Decizia civilă nr. 2273/2013. Pretenții. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. 311._ *
DECIZIA CIVILĂ NR. 2273/R/2013
Ședința publică din data de 8 mai 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. -C. B. JUDECĂTORI: I. -R. M.
C. M. GREFIER: G. C.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâtele SC O. P. SA și
A. N. DE A. F. împotriva sentinței civile nr. 832 din 4 martie 2013, pronunțată de Tribunalul B. -N. în dosar nr. 311._ *, privind și pe reclamanta intimată M. L. și pe chemații în garanție intimați A. F.
P. B., D. G. DE A. A M. C. D. C. A. și D.
G. A F. P. B. -N., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta pârâtei recurente SC O. P. SA, av. Moroșan N. în substituirea av. Bilan I., lipsă fiind reprezentanții celorlalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 29 aprilie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, s-a depus la dosar din partea chematei în garanție intimate D. G. a F. P. B. -N. întâmpinare la recursul formulat de pârâta SC O. Pertrom SA, prin care solicită și judecarea în lipsă.
De asemenea, se constată că la data de 30 aprilie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, s-a depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de pârâta A. din partea pârâtei recurente SC O. P. SA prin care solicită respingerea acestuia.
Se comunică un exemplar din întâmpinarea Direcției Generale a F. P.
B. -N. reprezentantei pârâtei recurente, care depune la dosar delegație de substituire și arată că nu are alte cereri de formulat.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente SC O. P. SA solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de fond și respingerea acțiunii promovate de reclamantă ca nefondată pentru motivele expuse pe larg în memoriul de recurs, arătând în esență că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică pentru modul în care a soluționat excepția tardivității cererii de chemare în judecată, având în vedere că reclamanta nu a formulat contestație împotriva deciziei de concediere în termenul legal de 30 zile, acceptând astfel cuantumul compensației plătite de pârâtă. Instanța de fond deși a reținut că sumele acordare reclamantei au natura juridică a unor drepturi
salariale, în mod nelegal și netemeinic a apreciat că sumele acordate cu ocazia disponibilizării sunt sume neimpozabile, făcând o aplicare eronată a textelor legale incidente. Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că aceste plăți acordate foștilor angajați reprezintă venituri asimilate salariului, fiind astfel venituri impozabile. Referitor la data acordării dobânzilor solicitate, consideră că acestea trebuiau acordate de la data introducerii acțiunii, având în vedere că plata s-a efectuat ca urmare a corespondenței purtate între angajator și A. . Cu privire la cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond reclamantei, arată că acestea reprezintă mai mult de 1/3 parte din cuantumul despăgubirilor acordate, nefiind justificate prin prisma complexității reduse a cauzei. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată la fond, precizând că cele din recurs vor fi solicitate pe cale separată. Solicită respingerea recursul declarat de pârâta A. în ceea ce privește soluția de admitere a cererii de chemare în garanție și de obligare la plata cheltuielilor de judecată în favoarea SC O. P. SA, pentru motivele arătate în întâmpinarea formulată.
Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr. 832 din 4 martie 2013, pronunțată de Tribunalul B.
-N. în dosar nr. 311._ *, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor D. G. a F. P. B. -N., A. F. P.
, A. N. de A. F., D. G. de A. a M. C. și în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul M. L. împotriva pârâtelor D. G. a F. P. B. -N., A. F. P.
, A. N. de A. F. B., D. G. de A. a M. C.
B., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă ca nefondate excepțiile tardivității, prescripției și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC O. P. SA B. .
Au fost respinse excepțiile inadmisibilității (acțiunii și chemării în garanție) invocate de A. N. de A. F., D. G. a F. P. B. -
N. .
A fost respinsă excepția inadmisibilității chemării în garanție invocată de pârâta D. G. a F. P. B. -N., în nume propriu și în numele Direcției Generale de A. a M. C. .
A fost admisă acțiunea civilă precizată formulată de reclamantul M. L. împotriva pârâtei SC O. P. SA și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 3.448 lei reprezentând impozit pe venit reținut, precum și dobânda legală de la data reținerii și până la data restituirii integrale.
A fost obligată pârâta SC O. P. SA să plătească reclamantului M. L. suma de 1.690 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale a chematelor în garanție D.
G. a F. P. B. -N. și D. G. de A. a M. C. și în consecință, a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematelor în garanție D. G. a F. P.
B. -N. și D. G. de A. a M. C., ca fiind promovată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematei în garanție A. F. P.
B. .
A fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematei în garanție A. N. de A. F. și în consecință a fost obligată chemata în garanție să plătească pârâtei suma la plata căreia pârâta a fost obligată în favoarea reclamantei cu titlu de impozit pe venit, dobândă legală și cheltuieli de judecată.
A fost obligată chemata în garanție A. N. de A. F. să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 522,92 cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele
:
Prin Sentința civilă nr. 613/2012 a Tribunalului B. N., Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. 311._ a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la pârâtele D.
