Decizia civilă nr. 2323/2013. Pretenții. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. 325._ *
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2323/R/2013
Ședința publică din data de 14 mai 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M. JUDECĂTOR: I. T. GREFIER: N. N.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâta S.C. O. P. SA și de chemata în garanție A. N. DE A. F. împotriva sentinței civile nr. 837/F din_ a Tribunalului B. -N. pronunțată în dosar nr. 325._
* privind și pe intimații reclamanta T. S. M., pârâții A. F. P.
B., D. G. A F. P. B. -N. și chemata în garanție D. G. DE A. A M. C. din cadrul A., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta pârâtei recurente SC O. P. SA - avocat Moroșan N., în substituire avocat Bilan I., din cadrul Baroului B. N. .
Procedura de citare este realizată.
Recursurile sunt declarate și motivate în termen legal, au fost comunicate și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că pârâta intimată DGFP
B. N. a formulat întâmpinare la ambele recursuri, înregistrată la data de 26 aprilie 2013, iar pârâta SC O. P. SA a formulat întâmpinare la recursul declarat de A., înregistrată la dosar la data de 30 aprilie 2013.
Reprezentanta pârâtei SC O. P. SA arată că i s-a comunicat un exemplar al întâmpinării formulate de DGFP B. N. și solicită cuvântul în susținerea recursului întrucât nu are cereri de formulat.
Nefiind formulate cereri în probațiune, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursurilor declarate.
Reprezentanta O. P. susține recursul astfel cum a fost formulat în scris solicitând admiterea acestuia cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamant, respingerea recursului declarat de A., cu cheltuieli de judecată în cele trei stadii procesuale, respectiv în primul ciclu procesual și rejudecare, în cuantum de 1045,85 lei. Raportat la cheltuielile de judecată în recurs își rezervă dreptul de a formula separat o cerere de acordare a acestora.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 837/F din_ a Tribunalului B. -N. pronunțată în dosarul nr. 325._ *
s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor D. G. a F. P. B. -N., A. F.
P., A. N. de A. F., D. G. de A. a M. C.
și în consecință,
S-a respins acțiunea formulată de reclamanta T. | S. | M. | , împotriva |
pârâtelor D. G. a F. P. B. -N., A. | F. | P. , A. |
N. de A. F.
, D. G. de A. a M. C.,
ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a respins ca nefondate excepțiile tardivității, prescripției și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC O. P. SA.
S-au respins excepțiile inadmisibilității acțiunii invocată de A. N. de A. F. .
S-a respins excepția inadmisibilității chemării în garanție invocată de pârâta D. G. a F. P. B. -N. , în nume propriu și în numele Direcției Generale de A. a M. C. .
S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematelor în garanție D. G. a F.
P. B. -N.
și A. F. P. B. .
S-a admis acțiunea civilă precizată formulată de reclamanta T. S. M. împotriva pârâtei SC O. P. SA și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4310 lei reprezentând impozit pe venit reținut, precum și dobânda legală de la data reținerii și până la data restituirii integrale.
Pârâta SC O. P. SA a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1690 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematei în garanție A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. și în consecință a fost obligată chemata în garanție să plătească pârâtei suma la plata căreia pârâta a fost obligată în favoarea reclamantei cu titlu de impozit pe venit, dobândă legală și cheltuieli de judecată.
Chemata în garanție A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. a fost obligată să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 522,92 cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut căîn cadrul procesului de reorganizare a activității Zonei PECO B. conform Programului de reorganizare a P. SA, aprobat prin Hotărârile Consiliului de Administrație ale P. SA din data de_ și respectiv_, în temeiul prevederilor art. 65-67 și art. 73-75 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, a fost emisă decizia nr. 18 din_ de încetare a contractului individual de muncă al reclamantei (f. 13 dosar inițial).
Conform art. 6 al acestei decizii, valoarea netă a indemnizației de concediere acordată salariatului cu respectarea prevederilor art. 50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea acestuia în P., a fost de 22.630 lei (RON).
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor D. G. a
F. P. B. -N. și A. F. P.
a fost întemeiată.
Aceste instituții nu au calitate procesuală pasivă în condițiile în care litigiul a fost calificat de instanța de recurs ca fiind unul de muncă, calificare ce s-a impus instanței de rejudecare cu caracter obligatoriu.
Angajatorul, în calitate de mandatar al instituțiilor financiare, aflat în administrarea Direcției Generale de A. a M. C., reorganizată în cadrul A. începând cu data de_ (potrivit art. III din HG nr. 1171/2007), a reținut și virat impozitul pe venit, calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantei.
Acest impozit pe venit a fost virat de către angajator bugetului general consolidat, conform art. 114 alin. 21 din OG nr. 93/2003 privind Codul de procedură fiscală, administrat de A., astfel încât pârâtele DGFP B. -N. și AFP B. nu justifică legitimare procesuală pasivă câtă vreme în speță acestora nu le-a fost virată suma reținută de angajator cu titlu de impozit.
