convenție colectiva de munca la nivel de grup de unități sau unitate.
Prevederile Contractului colectiv de munca la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010, stipulează la art.41 alin.3 lit. a) nivelul salariului minim brut la nivel de ramura negociat pentru un program complet de lucru de 170 ora medie pe luna, impunându-se astfel limita minima a nivelului salarial ce trebuia respectata în ramura transporturi și nicidecum ca fiind baza de calcul, prin aplicarea de indici de ierarhizare, pentru drepturile salariale aferente diverselor funcții din ramura.
În speța prin Contractul colectiv de munca la nivel de "C. M. " S.A. pentru anii 2009-2010, sistemul de salarizare al personalului angajat în cadrul unității recurente a fost reglementat diferențiat în funcție de categoriile de personal existent la nivelul societății, măsura în acord cu prevederile art.40 alin.4 C.C.M. la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 .
În acest context la cap II, pct. C, art. 10-16 din C.C.M. la nivel "C. M. "SA, au fost prevăzute clauzele privind modalitatea de stabilire a salariilor acordate muncitorilor necalificați și calificați; categorie profesionala în care se încadrează și reclamantul, acesta având funcția de manevrant vagoane 1, potrivit contractului individual de munca.
Potrivit prev. art.11 din același contract, salariul de baza pentru muncitorii calificați se stabilesc pe categorii de încadrare sau funcții iar potrivit art.12, fiecărei categorii de încadrare sau funcții îi corespund clasa de salarizare conform Anexei 2.
Prin urmare salariul acordat intimatului reclamant a fost încadrat în Anexa 2 la contract, la pct.2, lit. b, poz. 9, clasa de salarizare maxima -20, pentru care s-a negociat un salariu de 1054 lei potrivit grilei de salarizare ( clasa 20).
Astfel, potrivit ultimului act adițional la contractul individual de munca (necontestat de intimat) și fisele de salarizare pentru anii 2009-2010, intimatul reclamant a avut un salariul de baza de 1054 lei și a încasat a suma mai mare, decât salariul minim garantat, motiv pentru care în speța nu este justificată diferența de drepturi salariale pretinse, acordata eronat de către instanța de fond. Față de grilele de salarizare prevăzute în C.C.M. la nivel ramura transporturi și la nivel de unitate, la care a făcut trimitere intimatul și care au
fost reținute de către instanța de fond, reiterează următoarele:
- prin Contractul Colectiv de Muncă 200912010, încheiat la nivelul "C. M. "SA" pentru a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 -2010 aprobate prin hotărâri de guvern, s-a stabilit ca sistem de referință valoarea de 570 de lei pentru clasa 1 de salarizare, însa aceasta valoare nu reprezintă și nu are nici o legătura cu salariul minim pe economie.
Veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere, așa cum rezulta din Declarații privind impozitul pe profit: contul de profit și pierderi și date de la registrul comerțului depuse la dosarul de fond.
În ce privește capătul de cerere la care au fost obligați de către instanța de fond din eroare, privind diferența dintre sumele efectiv primite cu titlul de salariul suplimentar pe perioada octombrie 2009- 8 martie 2010, solicită respingerea acestora,deoarece aceste drepturi nu au fost acordate efectiv.
Suspendarea acordării ajutoarelor financiar susmenționate pentru anul 2009 a fost una temeinica și justificata, respectiv lipsa posibilităților financiare ale societății.
În dovedirea acestei situații a depus la instanța de fond declarații privind impozitul pe profit și date de la registrul comerțului.
Contrar celor reținute de câtre instanța de fond, nu exista în sarcina unității recurente obligația plații salariului suplimentar motivat de următoarele:
Textele relevante acordării acestuia sunt cuprinse în arte 30 din C.C.M. din 2008-2009, cu următorul conținut:
" (l)Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. în acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat.
Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar."