G. a F. P. B. -N., A. F. P. B. și SC O. P. SA, și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta M. L. față de acestea ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta A. N. de A. F. .
A fost admisă acțiunea, ulterior completată, formulată de reclamanta M.
L. împotriva pârâtei A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C., și, în consecință a fost obligată pârâta A. N. de A.
F. - D. G. de A. a M. C. să restituie reclamantei suma de 4.147 lei, reprezentând impozit pe venit, precum și dobânda legală de la data reținerii impozitului și până la data restituirii efective.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție precizată formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematelor în garanție A. N. de A.
F. - D. G. de A. a M. C., D. G. a F. P.
B. -N. și A. F. P. B. .
A fost obligată pârâta A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 1.190 lei.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei SC O. P. SA cheltuieli de judecată în cuantum de 488,76 lei.
Prin Decizia civilă nr. 8758/2012 a Curții de apel C., Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul declarat de pârâta A.
N. de A. F. împotriva Sentinței civile nr. 613/2012 a Tribunalului
B. N., Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. 311._ , a fost casată această sentință în întregime și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului B. N., Secția I civilă,
în compunerea specifică soluționării litigiilor de muncă.
În considerentele acestei decizii, ce sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare potrivit art. 315 alin.1 C.pr.civ., instanța de recurs a calificat litigiul promovat de reclamantă ca fiind unul de dreptul muncii, în condițiile în care aceasta este nemulțumit de faptul cum angajatorul a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, motiv pentru care nu există vreo rațiune în a califica litigiul ca fiind unul de contencios fiscal. S-a mai indicat că angajatorului îi revine obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de
impozit, prin stopaj la sursă, dar această obligație îi revine și din perspectiva prevederilor art. 40 alin. 2 lit. f Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
Examinând cauza în rejudecare, tribunalul a reținut următoarele:
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor D. G. a F.
P. B. -N. și A. F. P.
a fost apreciată ca fiind întemeiată, aceste instituții neavând calitate procesuală pasivă în condițiile în care litigiul a fost calificat de instanța de recurs ca fiind unul de muncă, calificare ce se
impune instanței de rejudecare cu caracter obligatoriu.
Angajatorul, în calitate de mandatar al instituțiilor financiare, aflat în administrarea Direcției Generale de A. a M. C., reorganizată în cadrul A. începând cu data de_ (potrivit art. III din HG nr. 1171/2007), a reținut și virat impozitul pe venit, calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantei.
Acest impozit pe venit a fost virat de către angajator bugetului general consolidat, conform art. 114 alin. 21din OG nr. 93/2003 privind Codul de procedură fiscală, administrat de A., astfel încât pârâtele DGFP B. -N. și AFP B. nu justifică legitimare procesuală pasivă câtă vreme în speță acestora nu le-a fost virată suma reținută de angajator cu titlu de impozit.
Pe de altă parte, la termenul de judecată din data de 20 septembrie 2011 reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat doar obligarea pârâtei S.
O. P. S.A. la restituirea impozitului reținut, invocând lipsa calității procesuale pasive a acestor pârâte.
A fost considerată ca fiind întemeiată și excepția lipsei calității procesuale a chematelor în garanție D. G. a F. P. B. -N. și D. G. de
A. a M. C.,
având în vedere aceleași considerente.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor A. N. de A.
F. și D. G. de A. a M. C.
a fost, de asemenea, apreciată ca fiind întemeiată.
La termenul de judecată din data de 20 septembrie 2011 reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat doar obligarea pârâtei S. O. P. S.A. la restituirea impozitului reținut, invocând lipsa calității procesuale pasive a acestor pârâte.
În aceste condiții, în care împotriva acestor pârâte reclamantul nu a mai formulat pretenții, acestea nu mai justifică legitimare procesuală pasivă.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei O. P. SA
, invocată din oficiu de tribunal în primul ciclu procesual, ce s-a impus a fi analizată din perspectiva casării în întregime a sentinței, fiind apreciată ca neîntemeiată.
Sub acest aspect sunt relevante și obligatorii considerentele instanței de recurs din decizia de casare prin care s-a menționat expres că litigiul promovat de reclamant este unul de dreptul muncii, în condițiile în care reclamantul este nemulțumit de modul în care angajatorul a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, motiv pentru care nu există vreo rațiune a califica litigiul ca fiind unul de contencios fiscal.
Totodată, instanța de control judiciar a reținut că angajatorului îi revine obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, prin stopaj la sursă, dar această obligație îi revine și din perspectiva prevederilor art. 40 alin. 2 lit. f din Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în
sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
Față de aceste dezlegări de drept obligatorii pentru instanța de rejudecare, în condițiile art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, tribunalul a reținut și că pârâta a fost angajatorul reclamantului și că a procedat la reținerea și virarea sumei solicitate prin acțiune, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale a pârâtei angajator.