Pe de altă parte, la termenul de judecată din data de 18 octombrie 2011
reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat doar obligarea pârâtei S.
O. P. S.A. la restituirea impozitului reținut, invocând lipsa calității procesuale pasive a acestor pârâte.
În aceste condiții, în care împotriva acestora reclamanta nu a mai formulat pretenții, pârâtele nu mai justifică legitimare procesuală pasivă.
Prin urmare s-a impus respingerea acțiunii formulate de reclamantă împotriva acestor pârâte ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor A. N. de
A. F. și D. G. de A. a M. C.
a fost întemeiată. La termenul de judecată din data de 18 octombrie 2011
reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat doar obligarea pârâtei S. O. P. S.A. la restituirea impozitului reținut, invocând lipsa calității procesuale pasive a acestor
pârâte.
În aceste condiții, în care împotriva acestor pârâte reclamanta nu a mai formulat pretenții, acestea nu mai justifică legitimare procesuală pasivă.
Prin urmare s-a impus respingerea acțiunii formulate de reclamantă împotriva pârâtelor ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei O. P. SA
, invocată din oficiu de tribunal în primul ciclu procesual (f. 75 dosar nr. 325._
- încheierea de ședință din 21 februarie 2012), ce s-a impus a fi analizată din perspectiva casării în întregime a sentinței, nu a fost întemeiată.
Sub acest aspect au fost relevante și obligatorii considerentele instanței de recurs din decizia de casare prin care s-a menționat expres că litigiul promovat de reclamantă este unul de dreptul muncii, în condițiile în care reclamanta a fost nemulțumită de modul în care angajatorul a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, motiv pentru care nu a existat vreo rațiune a califica litigiul ca fiind unul de contencios fiscal.
Totodată, instanța de control judiciar a reținut că angajatorului îi revine obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, prin stopaj la sursă, dar această obligație îi revine și din perspectiva prevederilor art. 40 alin. 2 lit. f din Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
Față de aceste dezlegări de drept obligatorii pentru instanța de rejudecare, în condițiile art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, tribunalul reținând și că pârâta a fost angajatorul reclamantei și că a procedat la reținerea și virarea sumei solicitate prin acțiune, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale a pârâtei angajator.
Excepția tardivității introducerii acțiunii
, invocată de pârâta angajator, nu a fost întemeiată, impunându-se respingerea acesteia.
Contrar aserțiunilor acesteia, în cauză nu a fost aplicabil termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei de încetare a contractului individual de muncă, ținând cont de obiectul acțiunii civile deduse judecății prin care nu s-a contestat măsura încetării raporturilor de muncă între părți, ci s-a solicitat plata unor sume de bani reținute și virate cu titlu de impozit de către pârâtă.
Termenul de 30 de zile invocat de pârâtă era aplicabil doar în ipoteza în care se contesta măsura concedierii, nu cuantumul sumei reținută cu titlu de
impozit din suma cuvenită în urma adoptării măsurii concedierii, măsură acceptată de salariat.
Nu a fost întemeiată și nu a putut fi reținută nici excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe prevederile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii, în forma în vigoare la data invocării excepției.
Nu a putut fi reținută aplicabilitatea termenului de prescripție de 6 luni invocat de către societatea angajatoare, deoarece prin acțiunea sa reclamanta a invocat greșita calculare a sumei nete care i se cuvine în urma concedierii, solicitând practic drepturi asimilate drepturilor salariale, care trebuie să aibă un regim juridic similar, inclusiv sub aspectul termenului de prescripție.
Fiind vorba de drepturi asimilate salariilor și de un litigiu de drept al muncii, termenul de prescripție este cel de 3 ani, care curge cel târziu de la data reținerii, în speță din aprilie 2007, lună în care s-a emis decizia de concediere, astfel încât acțiunea promovată la data de 11 februarie 2010 s-a încadrat în termenul legal de prescripție de 3 ani.
Excepția inadmisibilității
(acțiunii și cererii de chemare în garanție) invocată în cauză de pârâta A.
, respectiv excepția inadmisibilității
chemării în garanție invocată de pârâta DGFP
nu au fost întemeiate, impunându-se respingerea acestora.
Atât timp cât litigiul promovat de reclamantă a fost calificat de instanța de recurs ca fiind unul de muncă, nu s-a mai putut pune problema neîndeplinirii procedurii prealabile, o asemenea procedură nefiind prevăzută în legislația muncii.
Pe de altă parte, la data de_ reclamanta a formulat o cerere de restituire, înregistrată la D. G. a F. P. B. -N. (f. 38 dosar nr. 325._ ), care trebuia redirecționată de pârâtă autorității competente în soluționarea ei.
Prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu pot fi incidente atâta timp cât reclamanta nu a solicitat revocarea unui act administrativ unilateral tipic. În cauză, a fost vorba de un refuz nejustificat de soluționare a cererii de restituire a sumelor de bani reținute cu titlu de impozit pe venit, astfel încât, și din perspectiva prevederilor art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, excepția inadmisibilității apare ca nefondată.
Inadmisibilitatea chemării în garanție întemeiată pe considerentul că într-o eventuală ipoteză de admitere a acțiunii reclamanta nu se poate îndrepta decât
împotriva Direcției Generale de A. a M. C., nu poate fi reținută, aceasta constituind o problemă de temeinicie și nu un fine de neprimire a acțiunii.
Pe fond
tribunalul a reținut că în cadrul procesului de reorganizare a activității Zonei PECO B. conform Programului de reorganizare a P. SA, aprobat prin Hotărârile Consiliului de Administrație al P. SA din data de_ și respectiv_, în temeiul prevederilor art. 65-67 și art. 73-75 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, a fost emisă Decizia nr. 18 din_ privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantei.
Potrivit art. 6 al ultimei decizii, valoarea netă a indemnizației de concediere acordată salariatului cu respectarea prevederilor art. 50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea acestuia în P., a fost de 22.630 lei (RON).
Raportat la precizările efectuate în notele de ședință depuse la dosar de pârâta angajatoare SC O. P. SA și în cuprinsul cărora s-a menționat defalcat, reținerile efectuate asupra indemnizației de concediere (f. 70 - 73 dosar nr. 325._ ), a rezultat că din cuantumul brut al acestei indemnizații, s-a reținut și virat de către pârâta O. P. SA, bugetului general consolidat administrat de
pârâta A. N. de A. F., suma de 4.310 lei cu titlu de impozit pe venit în procent de 16%.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. F din Codul muncii, angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
În ceea ce privește impozitul, conform art. 55 alin. 4 lit. j din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), în forma în vigoare la momentul plății, aprilie 2007, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Chiar dacă pct. 68 lit. l al Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal (H.G. nr. 44/2004) statuează în sensul că veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, și care sunt realizate din compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, o prevedere cuprinsă într-un act normativ (Hotărâre a Guvernului) adoptat în executarea unei legi nu poate contraveni legii, act normativ cu forță juridică superioară, care poate fi modificat numai printr-un act de aceeași forță juridică.
Ca atare, se impune a se acorda prioritate dispozițiilor art. 55 alin. 4 lit. j cuprinse în Legea nr. 571/2003. Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Relevante în sensul că dispozițiile legale edictate cu titlu de norme de aplicare a unui act normativ reprezentat de o lege nu pot modifica însăși prevederile legale ce fac obiectul aplicării, sunt și prevederile art. 75 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, potrivit cărora "ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului";.
Totodată, potrivit art. 76 din același act normativ, "ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora";.
Tribunalul a constatat că reclamanta a primit suma de la pârâta angajator cu ocazia încetării raporturilor de muncă ca urmare a procesului de concediere colectivă, că suma încasată denumită indemnizație de concediere are natura juridică a unor plăți compensatorii în sensul legii, iar nu a unei compensații bănești individuale, situație în care ținând cont de faptul că plățile compensatorii sunt exceptate expres de la plata impozitului, textul prevăzând expres că aceste sume "nu sunt impozabile";, tribunalul a constatat că în mod nelegal pârâta angajator a reținut și virat la bugetul de stat impozitul aferent sumei de care a beneficiat reclamanta.
În acest sens s-a impus a se releva faptul că toate drepturile bănești indiferent de modul în care sunt denumite (plată compensatorie, compensații bănești, indemnizație pentru concediere) reprezintă o măsură de protecție socială la care sunt îndreptățiți salariații concediați, pentru motive care nu țin de persoana lor, în vederea atenuării consecințelor concedierii individuale sau colective, pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Astfel art. 67 din Codul muncii instituie, în favoarea salariaților concediați din motive care nu țin de persoana salariatului, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod. Prin urmare, chiar dacă această măsură de protecție a fost prevăzută și în contractul colectiv de muncă, ea nu a avut caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părților contractante, întrucât obligația angajatorului a fost una izvorâtă din lege, prin contractele colective de muncă, încheiate anual ori pe alte perioade de timp, la nivel de ramură și de unitate, părțile contractante negociind numai condițiile și cuantumurile acestora, scopul fundamental al unor astfel de clauze fiind acela de a stipula drepturi la un nivel superior față de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecințele concedierilor individuale sau colective pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
În consecință, plățile compensatorii au fost acordate în temeiul legii, indiferent de faptul că au fost acordate efectiv din fondul de salarii, de către angajator ori au fost acordate salariaților prin acte normative și suportate de stat. Pentru aceste considerente, tribunalul a admis acțiunea civilă precizată de reclamantă formulată împotriva pârâtei angajator ca fiind întemeiată și în consecință a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4310 lei
reprezentând impozit pe venit reținut nelegal.
