Decizia civilă nr. 2251/2013. Pretenții. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr._ *
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2251/R/2013
Ședința publică din data de 30 aprilie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: L. D. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta recurentă P. F. împotriva sentinței civile nr. 831/F din 4 martie 2013 pronunțate de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosar nr._ * privind și pe intimații pârâți S.C. O. P. SA și chemați în garanție A. N. DE A. F. SA, A. F.
P. B., D. G. A F. P. B. -N. și chemata în garanție ANAF - D. G. - A. A M. C., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta pârâtei intimate SC O. P. SA - avocat Moroșan N., în substituire avocat Bilan I., din cadrul Baroului B. N. .
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 23 aprilie 2013 intimata DGFP B. N. a înregistrat în cauză întâmpinare, iar la data de 25 aprilie 2013 a înregistrat întâmpinare la dosar și A. N. de A.
F. .
La data de 23 aprilie 2013 a fost înregistrată întâmpinare și din partea intimatei SC O. P. SA a cărei reprezentantă arată în ședința publică de azi că înțelege să o susțină.
Nefiind formulate cereri în probațiune, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursurilor declarate.
Reprezentanta O. P. susține întâmpinarea formulată, solicitând respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 406/2012 a Tribunalului B. N., secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._
a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor D. G. a F.
P. B. -N., A. F. P. B. și SC O. P. SA, și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă față de aceste pârâte ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității și a lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta A. N. de A. F. .
A fost admisă acțiunea, ulterior completată, formulată de reclamantă împotriva pârâtei A. N. de A. F. - D. G. de A. a M.
C., și, în consecință: a fost obligată pârâta A. N. de A. F.
- D. G. de A. a M. C. să restituie reclamantei suma de
3.037 lei, reprezentând impozit pe venit, precum și dobânda legală de la data reținerii impozitului și până la data restituirii efective. A fost respinsă cererea de chemare în garanție precizată formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematelor în garanție A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C., D. G. a F. P. B. -N. și A. F.
P. B. . A fost obligată pârâta A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 1.190 lei. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei SC O. P. SA cheltuieli de judecată în cuantum de 419,18 lei.
Prin decizia civilă nr. 9127/2012 a Curții de Apel C., secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal
, a fost admis recursul declarat de pârâta A. N. de A. F. împotriva sentinței civile nr. 406/2012 a Tribunalului B. N.
, a fost casată această sentință în întregime și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului B. -N., secția I civilă, în compunerea specifică soluționării litigiilor de muncă.
Prin sentința civilă nr. 831/F din 4 martie 2013 pronunțate de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosar nr._ *,
a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor D. G. a F. P. B. -N., A.
F. P., A. N. de A. F., D. G. de A. a M.
C. și în consecință: A fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul P.
I. împotriva pârâtelor D. G. a F. P. B. -N., A. F.
P., A. N. de A. F. B., D. G. de A. a M.
C. B., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost respinsă ca nefondate excepțiile tardivității, prescripției de 6 luni și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC O. P. SA, B. . Au fost respinse excepțiile inadmisibilității (acțiunii și chemării în garanție) invocate de A. N. de A. F. . A fost respinsă excepția inadmisibilității chemării în garanție invocată de pârâta D. G. a F. P. B. -N. . A fost admisă excepția prescripției de 3 ani a dreptului la acțiune invocată din oficiu și în consecință, a fost respinsă acțiunea civilă precizată de reclamantul P.
I. formulată împotriva pârâtei SC O. P. SA ca fiind prescris dreptul la acțiune. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA. A fost obligat reclamantul P. I. să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 1047,27 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Examinând în prealabil excepțiile invocate în cauză în condițiile art. 137 Cod procedură civilă, tribunalul a reținut următoarele.
În cadrul procesului de reorganizare a activității Zonei PECO B. conform Programului de reorganizare a P. SA, aprobat prin Hotărârile Consiliului de Administrație ale P. SA din data de_ și respectiv_, în temeiul prevederilor art. 65-67 și art. 73-75 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, a fost emisă decizia nr. 69 din_ de încetare a contractului individual de muncă al reclamantului (f. 12 dosar inițial).