Excepția tardivității introducerii acțiunii
, invocată de pârâta angajator, este neîntemeiată, impunându-se respingerea acesteia.
Contrar aserțiunilor acesteia, în cauză nu este aplicabil termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei de încetare a contractului individual de muncă, ținând cont de obiectul acțiunii civile deduse judecății prin care nu se contestă măsura încetării raporturilor de muncă între părți, ci se solicită plata unor sume de bani reținute și virate cu titlu de impozit de către pârâtă.
Termenul de 30 de zile invocat de pârâtă era aplicabil doar în ipoteza în care se contesta măsura concedierii, nu cuantumul sumei reținută cu titlu de impozit din suma cuvenită în urma adoptării măsurii concedierii, măsură acceptată de salariat.
Nu este întemeiată și nu poate fi reținută nici excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe prevederile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii, în forma în vigoare la data invocării excepției.
Nu a putut fi reținută aplicabilitatea termenului de prescripție de 6 luni invocat de către societatea angajatoare, deoarece prin acțiunea sa reclamanta invocă greșita calculare a sumei nete care i se cuvine în urma concedierii, solicitând practic drepturi asimilate drepturilor salariale, care trebuie să aibă un regim juridic similar, inclusiv sub aspectul termenului de prescripție.
Fiind vorba de drepturi asimilate salariilor și de un litigiu de drept al muncii, termenul de prescripție este cel de 3 ani, care curge cel târziu de la data reținerii, în speță din august 2007, lună în care s-a emis decizia de concediere, astfel încât acțiunea promovată la data de 11 februarie 2010 se încadrează în termenul legal de prescripție de 3 ani.
Excepțiile inadmisibilității
acțiunii invocate în cauză de pârâtele A. și DGFP, respectiv excepția inadmisibilității chemării în garanție invocată de pârâta DGFP în nume propriu în calitate de chemat în garanție și în numele chematei în garanție D. G. de A. a M. C. au fost apreciate, de asemenea, ca fiind neîntemeiate, impunându-se respingerea acestora.
Atât timp cât litigiul promovat de reclamant a fost calificat de instanța de recurs ca fiind unul de muncă, nu se mai poate pune problema neîndeplinirii procedurii prealabile, o asemenea procedură nefiind prevăzută în legislația muncii.
Pe de altă parte, la data de_ reclamanta a formulat o cerere de restituire, înregistrată la D. G. a F. P. B. -N., care trebuia redirecționată de pârâtă autorității competente în soluționarea ei.
Prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu pot fi incidente atâta timp cât reclamanta nu a solicitat revocarea unui act administrativ unilateral tipic. În cauză, este vorba de un refuz nejustificat de soluționare a cererii de restituire a sumelor de bani reținute cu titlu de impozit pe venit, astfel încât, și din perspectiva prevederilor art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, excepția inadmisibilității apare ca nefondată.
Inadmisibilitatea chemării în garanție întemeiată pe considerentul că într-o eventuală ipoteză de admitere a acțiunii reclamanta nu se poate îndrepta decât
împotriva Direcției Generale de A. a M. C., nu poate fi reținută, aceasta constituind o problemă de temeinicie și nu un fine de neprimire a acțiunii.
Analizând actele și lucrările dosarului privind fondul cauzei, tribunalul a reținut faptul că în cadrul procesului de reorganizare a activității Zonei PECO B. conform Programului de reorganizare a P. SA, aprobat prin Hotărârile Consiliului de Administrație al P. SA din data de_ și respectiv_, în temeiul prevederilor art. 65-67 și art. 73-75 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, a fost emisă Decizia nr. 9 din_ privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantei.
Potrivit art. 6 al ultimei decizii, valoarea netă a indemnizației de concediere acordată salariatului cu respectarea prevederilor art. 50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea acestuia în P., este de 18.104 lei (RON).
Raportat la precizările efectuate în notele de ședință depuse la dosar de pârâta angajatoare SC O. P. SA și în cuprinsul cărora menționează, defalcat, reținerile efectuate asupra indemnizației de concediere, rezultă că din cuantumul brut al acestei indemnizații, s-a reținut și virat de către pârâta O. P. SA, bugetului general consolidat administrat de pârâta A. N. de A. F.
, suma de 3.448 lei cu titlu de impozit pe venit în procent de 16%.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. F din Codul muncii, angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
În ceea ce privește impozitul, conform art. 55 alin. 4 lit. j din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), în forma în vigoare la momentul plății, august 2007, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Chiar dacă pct. 68 lit. l al Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal (H.G. nr. 44/2004) statuează în sensul că veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, și care sunt realizate din compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, o prevedere cuprinsă într-un act normativ (Hotărâre a Guvernului) adoptat în executarea unei legi nu poate contraveni legii, act normativ cu forță juridică superioară, care poate fi modificat numai printr-un act de aceeași forță juridică.