În privința cererii de acordare a dobânzii legale, cerere formulată de reclamantă prin precizarea ulterioară de acțiune, aceasta s-a impus a se acorda acesteia în temeiul prevederilor OG nr. 9/2000 - în perioada de aplicabilitate a acestui act normativ - iar ulterior în baza OG nr. 13/2011 și respectiv a noului Cod civil, întrucât numai astfel se poate concepe o justă reparație a prejudiciului suferit de reclamantă prin acțiunea pârâtei angajator de a reține nelegal din
indemnizația de concediere impozitul pe venit, motiv pentru care a fost obligată pârâta angajator să plătească și dobânda legală de la data reținerii și până la data restituirii integrale.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, tribunalul a constatat că pârâta angajator se află în culpă procesuală raportat la admiterea acțiunii reclamantei, motiv pentru care a fost obligată pârâta SC O. P. SA să plătească reclamantei suma de 1690 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat achitat de reclamantă în toate fazele procesuale, potrivit înscrisurilor justificative depuse la dosar (f. 80 dosar nr. 325._ și 500 lei în rejudecare).
În ce privește cererea de chemare în garanție
formulată de pârâta angajator, tribunalul a apreciat că aceasta a fost întemeiată numai împotriva chematei în garanție A. N. de A. F. - D. G. de A. a
M. C. .
Art. 60 alin. 1 din codul de procedură civilă instituie pentru pârât posibilitatea de a chema în garanție persoana împotriva căreia s-ar putea îndrepta cu o cerere proprie în garanție sau despăgubire în cazul în care ar cădea în pretenții, însă limitat la obiectul cererii introductive.
Scopul cererii de chemare în garanție fiind acela de a rezolva, în cadrul aceluiași proces, și pretențiile pe care partea căzută în pretenții le are față de cel chemat în garanție ce are obligația legală de a răspunde în considerarea raporturilor stabilite între ei, soluția pe care o poate pronunța instanța asupra cererii de chemare în garanție este dependentă de caracterul incidental al acesteia față de acțiunea principală. Aceasta a fost și limita în care operează prorogarea de competență a instanței investite cu soluționarea acțiunii principale. Tribunalul a constatat că angajatorul, persoană juridică aflată în administrarea Direcției Generale de A. a M. C., reorganizată în
cadrul A. începând cu data de_ (potrivit art. III din HG nr. 1171/2007), a reținut impozitul pe venit calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantei, pe care l-a virat bugetului general consolidat, conform art. 114 alin. 21 din OG nr. 93/2003 privind Codul de procedură fiscală, administrat de A. .
Prin urmare, dat fiind faptul că impozitul reținut s-a virat bugetului general administrat de A., numai această entitate poate fi obligată la restituire, nu și chematele în garanție D. G. a F. P. B. -N. și A. F.
P. B. .
În aceste condiții, reținând că pârâta angajator a căzut în pretenții cu privire la suma pe care a reținut-o și virat-o în contul bugetului de stat, cu toate că nu se impunea acest lucru, suma cuvenită reclamantei nefiind impozabilă așa cum s-a reținut mai sus, că sumele reținute au fost virate de către pârâtă bugetului general consolidat, administrat de chemata în garanție A., tribunalul a arătat că revine chematului în garanție A. obligația de despăgubire cu privire la suma pe care pârâta a fost obligată să o plătească reclamantei, motiv pentru care s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta angajator împotriva chematelor în garanție D. G. a F. P. B.
-N. și A. F. P. B. ; s-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematei în garanție A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. și în consecință a fost obligată chemata în garanție să plătească pârâtei suma la plata căreia pârâta a fost obligată în favoarea reclamantei cu titlu de impozit pe venit de 4310 lei, dobândă legală și cheltuieli de judecată de 1690 lei.
Întrucât sumele reținute au fost virate bugetului general consolidat administrat de A., cererea de chemare în garanție a Direcției Generale a F.
P. B. -N. și a Administrației F. P. B. nu a fost întemeiată, cât timp sumele nu au fost încasate de aceste entități în sarcina lor nu poate fi stabilită vreo obligație de despăgubire.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, tribunalul a constatat că și chemata în garanție se află în culpă procesuală raportat la admiterea cererii de chemare în garanție, motiv pentru care a fost obligată chemata în garanție A. să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 522,92 lei cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat în toate fazele procesuale în procent de 50% din totalul onorariului achitat de angajator potrivit înscrisurilor justificative depuse la dosar (488,76 lei - f. 86 dosar nr. 325._, 280,10 lei - f. 83 dosar Curtea de Apel C. și 276,99 lei în rejudecare în prezentul dosar).