Interpretarea ce poate fi dată de art. 30 din C.C.M., este în sensul că dreptul la acordarea salariului suplimentar este afectat de condiția obținerii unor venituri suficiente pentru a constitui fondul necesar alocării acestuia.
Acordarea acestuia este sub condiție potestativa numai în cazul în care societatea are profit.
În speța, aceasta condiție nu este îndeplinita întrucât așa cum reiese din datele publicate la Registrul Comerțului și Declarațiile privind impozitul de profit, societatea recurentă nu a mai înregistrat pierderi și datorii la bugetul de stat.
Drept urmare, în contextul în care societatea recurentă nu a avut buget de venituri și cheltuieli și nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii cheltuielilor, înregistrând pierderi în anii_ precum și plăti restante fata de bugetul de stat, nu exista obligația plătii salariului suplimentar aferent solicitat de intimații reclamanți și acordat de către instanța de fond.
Intimatul U. N. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea în totalitate a sentinței atacate.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, se constată că în mod corect a fost soluționată de instanța de fond, întrucât art. 283 alin.(1) din Codul muncii prevede că "Cererile în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate:
c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator;
e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia";.
De asemenea, conform art. 1 alin. (1) din Legea 130/1996 prin contractul colectiv de muncă "se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii.
Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 155 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, salariul suplimentar, ajutorul material datorat cu ocazia sărbătorilor de Paști, de Crăciun și de Ziua F. ilor constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Faptul că au fost stipulate sub categoria "alte venituri"; în cuprinsul contractului colectiv de muncă nu semnifică
scoaterea de sub incidența art. 155 Codul muncii, dată fiind calitatea de normă imperativă a acestui text de lege, astfel încât părțile nu pot reduce sfera de acoperire a sintagmei "componente ale salariului"; prin contractele pe care le încheie. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, este grăitoare denumirea dată chiar în aceste contracte, de salariu suplimentar/al 13-lea salariu.
Curtea mai reține, așa cum judicios a apreciat și instanța de fond, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a)-d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. Curtea subliniază că interpretarea unei norme juridice trebuie făcută în sensul în care acesta produce efecte, or, așa cum corect a reținut și tribunalul, termenele mai sus indicate ar deveni inaplicabile și ar goli de conținut norma invocată, în condițiile în care s-ar agrea interpretarea recurentei, potrivit căreia nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, și reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, iar prin prezenta acțiune reclamantul nu a invocat neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, ci a solicitat plata unor adaosuri neacordate ce fac parte, potrivit dispozițiilor art.155 din Codul muncii, din categoria drepturilor salariale Curtea apreciază că în mod judicios prima instanță a reținut că termenul de prescripție aplicabil pentru drepturile menționate anterior este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.
În mod judicios a soluționat instanța de fond excepția inadmisibilității acțiunii, motivele invocate de recurentă în susținerea acesteia conturându-se ca și apărări de fond, ce vor fi analizate ca atare.
Pe fondul cauzei,
în ceea ce privește criticile privind acordarea de către prima instanță a salariulu i supl ime n tar p arț ial pen tru an ii 2009 -2010
, Curtea constată că acestea sunt nefondate, din motivele ce succed.
În primul rând, se reține că nu se justifică susținerea că plata salariului suplimentar ar fi doar o facultate a angajatorului, față de prevederile clare ale art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de Grup de unități din T. ul F. aplicabil, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile, care statuează:
"pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative.
Raportat la motivul de recurs prin care se invocă încheierea la nivel de societate, în anul 2009 si 2010, a unor acte adiționale, nr. 2450/_ și nr.
1708/_, prin care sindicatele reprezentative și administrația au renegociat clauzele prevăzute la art. 32 al. 1 și art. 69 din CCM, statuând că acestea nu se aplică în anul 2010, respectiv nu se acorda salariul suplimentar, ajutorul material de Paste și Crăciun si nici premierea pentru Ziua ceferiștilor, Curtea reține că nu poate fi acceptată susținerea că se aplică prioritar prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de societate, iar nu ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, fiind incidente sub acest raport prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare la data scadenței drepturilor, în condițiile în care doar prin Legea nr. 62/2011 a fost abrogată această lege), conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
"salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus.