Ca atare, se impune a se acorda prioritate dispozițiilor art. 55 alin. 4 lit. j cuprinse în Legea nr. 571/2003. Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Relevante în sensul că dispozițiile legale edictate cu titlu de norme de aplicare a unui act normativ reprezentat de o lege nu pot modifica însăși prevederile legale ce fac obiectul aplicării, sunt și prevederile art. 75 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, potrivit cărora "ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice
centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului";.
Totodată, potrivit art. 76 din același act normativ, "ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora";.
Tribunalul a constatat că reclamanta a primit suma de la pârâta angajator cu ocazia încetării raporturilor de muncă ca urmare a procesului de concediere colectivă, că suma încasată denumită indemnizație de concediere are natura juridică a unor plăți compensatorii în sensul legii, iar nu a unei compensații bănești individuale, situație în care ținând cont de faptul că plățile compensatorii sunt exceptate expres de la plata impozitului, textul prevăzând expres că aceste sume "nu sunt impozabile";, tribunalul a constatat că în mod nelegal pârâta angajator a reținut și virat la bugetul de stat impozitul aferent sumei de care a beneficiat reclamanta.
În privința cererii de acordare a dobânzii legale, cerere formulată de reclamantă prin precizarea ulterioară de acțiune, aceasta se impune a se acorda acesteia în temeiul prevederilor OG nr. 9/2000 - în perioada de aplicabilitate a acestui act normativ - iar ulterior în baza OG nr. 13/2011 și respectiv a noului Cod civil, întrucât numai astfel se poate concepe o justă reparație a prejudiciului suferit de reclamant prin acțiunea pârâtei angajator de a reține nelegal din indemnizația de concediere impozitul pe venit, motiv pentru care a fost obligată pârâta angajator să plătească și dobânda legală de la data reținerii și până la data restituirii integrale.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, tribunalul a constatat că pârâta angajator se află în culpă procesuală raportat la admiterea acțiunii reclamantului, motiv pentru care va fi obligată pârâta SC O. P. SA să plătească reclamantei suma de 1690 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat achitat de reclamantă în toate fazele procesuale, potrivit înscrisurilor justificative depuse la dosar.
În ce privește cererea de chemare în garanție
formulată de pârâta angajator, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată numai împotriva chematei în garanție A. N. de A. F. .
Tribunalul a constatat că angajatorul, persoană juridică aflată în administrarea Direcției Generale de A. a M. C., reorganizată în cadrul A. începând cu data de_ (potrivit art. III din HG nr. 1171/2007), a reținut impozitul pe venit calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantului, pe care l-a virat bugetului general consolidat, conform art. 114 alin. 21din OG nr. 93/2003 privind Codul de procedură fiscală, administrat de A.
.
Prin urmare, dat fiind faptul că impozitul reținut s-a virat bugetului general administrat de A., numai această entitate poate fi obligată la restituire, nu și chematele în garanție D. G. a F. P. B. -N. și A. F.
P. B. .
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC O. P. S.A
., solicitând, în principal, admiterea recursului modificarea hotărârii recurate cu consecința respingerii acțiunii promovate, iar în subsidiar, admiterea recursului modificarea hotărârii recurate și reducerea cuantumului cheltuielilor de judecata
la care a fost obligată recurenta.
În motivarea recursului pârâta arată că această hotărârea atacată este netemeinica și data cu încălcarea a legii.
Astfel, în ceea ce privește excepția tardivității, precizează recurenta că, prin decizia de încetare a contractului individual de muncă, fiecărui salariat care a făcut parte din procesul de restructurare, i s-a comunicat suma neta acordata ca plata compensatorie, această sumă fiind cunoscută de salariat prin semnarea deciziei, și avea posibilitatea să o conteste în termen de 30 de zile, potrivit art. 8 din decizie.
Textul articolului nu face diferențiere între diversele tipuri de contestații care pot fi formulate și nici nu prevede, așa cum în mod eronat se retine prin hotărârea atacata, faptul ca termenul de 30 de zile este aplicabil doar daca se contesta măsura concedierii, astfel că soluția instanței, de respingere a excepției tardivității și de admitere a acțiunii reclamantei, este nelegala, deoarece în acest mod instanța a modificat în mod implicit și dispoziția de încetare a contractului de munca în partea privitoare la despăgubirile acordate, fără ca partea sa o solicite în termenul legal.
Nelegala și netemeinică este și soluția pronunțata de instanța de fond de admitere a acțiunii precizate formulate de reclamantă.
Așa cum în mod corect reține instanța de fond, potrivit deciziei civile pronunțate de Curtea de Apel C., Secția a II-a civila de contencios administrativ și fiscal, litigiul promovat de reclamantă este unul de dreptul muncii.