Conform art. 6 al acestei decizii, valoarea netă a indemnizației de concediere acordată salariatului cu respectarea prevederilor art. 50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea acestuia în P., este de 15.947 lei (RON).
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor D. G. a F.
P. B. -N. și A. F. P.
a fost admisă, întrucât aceste instituții nu au calitate procesuală pasivă în condițiile în care litigiul a fost calificat de instanța de recurs ca fiind unul de muncă, calificare ce se impune instanței de rejudecare cu caracter obligatoriu.
Pe de altă parte, la termenul de judecată din data de 20 septembrie 2011 reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat doar obligarea pârâtei
S. O. P. S.A. la restituirea impozitului reținut, solicitând constatarea lipsei calității procesuale pasive a acestor pârâte.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor A. N. de A.
F. și D. G. de A. a M. C.
a fost admisă întrucât reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat doar obligarea pârâtei
S. O. P. S.A. la restituirea impozitului reținut, solicitând admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestor pârâte.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei O. P. SA
, invocată din oficiu de tribunal în primul ciclu procesual a fost respinsă în raport de considerentele instanței de recurs din decizia de casare prin care s-a menționat expres că litigiul promovat de reclamant este unul de dreptul muncii
, în condițiile în care reclamantul este nemulțumit de modul în care angajatorul a înțeles să
interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, motiv pentru care nu există vreo rațiune a califica litigiul ca fiind unul de contencios fiscal.
Excepția tardivității introducerii acțiunii
, invocată de pârâta angajator, a fost respinsă întrucât în cauză nu este aplicabil termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei de încetare a contractului individual de muncă, ținând cont de obiectul acțiunii civile deduse judecății prin care nu se contestă măsura
încetării raporturilor de muncă între părți, ci se solicită plata unor sume de bani reținute și virate cu titlu de impozit de către pârâtă.
Termenul de 30 de zile invocat de pârâtă era aplicabil doar în ipoteza în care se contesta măsura concedierii, nu cuantumul sumei reținută cu titlu de impozit din suma cuvenită în urma adoptării măsurii concedierii, măsură acceptată de salariat.
Excepția prescripției dreptului la acțiune
întemeiată pe prevederile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii, în forma în vigoare la data invocării excepției, a fost respinsă deoarece prin acțiunea sa reclamanta invocă greșita calculare a sumei nete care i se cuvine în urma concedierii, solicitând practic drepturi asimilate drepturilor salariale, care trebuie să aibă un regim juridic similar, inclusiv sub aspectul termenului de prescripție.
Excepțiile inadmisibilității
(acțiunii și cererii de chemare în garanție) invocate în cauză de pârâtele ANAF, DGFP
s-au respins întrucât atât timp cât litigiul promovat de reclamant a fost calificat de instanța de recurs ca fiind unul de muncă, nu se mai poate pune problema neîndeplinirii procedurii prealabile, o asemenea procedură nefiind prevăzută în legislația muncii.
Prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu pot fi incidente atâta timp cât reclamantul nu a solicitat revocarea unui act administrativ unilateral tipic. În cauză, este vorba de un refuz nejustificat de soluționare a cererii de restituire a sumelor de bani reținute cu titlu de impozit pe venit, astfel încât, și din perspectiva prevederilor art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, excepția inadmisibilității apare ca nefondată.
Inadmisibilitatea chemării în garanție întemeiată pe considerentul că într-o eventuală ipoteză de admitere a acțiunii reclamantul nu se poate îndrepta decât
împotriva Direcției Generale de A. a M. C., nu a putut fi reținută, aceasta constituind o problemă de temeinicie și nu un fine de neprimire a acțiunii.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a reținut că r
eclamantul/a a solicitat prin acțiune restituirea sumei reținute și virate cu titlu de impozit din suma acordată de pârâta angajator cu ocazia concedierii ca indemnizație de concediere, în cauză fiind astfel aplicabile prevederile art.283
alin.1 lit.c Codul muncii în forma existentă la data sesizării instanței, în prezent art.268 alin.1 lit.c Codul muncii republicat, ce stabilește că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau despăgubiri către salariat.
Cel mai târziu un asemenea drept poate curge de la data efectivă a plății indemnizației de concediere, care în cauză a fost luna iunie 2006.