La stabilirea acestei sume, tribunalul a avut în vedere faptul că pârâta angajator a efectuat apărări atât cu privire la acțiunea principală, cât și cu privire la cererea de chemare în garanție, astfel încât un procent de 50% din totalul cheltuielilor efectuate de 1045,84 lei a vizat acțiunea principală admisă, soluție față de care este în culpă procesuală, caz în care aceste cheltuieli trebuie suportate de pârâtă, tribunalul acordând o sumă stabilită global și echitabil raportat la poziția pârâtei în proces.
În baza art. 55 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată, s-a solicitat votul consultativ al asistenților judiciari, care au exprimat aceeași opinie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC O. P. S.A
., solicitând, în principal, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, iar în subsidiar, modificarea în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecata.
În motivarea s-a arătat că sentința este netemeinică și nelegală.
În ce privește excepția tardivității, arată că prin decizia de încetare a contractului individual de muncă, fiecărui salariat care a făcut parte din procesul de restructurare i s-a comunicat suma netă acordată ca plată compensatorie și avea posibilitatea să o conteste în termen de 30 de zile, potrivit art. 8 din decizie.
Textul articolului nu face diferențiere între diversele tipuri de contestații care pot fi formulate și nici nu prevede ca termenul de 30 de zile este aplicabil doar dacă se contestă măsura concedierii, astfel că în mod nelegal, tribunalul a modificat implicit dispoziția de încetare a contractului de muncă, fără ca partea să o solicite în termenul legal.
Nelegala și netemeinică este și soluția pronunțata de instanța de fond de admitere a acțiunii precizate formulate de reclamantă.
Așa cum corect reține instanța de fond, potrivit deciziei civile pronunțate de Curtea de Apel C., Secția a II-a civila de contencios administrativ și fiscal, litigiul promovat de reclamantă este unul de dreptul muncii. Ca urmare, trebuia să se analizeze dacă recurenta a respectat normele fiscale incidente, și mai ales dispozițiile art. 40 alin. 2 lit. f Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a retine și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
Potrivit înțelegerii părților, a codului muncii și a codului fiscal, s-a efectuat reținerea de către angajator a impozitului aferent indemnizației de concediere.
Obligațiile fiscale se datorează de către salariat în calitate de "beneficiar"; al venitului, care este "subiect"; al impozitului, P. având obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat impozitul aferent.
Plățile compensatorii au fost acordate în temeiul Planului Social, care reprezintă legea părților, iar acesta prevede că impozitul pe venit se va suporta de către angajatul P., debitorul obligației fiscale, prevederile contractuale fiind o concretizare a legislației în vigoare la data concedierii, anume, art. 55 alin. 4 lit. j Codul fiscal și pct. 68 lit. din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal.
Potrivit Adresei A. nr. 91968/_, sunt supuse impozitării ,,_ compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective_ sunt venituri asimilate salariilor. Astfel veniturile obținute în condițiile mai sus-menționate sunt venituri impozabile, iar determinarea impozitului se face în conformitate cu prevederile art. 57 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Plătitorii de salarii și venituri asimilate salariilor au obligația de a calcula și retine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plății acestor venituri, precum și de a-l vira la bugetul de stat _";.
În urma cererii companiei de clarificare a acestor dispoziții legale, Ministerul Finanțelor Publice - D. G. Juridică, conform adresei nr. 613099/_, consideră că prevederile din Codul fiscal și cele din Normele Metodologice reglementează situații distincte, respectiv cele din Codul Fiscal tratează numai cazul în care plata indemnizațiilor de concediere este reglementată de acte normative, iar cele din Normele Metodologice celelalte situații, astfel că aceste venituri sunt supuse impozitării ca orice venit salarial. :
"(…) Dispozițiile normative menționate anterior (n.r. art.55 alin.4 lit. j) din Codul Fiscal) sunt incidente în situațiile în care acordarea plăților compensatorii este reglementată prin acte normative. De exemplu, plățile compensatorii acordate în temeiul O.U.G. nr. 8/2003 cu modificările și completările ulterioare salariaților concediați colectiv se încadrează din punct de vedere fiscal în dispozițiile art. 55 alin. 4 lit. j) din Codul Fiscal, asupra lor necalculându-se impozit pe venit._ Veniturilor realizate sub forma de compensații bănești, acordate de compania d- voastră (n.r. O. P. S.A.) cu ocazia concedierii colective în baza contractului colectiv de munca și nu în temeiul unei legi, le sunt aplicabile dispozițiile art. 55 alin. 2lit. k din Codul fiscal și pct. 68 lit. l) referitor la art. 55 din Codul fiscal, din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004. astfel încât acestea se supun impunerii în condițiile art.57 alin. 2 din Legea nr. 571/2003";.