În aceste condiții, instanța de rejudecare urma să analizeze dacă angajatorul (recurenta) a respectat normele fiscale incidente, și mai ales dispozițiile art. 40 alin. 2 lit. f din Codul muncii. Potrivit acestor dispoziții, angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aferente aflate în sarcina sa, precum și de a retine și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
Câtă vreme s-a stabilit, potrivit înțelegerii părților, a codului muncii și a codului fiscal, reținerea de către angajator a impozitului aferent indemnizației de concediere, este evident ca recurenta nu a făcut altceva decât sa respecte voința părților și normele legale incidente. În acest context, este nelegala și netemeinica soluția instanței de fond de obligare a recurentei la restituirea acestor sume reținute și virate la bugetul de stat.
Plățile compensatorii au fost acordate în temeiul Planului Social, care reprezintă legea părților, Patronat și Sindicat, iar acesta prevede în mod clar faptul că impozitul pe venit se va suporta de către angajatul P., debitorul obligației fiscale, prevederile contractuale cuprinse în Planul Social nefiind contrare legislației în vigoare la data concedierii, ci reprezintă tocmai o concretizare a dispozițiilor legale. Astfel recurenta înțelege să facă trimitere la prevederile art. 55 alin. 4 lit. j din codul fiscal și pct. 68 lit. din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal.
Precizează recurenta că, potrivit Adresei nr. 91968/_ emisă de A., sunt supuse impozitării ,,_ compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective_ sunt venituri asimilate salariilor. Astfel veniturile obținute în condițiile mai sus-menționate sunt venituri impozabile, iar determinarea impozitului se face în conformitate cu prevederile art. 57 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Plătitorii de salarii și venituri asimilate salariilor au obligația de a calcula și retine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plății acestor venituri, precum și de a-l vira la bugetul de stat pana la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri _";.
Mai mult decât atât, în urma cererii Companiei de clarificare a acestor dispoziții legale, Ministerul Finanțelor Publice - D. G. Juridică, conform adresei nr. 613099/_, consideră că prevederile din Codul fiscal și cele din Normele Metodologice reglementează situații distincte, respectiv cele din Codul Fiscal tratează numai cazul în care plata indemnizațiilor de concediere este reglementată de acte normative, iar cele din Normele Metodologice celelalte situații, astfel că aceste venituri sunt supuse impozitării ca orice venit salarial. :
"(…) Dispozițiile normative menționate anterior (n.r. art.55 alin.4 lit. j) din Codul Fiscal) sunt incidente în situațiile în care acordarea plăților compensatorii este reglementată prin acte normative. De exemplu, plățile compensatorii acordate în temeiul O.U.G. nr. 8/2003 cu modificările și completările ulterioare salariaților concediați colectiv se încadrează din punct de vedere fiscal în dispozițiile art. 55 alin. 4 lit. j) din Codul Fiscal, asupra lor necalculându-se impozit pe venit._ Prin urmare precizam ca veniturilor realizate sub forma de compensații bănești, acordate de compania d-voastră (n.r. O. P. S.A.) cu ocazia concedierii colective în baza contractului colectiv de munca și nu în temeiul unei legi, le sunt aplicabile dispozițiile art. 55 alin. 2lit. k din Codul fiscal și pct. 68 lit. l) referitor la art. 55 din Codul fiscal, din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004. astfel încât acestea se supun impunerii în condițiile art.57 alin. 2 din Legea nr. 571/2003";.
Prin urmare, interpretarea gramaticală, logică și sistematică a dispozițiilor art. 55 din Codul fiscal, coroborată cu răspunsurile de la autoritățile statului mai sus menționate, duce la concluzia că veniturile din indemnizațiile de concediere care îndeplinesc cumulativ cele doua condiții, respectiv: sunt acordate din fondul de salarii al Companiei, conform prevederilor contractuale ale CCM P. și nu sunt reglementate prin acte normative, reprezintă venituri asimilate salariilor și în consecința sunt supuse impozitării.
O alta critica adusa hotărârii recurate vizează data de la care a fost acordată dobânda legală, recurenta apreciind că aceasta se poate acorda doar de la data introducerii acțiunii.
De asemenea, recurenta înțelege să critice hotărârea primei instanțe și cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, subliniind faptul că suma la care a fost obligată reprezintă 1/3 din cuantumul pretențiilor, fiind astfel nejustificată în raport de complexitatea redusă a cauzei.
Pe de altă parte, precizează faptul că, prin dispozitivul hotărârii, instanța de fond a obligat-o pe chemata în garanție doar la plata cheltuielilor efectuate de se O. P. SA nefiind obligată și la plata cheltuielilor de judecata la care a fost obligată recurenta fata de reclamanta.
Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs pârâta - chemată în garanție
A. N. DE A. F. - D. G. A. F. A M. C. B.
, solicitând modificarea sentinței atacate cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului se arată de către recurentă că în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A. N. de A.
F., fără a motiva în niciun fel soluția pronunțata.