Întrucât acțiunea s-a promovat la data de 31 martie 2010, raportat la data plății indemnizației, se constată că termenul de 3 ani a fost depășit, dreptul fiind solicitat după împlinirea termenului legal de prescripție.
Prin urmare, se impune respingerea acțiunii formulată împotriva pârâtei angajator S.C. O. P. S.A. ca fiind prescris dreptul la acțiune.
Nu a putut fi reținută în cauză aplicabilitatea termenului de prescripție de
5 ani calculat de la data încheierii anului financiar, deoarece litigiul a fost calificat ca fiind unul de drept al muncii, astfel că devin incidente prevederile legislației muncii în materia prescripției dreptului la acțiune.
Prescripția de 5 ani putea fi reținută numai în ipoteza în care litigiul era apreciat ca fiind unul fiscal, de competența instanței de contencios administrativ. Față de soluția respingerii acțiunii ca fiind prescris dreptul la acțiune, pârâta angajator nu a căzut în pretenții, astfel încât în temeiul art. 60 alin. 1 Cod procedură civilă se impune respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în
garanție formulată.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a reclamantului, tribunalul l-a obligat să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 1047,27 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat achitat de pârâtă în toate fazele procesuale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul/a P. I.,
solicitând în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod procedură civilă casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre soluționare instanței de fond.
În motivarea recursului reclamanta a arătat că suma datorată de pârâta O.
SA reprezintă o diminuare a drepturilor salariale cu contravaloarea impozitului reținut de pârâtă și virat către bugetul statului, motiv pentru care
sunt incidente dispozițiile CAP. IV (art.137-142) din O.G. nr. 61/2002, termenul de prescripție fiind de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a fost achitat.
S-a mai precizat că în conformitate cu dispozițiile art. 55 al. 4 lit. j din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal (în forma de la data emiterii deciziei de concediere) nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primate de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, iar prin dispozițiile punctului 68 lit. l din normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003, aprobate prin HG nr. 44/2004 nu se pot modifica prevederile din Codul fiscal menționate anterior.
Drept urmare, în condițiile în care sumele în discuție au fost calculate și reținute din plățile compensatorii acordate și cuvenite reclamantei în temeiul legii, contractului colectiv de muncă și programului de concediere colectivă, iar aceste operațiuni au fost efectuate de către SC O. P. SA, în calitate de angajator, este întemeiată acțiunea având ca obiect obligarea pârâtei SC O. P. SA la plata către recurent a diferenței dintre salariile compensatorii de care trebuia sa beneficieze și a salariilor compensatorii efectiv primite în urma desfacerii contractului individual de muncă ca urmare a concedierii colective.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel reține cu opinie majoritară următoarele:
Prin decizia de casare pronunțată în cauză în primul ciclu procesual s-a statuat, cu caracter obligatoriu conform dispozițiilor art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, că obiectul prezentului litigiu îl constituie obligarea pârâtelor, inclusiv a SC O. P. SA, în calitate de fost angajator, la restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit, din cele datorate reclamantei cu titlu de plăți compensatorii ca urmare a concedierii colective. Considerând în temeiul dispozițiilor art. 40 alin. 2 lit.f din Codul muncii că obligația angajatorului de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați este una proprie, instanța de casare a calificat prezenta cauză ca fiind un litigiu de muncă.
Drept urmare, așa cum judicios a constatat și Tribunalul, Curtea reține că termenul de prescripție al acțiunii deduse judecății, prin care s-a solicitat plata unor drepturi salariale neacordate integral ca urmare a reținerii impozitului pe venit, este de 3 ani conform art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii (în forma în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune).
Criticile din recurs în sensul că termenul de prescripție incident în cauză este de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a fost achitat impozitul sunt nefondate, întrucât art. 91 alin. 1 din OG 92/2003 (OG 61/2002 fiind abrogată) prevede că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. Or, obiectul prezentei cauze îl constituie plata unor drepturi salariale neacordate integral ca urmare a reținerii impozitului pe venit și nu se circumscrie în aceste condiții ipotezei din dispoziția legală menționată anterior.
De altfel, Curtea reține că în Codul muncii sau în Legea 62/2011 nu se reglementează un termen de prescripție mai mare de 3 ani, astfel încât criticile recurentei sunt nefondate și din această perspectivă.
