Decizia civilă nr. 2282/2013. Pretenții. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. 3124/112/2010*
DECIZIA CIVILĂ NR. 2282/R/2013
Ședința publică din data de 8 mai 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. -C. B. JUDECĂTORI: I. -R. M.
C. M. GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta P. M. împotriva sentinței civile nr. 833 din 4 martie 2013, pronunțată de Tribunalul B. -N. în dosar nr._ *, privind și pe pârâta intimată SC O. P. SA și pe chemații în garanție intimați D. G. DE A. A M. C. D. C. A., A.
F. P. B., D. G. A F. P. B. -N., A. N. DE
F., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta pârâtei intimate SC O. P. SA, av. Moroșan N. în substituirea av. Bilan I., lipsă fiind reprezentanții celorlalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat părților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 26 aprilie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, s-a depus la dosar din partea intimatei chemate în garanție D. G. a F. P. B. -N. întâmpinare prin care solicită respingerea recursului și judecarea în lipsă.
De asemenea, se constată că la data de 30 aprilie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, s-a depus la dosar întâmpinare din partea pârâtei intimate SC O. P. SA prin care solicită respingerea recursului.
Se comunică un exemplar din întâmpinarea Direcției Generale a F. P.
-N. reprezentantei pârâtei intimate, care depune la dosar delegație de substituire și arată că nu are alte cereri de formulat.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta pârâtei intimate SC O. P. SA solicită respingerea recursului ca nefondat pentru motivele expuse pe larg în întâmpinare, arătând în esență că instanța de rejudecare a calificat natura juridică a litigiului ca fiind de dreptul muncii, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii republicat potrivit căruia cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau despăgubiri către salariat. Cheltuielile de judecată în recurs vor fi solicitate pe cale separată.
Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr. 833/F din_ a Tribunalului B. -N., pronunțată în dosarul nr._ *, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor D. G. a F. P. B. -N., A.
F. P., A. N. de A. F., D. G. de A. a M.
C. și în consecință,
A fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul P. M. împotriva pârâtelor D. G. a F. P. B. -N., A. F. P., A.
N. de A. F. B., D. G. de A. a M. C. B.
, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă ca nefondate excepțiile tardivității, prescripției de 6 luni și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC O. P. SA, B. .
Au fost respinse excepțiile inadmisibilității cererii de chemare în garanție invocate de A. N. de A. F., D. G. a F. P. B. -
N. .
A fost admisă excepția prescripției de 3 ani a dreptului la acțiune invocată din oficiu și în consecință,
A fost respinsă acțiunea civilă precizată de reclamantul P. M. formulată împotriva pârâtei SC O. P. SA ca fiind prescris dreptul la acțiune.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA.
A fost obligată reclamantul P. M. să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 1045,59 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele
:
Prin Sentința civilă nr. 498/2012 a Tribunalului B. N., Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. _ a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la pârâtele D.
G. a F. P. B. -N., A. F. P. B. și SC O. P. SA, și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta P. M. față de acestea ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta A. N. de A. F. .
A fost admisă acțiunea, ulterior completată, formulată de reclamanta P.
M. împotriva pârâtei A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C., și, în consecință a fost obligată pârâta A. N. de A.
F. - D. G. de A. a M. C. să restituie reclamantei suma de 3.038 lei, reprezentând impozit pe venit, precum și dobânda legală de la data reținerii impozitului și până la data restituirii efective.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție precizată formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematelor în garanție A. N. de A.
F. - D. G. de A. a M. C., D. G. a F. P.
B. -N. și A. F. P. B. .
A fost obligată pârâta A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 1.190 lei.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei SC O. P. SA cheltuieli de judecată în cuantum de 419,18 lei.
Prin Decizia civilă nr. 8769/2012 a Curții de apel C., Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul declarat de pârâta A.
N. de A. F. împotriva Sentinței civile nr. 498/2012 a Tribunalului
B. N., Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. _ , a fost casată această sentință în întregime și s-a dispus
trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului B. N., Secția I civilă, în compunerea specifică soluționării litigiilor de muncă.