Prin urmare, interpretarea gramaticală, logică și sistematică a dispozițiilor art. 55 din Codul fiscal, coroborată cu răspunsurile de la autoritățile statului mai sus menționate, duce la concluzia că veniturile din indemnizațiile de concediere care îndeplinesc cumulativ cele doua condiții, respectiv: sunt acordate din fondul de salarii al Companiei, conform prevederilor contractuale ale CCM P. și nu sunt reglementate prin acte normative, reprezintă venituri asimilate salariilor și în consecința sunt supuse impozitării.
O alta critica vizează data de la care a fost acordată dobânda legală, apreciind că aceasta se poate acorda doar de la data introducerii acțiunii.
Se critică sentința și cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, suma la care a fost obligată, ce reprezintă 1/3 din cuantumul pretențiilor, fiind nejustificată în raport de complexitatea redusă a cauzei.
Tribunalul a obligat-o pe chemata în garanție doar la plata cheltuielilor efectuate de S.C. O. P. SA nefiind obligată și la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligată recurenta față de reclamanta.
Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs pârâta - chemată în garanție A.
N. DE A. F. - D. G. A. F. A M. C. B.
, solicitând modificarea sentinței atacate cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.
În motivare se arată că în mod greșit tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei, fără a motiva temeinic soluția pronunțată. Potrivit art. 1 din H.G.109/2009 privind organizarea și funcționarea A.
N. de A. F., aceasta "se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publica cu personalitate juridica, în sub ordine a M. ui Economiei și F., finanțata de la bugetul de stat";.
Conform Anexei 2 din Ordinul nr.753/2006 privind organizarea activității de administrare a marilor contribuabili, cu modificările și completările ulterioare, parata SC P. SA este mare contribuabil și intra în administrația Direcției Generale de A. a M. C., direcție aflata în subordinea A., potrivit art. III din Hotărârea Guvernului nr.1171/2007 prin care a fost modificata Hotărârea Guvernului nr.495/2007 privind organizarea și funcționarea A. N. de A. F. .
A invocat excepția lipsei calității sale procesuale-pasive, motivat de faptul că intimata reclamantă a fost angajata SC P. SA B., societate comerciala care a calculat și a reținut impozitul pe venit și, prin urmare, între intimata reclamantă și recurentă nu a existat nici un raport juridic, astfel ca nu exista motive pentru a se pronunța o hotărâre în contradictoriu cu aceasta.
În raport de prevederile art. 117 C.proc.fisc. și prevederile OPA. nr. 1899/2004, singura persoana care ar avea calitate să solicite restituirea sumelor reprezentând impozit pe venitul aferent sumelor compensatorii, este intimata pârâtă S.C. O. P. SA.
Recurenta nu poate răspunde nici solidar cu intimata pârâtă SC P. SA, raportat la dispozițiile art. 47 C.proc.civ., întrucât nu are aceleași drepturi și obligații cu aceasta, în prezent nefiind născut nici un raport juridic între această societate și organele fiscale, societatea neformulând o cerere de restituire conform art. 117 C.proc.fisc..
În raport de prevederile Legii nr. 554/2004 nu există nici un raport juridic născut între reclamantă și organele fiscale, având în vedere că intimata pârâtă SC P. SA a calculat și reținut impozitul pe venit conform declarațiilor fiscale întocmite și depuse de către aceasta la organul fiscal competent.
Având în vedere obligațiile ce-i reveneau intimatei pârâte S.C. P. SA, atât modul de calcul cât și sumele reținute cu titlu de impozit aferent sumelor
compensatorii îi aparține pârâtei, deoarece această societate comercială a inițiat procedura concedierilor colective iar sumele au fost acordate din fondul de salarii.
Excepțiile inadmisibilității acțiunii și a cererii de chemare în garanție invocate de recurentă au fost respinse în mod greșit de către instanța de fond.
A invocat excepția inadmisibilității atât în ce privește acțiunea cât și în ce privește cererea de chemare în garanție, întrucât, potrivit dispozițiilor art.117 din
O.G. nr. 92/2003, sumele plătite la bugetul de stat se restituie la cererea debitorului. Intimata pârâta SC P. SA este de fapt debitorul obligațiilor fiscale privind reținerea și virarea la bugetul de stat a impozitului pe venit aferent compensațiilor bănești acordate și deci singura în măsura să solicite restituirea sumelor, în concordanță cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 și ale
O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, coroborate cu prevederile art. 33 din O.G. nr. 92/2003.
Intimata reclamantă nu a formulat o plângere prealabila către organul fiscal competent, în speța către A. - D. G. de A. a M. C., și ca atare, instanța de fond a fost în eroare când a reținut ca reclamanta ar fi respectat aceasta procedura.
Pe fond, tribunalul a refuzat aplicarea legii în vigoare, în speță, a dispozițiilor art. 55 alin. 2 lit. k) din Codul fiscal coroborate cu dispozițiile punctului 68, lit. I) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că sumele acordate cu titlu de compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, sunt considerate venituri asimilate salariilor și, în consecința, sunt supuse impozitării, aceste sume fiind distincte de plățile compensatorii, astfel cum acestea sunt definite prin dispozițiile art. 28 din OUG nr. 98/1999, și care sunt neimpozabile potrivit art. 55 alin. 4 lit. j) din Codul fiscal.