Sunt necontestate prin motivele de recurs, ca și conținut, temeiurile contractuale ale acordării drepturilor supuse judecății.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 236 din Codul muncii, "contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamanta era îndreptățită la plata drepturilor salariale litigioase.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantei, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.
Critica recurentelor potrivit căreia obligația lor de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în Contractul colectiv de muncă părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze drepturile de ajutor material cuvenite, iar prin aceste contracte nu s-a derogat de la legile care interesează ordinea publică sau bunele moravuri, susținerile recurentelor în acest sens fiind de asemenea nefondate.
În final, curtea mai subliniază că nu este imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor contractuale invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurentele își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans.
În ceea ce privește însă petitele privitoare la de obligare a pârâtelor la plata diferențelor salariale, inclusiv a diferențelor pentru salariul suplimentar, pentru perioada octombrie 2009 - 8 martie 2010, respectiv a diferențelor aferente salariilor compensatorii la data concedierii, diferențe solicitate prin raportare la un salariu de bază minim brut de 700 lei, curtea reține că acestea sunt fondate, recursul pârâtelor urmând a fi admis în aceste limite.
Reclamanții-recurenți se prevalează în cauză de dispozițiile art. 41 alin. 3 lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură T. uri nr.722/2008, încheiat pe anii 2008-2010, potrivit cărora salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
În acest sens, Curtea constată că reclamantul intimat nu solicită aplicarea simplă a dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură privitoare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii, ci a se lua în considerare acest element, în stabilirea drepturilor lor salariale.
În acest context, trebuie notat că în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, sunt stabilite minimele de la care trebuie să se pornească în calcularea salariilor angajaților, anume, coeficienții minimi de ierarhizare pe categorii de salariați și salariul de bază minim brut la nivel de ramură. Aceste două elemente, prin înmulțire, conduc la stabilirea salariilor minime pentru fiecare categorie de salariați din cadrul ramurii.
Aceste dispoziții contractuale trebuie avute în vedere în ansamblu, prin raportare și la prevederile literei b) a art.41 alin.3, potrivit cărora părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit.a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În mod evident, aceste prevederi impun o dublă obligație părților ce vor negocia contractele colective de muncă la niveluri inferioare, anume, de a porni în negocieri atât de la salariul minim brut la nivel de ramură, cât și de la coeficienții minimi de ierarhizare.
Nu a fost respectată însă, cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, obligația de a se lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, ci s-a prevăzut un salariu de bază minim brut negociat mai mic, de 570 lei.
Curtea constată însă că nu poate fi sancționată această omisiune a părților contractante prin admiterea acțiunii.
Aceasta, în primul rând, în contextul în care salariul concret de bază al fiecărui angajat apare ca fiind rezultanta înmulțirii celor două elemente, a salariului de bază aplicat în unitate și a coeficientului de ierarhizare.
Or, reclamantul nu se prevalează de o diferență salarială ce să se contureze din comparația rezultantei înmulțirii elementelor de stabilire a salariului din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură cu rezultanta înmulțirii acelorași elemente din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Ceea ce solicită este a se aplica salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi la modul de calcul a salariului aplicat efectiv fiecăruia, mod de calcul ce a avut în vedere elementele din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități. Cu alte cuvinte, a se înmulți valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi cu coeficienții de ierarhizare prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Or, o atare interpretare și aplicare a dispozițiilor contractuale invocate de reclamantul intimat nu respectă sensul de ansamblu al contractului, în condițiile în care art. 982 Cod civ. statuează că toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.