Prin urmare, solicită să se retină că, instituția a înțeles să invoce excepția lipsei calității sale procesuale-pasive, motivat de faptul că intimata reclamantă a fost angajata SC P. SA B., societate comerciala care a calculat și a reținut impozitul pe venit și, prin urmare, între intimata reclamantă și instituția sa nu a existat nici un raport juridic, astfel ca A. N. de A. F. nu poate fi
parte în raportul juridic dedus judecații și de aceea nu exista motive pentru a se pronunța o hotărâre judecătoreasca în contradictoriu cu această instituție.
Totodată, instituția pârâtă nu poate răspunde nici solidar cu intimata parata SC P. SA, întrucât nu are aceleași drepturi și nici aceleași obligații cu aceasta, în prezent nefiind născut nici un raport juridic intre aceasta societate și organele fiscale, cat timp societatea nu a formulat o cerere de restituire în conformitate cu prevederile art. 117 C.proc.fisc..
Mai mult, în raport de prevederile Legii nr. 554/2004 nu exista nici un raport juridic născut între reclamantă și organele fiscale, având în vedere faptul ca intimata parata SC P. SA a calculat și reținut impozitul pe venit conform declarațiilor fiscale întocmite și depuse de către aceasta la organul fiscal competent.
Având în vedere obligațiile ce-i reveneau intimatei parate se P. SA, menționate anterior, învederează instanței că atât modul de calcul cât și sumele reținute cu titlu de impozit aferent sumelor compensatorii îi aparține paratei, deoarece această societate comerciala a inițiat procedura concedierilor colective iar sumele acordate cu titlu de compensații bănești individuale au fost acordate din fondul de salarii.
În același context, pârâta susține că instanța de fond a admis în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a paratei se O. P. SA.
În ceea ce privește excepțiile inadmisibilității acțiunii și a cererii de chemare în garanție invocate de către A. N. de A. F., acestea au fost respinse în mod greșit de către instanța de fond.
Precizează recurenta că a înțeles să invoce excepția inadmisibilității atât în ceea ce privește acțiunea introductivă de instanță cât și în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată, întrucât, potrivit dispozițiilor art.117 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, sumele plătite la bugetul de stat se restituie la cererea debitorului.
Intimata pârâta SC P. SA este de fapt debitorul obligațiilor fiscale privind reținerea și virarea la bugetul de stat, a impozitului pe venit aferent compensațiilor bănești acordate în urma desfacerii contractelor individuale de munca ca urmare a concedierilor colective.
Având în vedere ca, intimata parata SC P. SA a calculat și reținut impozitul pe venit aferent compensațiilor bănești individuale acordate ca urmare a concedierilor colective, solicită să se rețină că, această instituție era singura în măsura să solicite restituirea sumelor, în concordanță cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu completările și modificările ulterioare.
Astfel, restituirea ar putea fi posibila numai în situația în care sunt îndeplinite condițiile legale, respectiv art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, cu modificările și completările ulterioare și O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget.
Intimata reclamantă nu a formulat o plângere prealabila către organul fiscal competent, în speța către A. N. de A. F. - D. G. de
A. a M. C., și ca atare, consideră recurenta că instanța de fond a fost în eroare atunci când a reținut ca reclamanta ar fi respectat aceasta procedura.
Prin urmare, recurenta parata - chemata în garanție - A. - a invocat, prin întâmpinările formulate, atât excepția inadmisibilității acțiunii cat și a cererii de chemare în garanție pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, susținând c[
exista, în ceea ce privește instituția, o reglementare legala derogatorie de la dreptul comun care stabilește îndeplinirea unei proceduri speciale în materia restituirii sumelor de la buget, materializata în prevederile art. 117 Cod proc. fiscala și în dispozițiile pct. 2 din Anexa 1 la OMFP nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, coroborate cu prevederile art. 33 din O.G. nr. 92/2003.
Pe fondul cauzei, recurenta consideră că instanța de judecata a refuzat aplicarea unei legi în vigoare, în speță, a dispozițiilor art. 55 alin. 2 lit. k) din Codul fiscal coroborate cu dispozițiile punctului 68, lit. I) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin
H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că sumele acordate cu titlu de compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, sunt considerate venituri asimilate salariilor și, în consecința, sunt supuse impozitării, aceste sume fiind distincte de plățile compensatorii, astfel cum acestea sunt definite prin dispozițiile art. 28 din OUG nr. 98/1999, și care sunt neimpozabile potrivit art. 55 alin. 4 lit. j) din Codul fiscal.
Referitor la obligarea A. -DGAMC la plata dobânzii legale, de la data reținerii impozitului și până la data restituirii efective, solicită instanței de recurs să constate că soluția primei instanțe este greșită în condițiile în care reclamanta nu a formulat o astfel de cerere prin acțiunea inițială ci doar prin întregirea cererii de chemare în judecată care a fost depusă la dosar cu încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. 1 și art. 134 C.pr.civ..
Mai mult decât atât, cererea completatoare formulata de către intimata reclamantă, prin care a solicitat, ulterior, dobânda legala, nu a fost comunicată recurentei, fiind evident că nu a fost respectat principiul contradictorialității.