Referitor la obligarea recurentei la plata dobânzii legale, de la data reținerii impozitului și până la data restituirii efective, soluția este greșită în condițiile în care reclamanta nu a formulat o astfel de cerere prin acțiunea inițială ci doar prin întregirea cererii de chemare în judecată care a fost depusă la dosar cu încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. 1 și art. 134 C.pr.civ. și care nu a fost comunicată recurentei, fiind încălcat principiul contradictorialității.
În ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, în mod neîntemeiat s-au considerat întrunite condițiile prevăzute de art. 274 C.pr.civ..
Intimata Șpaimoc Mărina, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursurilor cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
SC O. P. SA, prin întâmpinare, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de A. sub raportul soluției instanței de fond de admitere a cererii de chemare în garanție a acestei instituții.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește excepțiile reiterate prin motivele de recurs:
În mod corect a fost respinsă excepția tardivității
cererii de chemare în judecată, invocată de către recurenta pârâtă SC O. P. SA.
Susține recurenta că textul articolului nu prevede ca termenul de 30 de zile este aplicabil doar dacă se contestă măsura concedierii, astfel că în mod nelegal, tribunalul a modificat implicit dispoziția de încetare a contractului de muncă, fără ca partea să o solicite în termenul legal.
Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 283 alin.1 lit. a C.muncii, în forma în vigoare la data emiterii deciziei privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, cererile având ca obiect soluționarea unui conflict de muncă, referitor la încetarea contractului individual de muncă, pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului. Reiese în mod clar din formularea textului legal faptul că acest termen se aplică în condițiile în care decizia vizează "încetarea contractului individual de muncă";, astfel încât interpretarea logică a acestui text de lege impune a se considera că termenul se aplică doar în ipoteza în care este contestată chiar măsura încetării contractului individual de muncă, iar nu celelalte aspecte colaterale cuprinse în decizie, cum este cazul sumelor compensatorii acordate cu acest prilej. Deși nu o specifică textul legal invocat, faptul reiese din împrejurarea că acordarea acestor compensații nu este necesar a fi precizată în decizia de concediere (compensațiile se pot acorda pur și simplu, în temeiul Planului Social, anexă la contractul colectiv de muncă), astfel încât legiuitorul nu avea motive pentru a specifica în text o excepție de genul celei a cărei lipsă o subliniază recurenta: nu avea de ce să arate că sunt exceptate de la aplicarea acestui termen (sau nu) litigiile având ca obiect plata sumelor compensatorii. Pentru acest gen de litigii, legiuitorul a stipulat un termen distinct, cum corect a reținut tribunalul.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurenta A.
,
Curtea constată că se justifică în cauză calitatea sa procesuală pasivă.
Astfel, potrivit art. 60 alin. 1 C.pr.civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
Este știut faptul că cererea de chemare în garanție este justificată pe rațiunea că cel care transmite altuia un drept este obligat să-i garanteze folosul, sub toate formele, potrivit cu natura acelui drept, garanția putând să reiasă din lege sau dintr-un contract încheiat între părți.
D. textul art. 60 alin. 1 C.pr.civ., rezultă faptul că cererea de chemare în garanție este admisibilă nu numai în cazul drepturilor garantate legal sau convențional, ci și ori de câte ori partea care ar cădea în pretenții s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubiri.
Or, obligația recurentei de garanție față de pârâta O. P. SA derivă din
lege.
Recunoaște recurenta A. prin motivele de recurs, că pârâta SC O. P.
are calitatea în condițiile art. 117 C.pr.fiscală și ale prevederilor OMFP 1899/2004 să solicite restituirea sumelor reprezentând impozitul aferent sumelor reprezentând indemnizația de concediere, și ar fi justificată o astfel de solicitare în cazul în care, în litigiu, pârâta ar cădea în pretenții față de reclamant.
Prin urmare, se justifică participarea recurentei în proces, având calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O.
P. SA.
Excepția inadmisibilității
acțiunii și a cererii de chemare în garanție, invocată de recurenta A., motivată de faptul neformulării unei cereri de restituire de către pârâta intimată S.C. O. P. S.A., în conformitate cu dispozițiile art. 117 din O.G. nr. 92/2003 și ale O.M.F.P. nr. 1899/2004 și art. 33 din O.G. nr. 92/2003, se impune a fi cercetată ulterior cercetării caracterului fondat al acțiunii formulate împotriva pârâtei intimate - fostul angajator al reclamantei, S.C. O. P. S.A., în condițiile în care doar în măsura în care se verifică temeinicia contestației împotriva modului de calculare și stabilire a impozitului de către angajator, se justifică apoi, ca un pas următor, verificarea
urmării procedurii legale de recuperare față de autoritatea de stat care a primit în final sumele reținute.