În considerentele acestei decizii, ce sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare potrivit art. 315 alin.1 C.pr.civ., instanța de recurs a calificat litigiul promovat de reclamantă ca fiind unul de dreptul muncii, în condițiile în care aceasta este nemulțumit de faptul cum angajatorul a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, motiv pentru care nu există vreo rațiune în a califica litigiul ca fiind unul de contencios fiscal. S-a mai indicat că angajatorului îi revine obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, prin stopaj la sursă, dar această obligație îi revine și din perspectiva prevederilor art. 40 alin. 2 lit. f Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
Examinând cauza în rejudecare, tribunalul a reținut următoarele:
În cadrul procesului de reorganizare a activității Zonei PECO B. conform Programului de reorganizare a P. SA, aprobat prin Hotărârile Consiliului de Administrație ale P. SA din data de_ și respectiv_, în temeiul prevederilor art. 65-67 și art. 73-75 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, a fost emisă Decizia nr. 94 din_ de încetare a contractului individual de muncă al reclamantei.
Conform art. 6 al acestei decizii, valoarea netă a indemnizației de concediere acordată salariatului cu respectarea prevederilor art. 50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea acestuia în P., este de 15.947 lei (RON).
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor D. G. a F.
P. B. -N. și A. F. P.
a fost întemeiată.
Aceste instituții nu au calitate procesuală pasivă în condițiile în care litigiul a fost calificat de instanța de recurs ca fiind unul de muncă, calificare ce se impune instanței de rejudecare cu caracter obligatoriu.
Angajatorul, în calitate de mandatar al instituțiilor financiare, aflat în administrarea Direcției Generale de A. a M. C., reorganizată în cadrul A. începând cu data de_ (potrivit art. III din HG nr. 1171/2007), a reținut și virat impozitul pe venit, calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantului.
Acest impozit pe venit a fost virat de către angajator bugetului general consolidat, conform art. 114 alin. 21din OG nr. 93/2003 privind Codul de procedură fiscală, administrat de A., astfel încât pârâtele D. B. -N. și AFP
B. nu justifică legitimare procesuală pasivă câtă vreme în speță acestora nu le-a fost virată suma reținută de angajator cu titlu de impozit.
Pe de altă parte, la termenul de judecată din data de 23 septembrie 2011 reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat doar obligarea pârâtei S.
O. P. S.A. la restituirea impozitului reținut, solicitând constatarea lipsei calității procesuale pasive a acestor pârâte.
În aceste condiții, în care împotriva acestora reclamanta nu a mai formulat pretenții, pârâtele nu mai justifică legitimare procesuală pasivă.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor A. N. de A.
F. și D. G. de A. a M. C.
a fost întemeiată.
La termenul de judecată din data de 23 septembrie 2011 reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat doar obligarea pârâtei S. O. P. S.A. la restituirea impozitului reținut, solicitând admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestor pârâte.
În aceste condiții, în care împotriva acestor pârâte reclamantul nu a mai formulat pretenții, aceste nu mai justifică legitimare procesuală pasivă.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei O. P. SA
, invocată din oficiu de tribunal în primul ciclu procesual, ce s-a impus a fi analizată din perspectiva casării în întregime a sentinței.
Sub acest aspect sunt relevante și obligatorii considerentele instanței de recurs din decizia de casare prin care s-a menționat expres că litigiul promovat de reclamant este unul de dreptul muncii, în condițiile în care reclamanta este nemulțumită de modul în care angajatorul a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, motiv pentru care nu există vreo rațiune a califica litigiul ca fiind unul de contencios fiscal.
Totodată, instanța de control judiciar a reținut că angajatorului îi revine obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, prin stopaj la sursă, dar această obligație îi revine și din perspectiva prevederilor art. 40 alin. 2 lit. f din Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
Față de aceste dezlegări de drept obligatorii pentru instanța de rejudecare, în condițiile art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, tribunalul a reținut și că pârâta a fost angajatorul reclamantei și că a procedat la reținerea și virarea sumei solicitate prin acțiune, va respinge ca nefondată excepția lipsei calității procesuale a pârâtei angajator.
Excepția tardivității introducerii acțiunii
, invocată de pârâta angajator, nu a fost întemeiată, impunându-se respingerea acesteia.
Contrar aserțiunilor acesteia, în cauză nu este aplicabil termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei de încetare a contractului individual de muncă, ținând cont de obiectul acțiunii civile deduse judecății prin care nu se contestă măsura încetării raporturilor de muncă între părți, ci se solicită plata unor sume de bani reținute și virate cu titlu de impozit de către pârâtă.