Pentru aceste considerente și reținând și faptul că deși a invocat prevederile art. 304 pct. 7 și 8 Cod procedură civilă, recurenta nu a dezvoltat motivele de recurs reglementate de aceste dispoziții legale, Curtea constată că instanța de fond a aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză
(motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă fiind nefondat), că nu se impune analiza motivelor de recurs relative la fondul cauzei și urmează ca în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă să respingă, cu opinie majoritară, ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P. I. împotriva sentinței civile nr. 831/F din 4 martie 2013 pronunțate de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosar nr._ *, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 30 aprilie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
I. T., D. C. G. L. D.
cu opinie separată, în sensul admiterii
recursului și al casării cu trimitere spre rejudecare pe fond.
GREFIER,
N. N.
Red.L.D./S.M.
2 ex._
Jud.fond. G. C. F.
MOT. EA OPINIEI SEPARATE
Consider că termenul de prescripție aplicabil cererii de chemare în judecată este cel de 5 ani, reglementat de art. 135 din OG 92/2003.
Chiar în condițiile în care acțiunea, inițial judecată ca un litigiu de contencios fiscal, a suferit o casare cu trimitere către completele specializate în soluționarea litigiilor de muncă, acest fapt nu are incidență asupra termenului de prescripție aplicabil.
Ceea ce determină acest termen este obiectul acțiunii, care, în mod incontestabil, poartă asupra restituirii unor sume reținute, susține reclamantul/a, în mod nelegal, cu titlul de impozit: "să obligați pârâta de rândul I la restituirea, către subsemnatul, a impozitului, reținut și plătit de către angajatorul…, în subsidiar, să obligați pârâta de rândul 2 la restituirea, către subsemnatul, a impozitului…";.
Acțiunea a fost îndreptată încă de la început împotriva a două pârâte, anume, ANAF și S.C. P. S.A., în această ordine.
În mod evident, s-au avut în vedere trei raporturi juridice:
cel în temeiul căruia orice salariat datorează impozit pe venit către stat, deci un raport între reclamant și ANAF ca autoritate a statului în materie fiscală;
raportul juridic dintre pârâte, în temeiul căruia orice angajator trebuie să facă reținerea impozitului datorat de angajații săi pentru veniturile din salarii, prin stopaj la sursă, și să îl direcționeze către stat, prin organele sale;
cel dintre angajat și angajator, în cadrul căruia, angajatorul, funcționând ca un mandatar al statului, deci în numele statului și în temeiul unor dispoziții legale imperative, reține din salariul angajatului său impozitul pe venituri din salarii, cu consecințele legale arătate.
Întrucât în reținerea de impozit pe care reclamantul/a o contestă, ambele pârâte au avut un rol, s-a promovat această acțiune hibridă, mixtă, ce a permis mutarea litigiului din cadrul unei competențe în alta, anume, de la secția de contencios administrativ la cea de litigii de muncă și asigurări sociale.
Caracterul hibrid este dat tocmai de multitudinea de raporturi juridice, arătate în cele ce preced, create prin reținerea și virarea impozitului pe venit și de apartenența diferită a acestora la diferitele ramuri de drept.
Dispozițiile Codului de procedură civilă în temeiul cărora se poate tranșa situația creată astfel, prin promovarea unei acțiuni hibride, ce poartă atât asupra unui raport juridic fiscal, cât și asupra unuia de dreptul muncii, sunt cele de la art. 17 C.proc.civ., conform cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.
Doar prin raportare la aceste dispoziții legale se poate interpreta, în opinia mea, decizia civilă prin care s-a dispus de către instanța de contencios fiscal casarea sentinței pronunțate inițial și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței specializată pe litigii de muncă, întrucât, în mod evident, printr-o decizie de casare nu se poate omite un petit al acțiunii, nici cauza juridică a acesteia.