În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, solicită instanței de recurs să constate că în mod neîntemeiat, instanța de fond a considerat ca sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 C.pr.civ..
Intimata D. G. a F. P. B. -N. , prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, a solicitat admiterea recursului declarat de SC P. SA, ca fiind fondat în ceea ce privește evocarea nelegalității și netemeiniciei hotărârii sub aspectul analizei excepției tardivității și a fondului cauzei și nefundat, sub aspectul criticilor privind acordarea cheltuielilor de judecată, solicitând pe cale de consecință modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate, în principal ca tardivă, și, în subsidiar, ca neîntemeiată.
SC O. P. SA, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de A. în ceea ce privește soluția instanței de fond de admitere a cererii de chemare în garanție a acestei instituții.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește excepțiile reiterate prin motivele de recurs.
Excepția tardivității
cererii de chemare în judecată, invocată de către recurenta pârâtă SC O. P. SA, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 283 alin.1 lit. a C.muncii, în forma în vigoare la data emiterii Deciziei nr. 9/_ , privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, cererile având ca obiect soluționarea unui conflict de muncă, referitor la încetarea contractului individual de muncă, pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului, însă, în cauza dedusă
judecății, după cum corect s-a reținut și de către prima instanță, obiectul litigiului dedus judecății nu îl constituie măsura concedierii reclamantei, astfel că nu este aplicabil termenul de 30 de zile menționat.
Prima instanță, respectând îndrumările date prin decizia de casare, în mod corect a apreciat că obiectul litigiului, astfel cum acesta rezultă potrivit cadrului procesual fixat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, îl constituie plata unor sume de bani reținute și virate cu titlu de impozit de către pârâtă, reclamanta contestând practic modul în care angajatorul a aplicat dispozițiile legale cu ocazia determinării cuantumului indemnizației de concediere.
Este adevărat că termenul de contestare a deciziei emisă de angajator a fost prevăzut în conținutul acesteia, fără a se face distincție între măsura concedierii și alte măsuri luate potrivit aceleiași decizii, însă acest fapt nu poate determina crearea unei legături indisolubile, accesorii, între contestarea măsurii concedierii și contestarea cuantumului indemnizației de concediere, doar pentru simplul motiv că acest cuantum a fost menționat în conținutul aceluiași act emis de angajator. Pentru acest motiv nu pot fi primite nici susținerile recurentei potrivit cărora, prin respingerea excepției tardivității, instanța ar fi modificat implicit și dispoziția de încetare a contractului individual de muncă în partea privitoare la despăgubirile acordate.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurenta A.
,
Curtea constată că această instituție a fost chemată în judecată în dublă calitate, aceea de pârâtă, în cererea de chemare în judecată promovată de reclamant, și de chemată în garanție, în cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA.
Într-adevăr, în ceea ce privește calitatea sa de pârâtă, nu exisă un raport obligațional față de reclamant, în prezentul cadru procesual, astfel cum acesta a fost determinat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, precizată pentru termenul de judecată din data de _ , în fața instanței de contencios fiscal, f. 87 dosar 311._ , litigiul fiind calificat ca litigiu de muncă potrivit deciziei de casare.
Pe de altă parte însă, referitor la cererea de chemare în garanție a A., Curtea constată că față de aceasta se justifică calitatea procesuală pasivă în cauză.
Astfel, potrivit art. 60 alin. 1 C.pr.civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
Este știut faptul că cererea de chemare în garanție este justificată pe rațiunea că cel care transmite altuia un drept este obligat să-i garanteze folosul, sub toate formele, potrivit cu natura acelui drept, garanția putând să reiasă din lege sau dintr-un contract încheiat între părți.
Însă, din textul art. 60 alin. 1 C.pr.civ., rezultă faptul că cererea de chemare în garanție este admisibilă nu numai în cazul drepturilor garantate legal sau convențional, ci și ori de câte ori partea care ar cădea în pretenții s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubiri.
Or, obligația recurentei de garanție față de pârâta O. P. SA, derivă din
lege.
După cum de altfel recunoaște și recurenta A. prin motivele de recurs,
pârâta SC O. P. are calitatea în condițiile art. 117 C.pr.fiscală și ale prevederilor OMFP 1899/2004, să solicite restituirea sumelor reprezentând impozitul aferent sumelor reprezentând indemnizația de concediere, și ar fi
justificată o astfel de solicitare în cazul în care, în prezentul litigiu, pârâta ar cădea în pretenții față de reclamantă.
Prin urmare, chiar dacă în prezentul cadru procesual, astfel cum acesta a fost determinat prin cererea de chemare în judecată precizată, nu există un raport juridic direct între reclamant și organele fiscale, față de recurentă se justifică participarea sa în proces, având calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA. De altfel, prin sentința
instanței de fond, recurenta nu a fost obligată direct către reclamantă, ci, ca urmare a admiterii cererii de chemare în judecată, și în limitele acesteia, a fost obligată să restituie pârâtei sumele reținute cu titlu de impozit pe venit.