Termenul de 30 de zile invocat de pârâtă era aplicabil doar în ipoteza în care se contesta măsura concedierii, nu cuantumul sumei reținută cu titlu de impozit din suma cuvenită în urma adoptării măsurii concedierii, măsură acceptată de salariat.
A fost apreciată ca neîntemeiată și excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe prevederile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii, în forma în vigoare la data invocării excepției.
Nu a putut fi reținută aplicabilitatea termenului de prescripție de 6 luni invocat de către societatea angajatoare, deoarece prin acțiunea sa reclamantul invocă greșita calculare a sumei nete care i se cuvine în urma concedierii, solicitând practic drepturi asimilate drepturilor salariale, care trebuie să aibă un regim juridic similar, inclusiv sub aspectul termenului de prescripție.
Excepțiile inadmisibilității
(acțiunii și cererii de chemare în garanție) invocate în cauză de pârâtele A., D.
sunt neîntemeiate, impunându-se respingerea acestora.
Atât timp cât litigiul promovat de reclamant a fost calificat de instanța de recurs ca fiind unul de muncă, nu se mai poate pune problema neîndeplinirii procedurii prealabile, o asemenea procedură nefiind prevăzută în legislația muncii.
Pe de altă parte, la data de _ reclamanta a formulat o cerere de restituire, înregistrată la D. G. a F. P. B. -N. (f. 95 dosar
inițial), care trebuia redirecționată de pârâtă autorității competente în soluționarea ei.
Prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu pot fi incidente atâta timp cât reclamantul nu a solicitat revocarea unui act administrativ unilateral tipic. În cauză, este vorba de un refuz nejustificat de soluționare a cererii de restituire a sumelor de bani reținute cu titlu de impozit pe venit, astfel încât, și din perspectiva prevederilor art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, excepția inadmisibilității apare ca nefondată.
Inadmisibilitatea chemării în garanție întemeiată pe considerentul că într-o eventuală ipoteză de admitere a acțiunii reclamanta nu se poate îndrepta decât împotriva Direcției Generale de A. a M. C., nu a putut fi reținută, aceasta constituind o problemă de temeinicie și nu un fine de neprimire a acțiunii.
Excepția prescripției de 3 ani a dreptului la acțiune invocată de instanță din oficiu
a fost apreciată ca fiind întemeiată.
Reclamanta a solicitat restituirea sumei reținute și virate cu titlu de impozit din suma acordată de pârâta angajator cu ocazia concedierii cu titlu de indemnizație de concediere.
Instanța de recurs a calificat litigiul dedus judecății ca fiind unul de muncă
, această dezlegare de drept fiind obligatorie pentru instanța de rejudecare, conform art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă.
Prin urmare, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, în forma în vigoare la data sesizării instanței (în prezent art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii republicat), care statuează că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau despăgubiri către salariat.
Raportat la obiectul acțiunii precizate, ce are natura juridică a plății unor drepturi salariale neacordate integral ca urmare a reținerii impozitului pe venit de către angajator, termenul de prescripție de 3 ani pentru drepturile bănești solicitate de reclamantă curge de la data comunicării deciziei de încetare a raporturilor de muncă, în speță de la data 13 iunie 2006, decizia fiind semnată de reclamantă.
Întrucât acțiunea s-a promovat la data de 8 aprilie 2010, se constată că termenul de 3 ani a fost depășit, dreptul fiind solicitat după împlinirea termenului legal de prescripție.
Nu a putut fi reținută în cauză aplicabilitatea termenului de prescripție de
5 ani calculat de la data încheierii anului financiar, deoarece litigiul a fost calificat ca fiind unul de drept al muncii, astfel că devin incidente prevederile legislației muncii în materia prescripției dreptului la acțiune.
Prescripția de 5 ani putea fi reținută numai în ipoteza în care litigiul era apreciat ca fiind unul fiscal, de competența instanței de contencios administrativ. Față de soluția respingerii acțiunii ca fiind prescris dreptul la acțiune, pârâta angajator nu a căzut în pretenții, astfel încât în temeiul art. 60 alin. 1 C.pr.civ. se impune respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție
formulată.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a reclamantei, tribunalul a obligat-o să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 1045,59 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat achitat de pârâtă în toate fazele procesuale, potrivit înscrisurilor justificative depuse la dosar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta P. M. ,
solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre soluționare instanței de fond.