Pe fondul cauzei
, Curtea constată că sunt fondate criticile aduse de recurente hotărârii atacate, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ..
Astfel, reclamanta a beneficiat cu ocazia concedierii sale de o indemnizație de concediere acordată în temeiul art. 50 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate și pct. 4 din Planul Social, anexă la contractul colectiv de muncă, determinată raportat la vechimea reclamantului în cadrul SC P. SA și la salariul mediu brut pe unitate.
Potrivit dispozițiilor art. 55 alin. 2 lit. k din Codul fiscal coroborate cu dispozițiile pct. 68 lit. l din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, sunt asimilate salariilor și, prin urmare, sunt supuse impozitării, "sumele acordate cu titlu de compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă";.
Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 55 alin. 4 lit. j din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, reținute de prima instanță ca temei pentru admiterea pretențiilor reclamantei, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile "sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, precum și sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariului mediu net pe economie, primite de personalul civil din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională la încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu, ca urmare a nevoilor de reducere și de restructurare, acordate potrivit legii";, însă reclamanta nu se găsește în ipoteza reglementată de acest text legal.
Astfel, prevederile art. 55 alin. 4 lit. j impun două condiții în ceea ce privește exceptarea de la impozitul pe venit și anume, plățile compensatorii să fie acordate potrivit legii și să fie calculate pe baza salariului mediu net pe unitate, or, reclamanta a beneficiat de o indemnizație de concediere în baza prevederilor Contractului Colectiv de Muncă încheiat la Nivel de P., din fondurile proprii ale acestei unități, și nu în temeiul unei dispoziții legale, iar această indemnizație a fost calculată prin raportare la salariul mediu brut pe unitate și nicidecum în funcție de salariul net cum se impune prin cerința textului legal menționat anterior.
Se constată astfel că dispozițiilor art. 55 alin. 2 lit. k din Codul fiscal coroborate cu dispozițiile pct. 68 lit. l din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, și dispozițiile art. 55 alin. 4 lit. j) din Codul fiscal, reglementează două situații diferite, neputându-se considera, cum eronat s-a apreciat de către prima instanță, că prin prevederile cuprinse la pct. 68 lit. l din Normele Metodologice se adaugă la actul normativ în baza căruia acestea au fost adoptate.
Fiind vorba de compensații bănești acordate sub forma unei indemnizații de concediere, plătite de către pârâta SC O. P. SA, din fonduri proprii, ele sunt considerate venituri asimilate salariilor și, prin urmare, sunt supuse impozitării, astfel că este neîntemeiată cererea privind restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit pe venit, impozitarea fiind în concordanță cu prevederile legale menționate anterior.
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 și 3 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea va admite recursurile declarate cu consecința modificări în parte a sentinței atacate în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii formulate de reclamantei, fiind superfluu a mai cerceta celelalte motive de recurs invocate.
Ca urmare a respingerii acțiunii reclamantei, va fi respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, urmând a fi înlăturată și dispoziția instanței de obligare a pârâtei SC O. P. SA și a chematei în garanție A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. la plata cheltuielilor de judecată la fondul cauzei.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., reclamanta va fi obligat să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 1045,85 lei, cheltuieli de judecată la fondul cauzei, reprezentând onorariu avocațial, cheltuieli calculate având în vedere toate fazele procesuale ale prezentului litigiu.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin celor dispuse în recurs, ca urmare a înlăturării unor motive de recurs, conform celor ce preced, sau a faptului nerecurării unor dispoziții ale tribunalului.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursurile declarate de pârâta SC O. P. SA și de chemata în garanție A. N. DE A. F. SA împotriva sentinței civile nr. 837/F din_ a Tribunalului B. -N. pronunțată în dosar nr. 325._ *, pe care o modifică în parte și, în consecință, respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta T. S. M. în contradictoriu cu pârâta SC O. P. SA.
Respinge ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC
O. P. SA împotriva chematei în garanție A. N. DE A. F. - D.
G. DE A. A M. C. .
Obligă reclamanta la plata în favoarea pârâtei SC O. P. SA a sumei de 1045,85 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primul ciclu procesual și în rejudecare.
Înlătură obligația pârâtei SC O. P. SA de a plăti reclamantului suma de 1690 lei cheltuieli de judecată în primul ciclu procesual.
Înlătură obligația chematei în garanței A. N. DE A. F. - D.
G. DE A. A M. C. de a plăti pârâtei SC O. P. SA suma de 2212,92 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primul ciclul procesual și în rejudecare.
Menține restul dispozițiilor sentinței care nu contravin prezentei decizii. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 14 mai 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
D. C. G. N. M. I. T.
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_
Jud.fond: G. Crsitina F.