Reiese din apărările formulate și nu a fost contestat de către reclamant faptul că în contrapartidă la agrearea unui salariu de bază minim brut mai mic în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la acest nivel s-au stabilit coeficienți de salarizare, aferenți claselor de salarizare, mai avantajoși decât cei minimali din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, cu consecința că dacă s-ar aplica exclusiv prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, ar rezulta venituri mai mici pentru angajați.
Concluzia este că negocierea la nivel de unitate a avut în vedere, în ansamblu, cele două elemente de salarizare, privite prin prisma rezultantei, astfel încât invocarea prin acțiune doar a acelui element mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pentru a fi aplicat elementului mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, nu poate fi primită, semnificând crearea unei legi tertia, pe care părțile nu au avut-o în vedere cu ocazia negocierii.
În plus, trebuie avute în vedere, în interpretarea dispozițiilor art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, și prevederile de la alineatele 5 și 6, care statuează în sensul că "Pe toată perioada de valabilitate a prezentului contract colectiv, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere de la 1 ianuarie a anului următor.
La nivel de unitate și în cadrul fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili, pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie";.
Or, o interpretare în sensul cerut de reclamantul intimat, de a se lua în considerare în mod individual și necorelat cu celelalte elemente de salarizare, dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, este în evidentă contradicție cu aceste dispoziții, care fixează negocierilor și o limită superioară, dată de fondul de salarii negociat, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli. De îndată ce la nivel de grup de unități din transportul feroviar, respectiv de unitate, s-a agreat un anumit salariu de bază minim brut și anumiți coeficienți de ierarhizare, în mod evident, în raport de aceste elemente și de numărul de salariați s-a stabilit și fondul de salarii din bugetul aferent anilor în discuție, astfel încât o solicitare de felul celei din acțiune, făcută fără considerarea acestui fond de salarii, ignoră dispozițiile contractuale pe care se întemeiază.
Acest mod de interpretare a prevederilor contractuale incidente nu încalcă prevederile art. 8 alin.2 din Legea nr.130/1996, respectiv art.132 alin.3 din Legea nr.62/2011, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Interdicția invocată vizează drepturi ale salariaților, or art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nu fixează practic un drept în sine al salariaților, format în toate componentele sale, ci doar un element al dreptului la salariu. Dreptul angajatului poartă asupra salariului (art. 39 lit. a) Codul muncii), or nu se afirmă prin acțiune că s-ar fi acordat reclamanților salarii în cuantum mai mic decât cel care ar rezulta, pentru fiecare, din aplicarea elementelor minimale de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Așa fiind, Curtea apreciază ca fiind eronată interpretarea dată sub acest aspect de către instanța de fond normelor contractuale și legale aplicabile, motiv pentru care, în temeiul art.312 alin.3 C.pr.civilă, raportat la art. 304 ind.1 și art.
304 pct.9 C.pr.civilă, va admite recursul declarat de pârâte împotriva sentinței civile nr. 2683/F din_ a Tribunalului Bistrița-Năsăud pronunțată în dosar nr._ pe care o va modifica în parte, conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâtele S. | N. | DE T. | F. DE | ||
M. | "C. M. "; SA, respectiv S. N. DE T. | F. | DE M. | "C. M. "; |
SA - S. M. împotriva sentinței civile nr. 2683/F din_ a Tribunalului Bistrița-Năsăud pronunțată în dosar nr._ pe care o modifică în parte, în sensul că respinge cererea reclamantului U. N. de obligare a pârâtelor la plata diferențelor salariale, inclusiv a diferențelor pentru salariul suplimentar, pentru perioada octombrie 2009 - 8 martie 2010, respectiv a diferențelor aferente salariilor compensatorii la data concedierii, diferențe solicitate prin raportare la un salariu de bază minim brut de 700 lei.
Menține restul dispozițiilor sentinței care nu contravin prezentei decizii. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 19 februarie 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | |||||
G. | -L. | T. | I. | T. | D. C. | G. |
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_
Jud.fond: G. C. F.