Tranșând în sensul că nu aparține competenței instanței de contencios fiscal soluționarea cauzei, Curtea de Apel C. a dat prioritate, în interpretarea mea, ordinii cronologice în care s-au derulat activitățile prin care s-a făcut reținerea impozitului din indemnizația de concediere, reținând, în consecință, că raportul juridic prim, care stă la baza petitului considerat principal din acțiune, este cel dintre angajat și angajator, reținerea banilor de către angajator fiind primul pas făcut în întreaga operațiune de reținere a impozitului. Ca atare, acesta este, în opinia mea, considerentul ce fundamentează decizia dată în casarea cu trimitere și care intră în autoritatea de lucru judecat. Consecutiv, chiar dacă nu s-au dezvoltat considerente în decizia de casare sub acest aspect, apreciez, pe cale de interpretare, că au fost privite ca și accesorii celelalte petite și trimise spre soluționare, odată cu petitul principal, instanței de conflicte de muncă.
Nu s-a tranșat de către Curtea de Apel C., prin decizia de casare, cu nimic, asupra termenului de prescripție, asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANAF, asupra excepției inadmisibilității, condiție în care nu se pot deduce, din simpla statuare asupra competenței de soluționare a litigiului, toate aceste consecințe drastice din punct de vedere juridic și care trebuie soluționate pe cale de judecată, iar nu prin raportare la niște dezlegări colaterale care nu au incidență asupra acestor excepții de fond. Aceasta, în situația specială în care petitele acțiunii vizează acest complex de raporturi juridice arătat și sunt îndreptate împotriva acestor pârâți, iar nu doar împotriva angajatorului.
Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că, potrivit doctrinei, dintre considerentele unei hotărâri, doar cele necesare intră în autoritate de lucru judecat, adică acelea care explicitează și susțin soluția cuprinsă în dispozitiv.
În plus, se constată că pe fondul cauzei se invocă dispoziții din Codul fiscal și din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, astfel încât, în ipoteza în care acțiunea ar fi fost introdusă în termenul de 3 ani de la data emiterii deciziei de concediere, soluționarea cauzei pe fond ar fi impus aplicarea acestor prevederi legale, care în mod evident, nu aparțin codului muncii. Or, în măsura în care nu s-a apreciat, în litigiile ce s-au încadrat în termenul de 3 ani, că litigiul trebuie soluționat pe fond exclusiv prin raportare la dispozițiile Codului muncii, ci au fost aplicate, pentru dezlegarea cauzei, prevederile din Codul fiscal și din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în aceeași măsură, și în prezentul litigiu, clarificarea chestiunii prescripției dreptului la acțiune trebuie făcută prin raportare la pretenții, fără a se considera că prin decizia de casare s-ar fi statuat indirect asupra acestui termen ca fiind unul specific dreptului muncii.
În condițiile în care prin acțiune se solicită obligarea angajatorului și a organului fiscal de a restitui impozitul afirmat ca reținut greșit din indemnizația
de concediere, angajator ce a acționat în calitatea sa de mandatar al statului iar nu în temeiul unei decizii proprii, obiectul acțiunii rămâne restituirea impozitului și deci devine aplicabil termenul special de prescripție, de 5 ani.
De îndată ce - acceptă ANAF prin întâmpinarea formulată în primul dosar de recurs format - cererea de restituire a sumelor reprezentând impozit pe venit trebuia formulată de O. P., în mod evident, în termenul specific de prescripție, nu se poate considera că dreptul angajatului care a suportat în final plata
impozitului trebuie îngrădit în cadrul unui termen mai scurt de prescripție, pentru că raportul juridic în care este implicat, chiar față de angajatorul său, chiar dacă este de muncă, este grefat pe un raport juridic de drept public ce impune un termen special. Cu alte cuvinte, cererea de restituire, pe care angajatorul poate să o facă în termen de 5 ani, este făcută, prin ipoteză, în numele angajaților sau a foștilor săi angajați, astfel încât în final, și aceștia trebuie să se bucure, ca părți într-un raport juridic tripartit, complex, de acest termen de prescripție special, ca destinatari finali ai acestei dispoziții legale.
Față de aceste considerente, apreciez oportună soluția casării sentinței și a trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe de litigii de muncă, având în vedere aplicabilitatea dispozițiilor art. 312 alin. 1-3 și 5 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., anume, teza privitoare la soluționarea procesului fără a intra în cercetarea fondului.
JUDECĂTOR,
T.
Red., dact. I.T.
_