Excepția inadmisibilității acțiunii și a cererii de chemare în garanție, invocată de recurenta A., nu poate fi reținută în cauză, în condițiile în care, potrivit considerentelor anterior expuse, reclamanta a înțeles să promoveze un litigiu în contradictoriu cu fostul său angajator, nemulțumit fiind de felul în care acesta a înțeles să-i calculeze cuantumul indemnizației de concediere, litigiul fiind supus soluționării potrivit normelor specifice conflictelor de muncă, și nicidecum procedurii de contencios fiscal.
Pe fondul cauzei
, Curtea constată că sunt fondate criticile aduse de recurente hotărârii atacate, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ..
Astfel, reclamantul a beneficiat cu ocazia concedierii sale de o indemnizație de concediere acordată în temeiul art. 50 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate și pct. 4 din Planul Social, anexă la contractul colectiv de muncă, determinată raportat la vechimea reclamantului în cadrul SC P. SA și la salariul mediu brut pe unitate.
Potrivit dispozițiilor art. 55 alin. 2 lit. k din Codul fiscal coroborate cu dispozițiile pct. 68 lit. l din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, sunt asimilate salariilor și, prin urmare, sunt supuse impozitării, "sumele acordate cu titlu de compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă";.
Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 55 alin. 4 lit. j din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, reținute de prima instanță ca temei pentru admiterea pretențiilor reclamantei, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile "sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, precum și sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariului mediu net pe economie, primite de personalul civil din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională la încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu, ca urmare a nevoilor de reducere și de restructurare, acordate potrivit legii";, însă reclamanta nu se găsește în ipoteza reglementată de acest text legal.
Astfel, prevederile art. 55 alin. 4 lit. j impun două condiții în ceea ce privește exceptarea de la impozitul pe venit și anume, plățile compensatorii să fie acordate potrivit legii și să fie calculate pe baza salariului mediu net pe unitate, or, reclamanta a beneficiat de o indemnizație de concediere în baza prevederilor Contractului Colectiv de Muncă încheiat la Nivel de P., din fondurile proprii ale acestei unități, și nu în temeiul unei dispoziții legale, iar această indemnizație a fost calculată prin raportare la salariul mediu brut pe unitate și nicidecum în
funcție de salariul net cum se impune prin cerința textului legal menționat anterior.
Se constată astfel că dispozițiilor art. 55 alin. 2 lit. k din Codul fiscal coroborate cu dispozițiile pct. 68 lit. l din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, și dispozițiile art. 55 alin. 4 lit. j) din Codul fiscal, reglementează două situații diferite, neputându-se considera, cum eronat s-a apreciat de către prima instanță, că prin prevederile cuprinse la pct. 68 lit. l din Normele Metodologice se adaugă la actul normativ în baza căruia acestea au fost adoptate.
Fiind vorba de compensații bănești acordate sub forma unei indemnizații de concediere, plătite de către pârâta SC O. P. SA, din fonduri proprii, ele sunt considerate venituri asimilate salariilor și, prin urmare, sunt supuse impozitării, astfel că este neîntemeiată cererea privind restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit pe venit, impozitarea fiind în concordanță cu prevederile legale menționate anterior.
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 și 3 C.pr.civ., Curtea va admite recursurile declarate cu consecința modificări în parte a sentinței atacate în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii formulate de reclamantă.
Ca urmare a respingerii acțiunii reclamantei, va fi respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, urmând a fi înlăturată și dispoziția instanței de obligare a pârâtei SC O. P. SA și a chematei în garanție A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. la plata cheltuielilor de judecată la fondul cauzei.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., reclamanta va fi obligat să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 1.045,85 lei, cheltuieli de judecată la fondul cauzei, reprezentând onorariu avocațial, cheltuieli calculate având în vedere toate fazele procesuale ale prezentului litigiu, mai puțin în prezentul recurs în care nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâta SC O. P. SA și de pârâta - chemată în garanție A. N. DE A. F. împotriva Sentinței civile nr. 832/F din_ a Tribunalului B. -N. pronunțată în dosarul nr. 311._
* pe care o modifică în parte în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de și precizată de reclamanta M. L. .
Respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematei în garanție A. N. DE A. F. - D. G. DE A. A M. C. .
Înlătură dispoziția de obligare a pârâtei SC O. P. SA și a chematei în garanție A. N. DE A. F. - D. G. DE A. A M. C.
la plata cheltuielilor de judecată la fondul cauzei.
Obligă reclamantul să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 1.045,85 lei cheltuieli de judecată la fondul cauzei.
Menține restul dispozițiilor din sentință. Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 8 mai 2013.
PREȘEDINTE | JUDECATORI | ||||
S. | -C. B. | I. -R. | M. | C. | M. |
GREFIER
G. C.
Red. I.R.M/Dact. S.M 2 ex./_
Jud. fond: G. C. F.