În motivarea recursului reclamanta a arătat că suma datorată de pârâta O. P. SA reprezintă o diminuare a drepturilor salariale cu contravaloarea impozitului reținut de pârâtă și virat către bugetul statului, motiv pentru care sunt incidente dispozițiile CAP. IV (art.137-142) din O.G. nr. 61/2002, termenul de prescripție fiind de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a fost achitat.
S-a mai precizat că în conformitate cu dispozițiile art. 55 al. 4 lit. j din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal (în forma de la data emiterii deciziei de concediere) nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, iar prin dispozițiile punctului 68 lit. l din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin HG nr. 44/2004, nu se pot modifica prevederile din Codul fiscal menționate anterior.
Drept urmare, în condițiile în care sumele în discuție au fost calculate și reținute din plățile compensatorii acordate și cuvenite reclamantei în temeiul legii, contractului colectiv de muncă și programului de concediere colectivă, iar aceste operațiuni au fost efectuate de către SC O. P. SA, în calitate de angajator, este întemeiată acțiunea având ca obiect obligarea pârâtei SC O. P. SA la plata către recurentă a diferenței dintre salariile compensatorii de care trebuia sa beneficieze și a salariile compensatorii efectiv primite în urma desfacerii contractului individual de muncă ca urmare a concedierii colective.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta S.C. O. P. S.A., a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat cu consecința menținerii sentinței civile atacate ca fiind temeinică și legală, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei de către A. N. de A.
F.
s-a solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat și menținerea, ca temeinică și legală, a sentințe atacate.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține că recursul este nefondat, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Prin decizia de casare pronunțată în cauză în primul ciclu procesual s-a statuat, cu caracter obligatoriu conform dispozițiilor art. 315 alin. 1 C.pr.civ., că obiectul prezentului litigiu îl constituie obligarea pârâtelor, inclusiv a SC O. P. SA, în calitate de fost angajator, la restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit, din cele datorate reclamantei cu titlu de plăți compensatorii ca urmare a concedierii colective. Considerând în temeiul dispozițiilor art. 40 alin. 2 lit. f din Codul muncii că obligația angajatorului de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați este una proprie, instanța de casare a calificat prezenta cauză ca fiind un litigiu de muncă.
Drept urmare, așa cum judicios a constatat și Tribunalul, Curtea reține că termenul de prescripție al acțiunii deduse judecății, prin care s-a solicitat plata unor drepturi salariale neacordate integral, ca urmare a reținerii impozitului pe venit, este de 3 ani conform art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii (în forma în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune).
Criticile din recurs în sensul că termenul de prescripție incident în cauză este de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a fost achitat impozitul sunt nefondate, întrucât art. 91 alin. 1 din OG nr. 92/2003 (OG 61/2002 fiind abrogată) prevede că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. Or, obiectul prezentei cauze îl constituie plata unor drepturi salariale neacordate
integral ca urmare a reținerii impozitului pe venit și nu se circumscrie în aceste condiții ipotezei din dispoziția legală menționată anterior.
De altfel, Curtea reține că în Codul muncii sau în Legea nr. 62/2011 a dialogului social, nu se reglementează un termen de prescripție mai mare de 3 ani, astfel încât criticile recurentei sunt nefondate și din această perspectivă.
Prin urmare, Curtea constată că instanța de fond a aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. fiind astfel nefondat, apreciind totodată că nu se impune a analiza motivele de recurs relative la fondul cauzei.
Deși a invocat prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C.pr.civ., recurenta nu a dezvoltat motivele de recurs reglementate de aceste dispoziții legale.
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, nefiind incident nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 c.pr.civ., în temeiul art. 312 alin.1 c.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat, urmând a fi menținută ca legală și temeinică hotărârea atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P. M. împotriva Sentinței civile nr. 833/F din_ a Tribunalului B. -N., pronunțată în dosarul nr._ *, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 8 mai 2013.
PREȘEDINTE | JUDECATORI | ||||
S. | -C. B. | I. -R. | M. | C. | M. |
GREFIER
G. C.
Red. I.R.M/Dact. S.M 2 ex./_
Jud. fond: G. C. F.
