Decizia civilă nr. 3017/2013. Pretenții. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr._ *
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 3017R/2013
Ședința publică din data de 11 iunie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: N. M. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta P. E. împotriva sentinței civile nr. 774 din 4 martie 2013, pronunțate de Tribunalul B.
-N., în dosar nr._ *, privind și pe intimații pârâți S.C. O. P. SA, D.
G. DE A. A M. C. D. C. ANAF, A. N. DE A.
F. B., A. F. P. A M. B. și D. G. A F.
P. A J. B. N., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la doua strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta intimatei SC O. P. SA - avocat Neamț C. G., din cadrul baroului B. -N., în substituire avocat Bilan I. .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că intimații D. G. a F. P. B. -N., O. P. SA și A. N. de A. F. au
formulat în cauză întâmpinări, înregistrate la data de 24 mai 2013,, 3 iunie 2013 și respectiv 7 iunie 2013.
I se comunică reprezentantei O. P. câte un exemplar al întâmpinărilor formulate de intimații D. G. a F. P. B. -N. și A. N. de
A. F., iar aceasta arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nefiind formulate cereri preliminarii, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului formulat.
Reprezentanta SC O. P. SA susține întâmpinarea formulată solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată pe care le va solicita pe cale separată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 774/F din_ pronunțată de Tribunalul B. -
N. în dosar nr._ * a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor D. G. a F. P. B. -N. - A. F.
P. B.
și A. N. de A. F. - D. G. de A. a
M. C.
și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul/a P. E.
,
împotriva acestor pârâte ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Au fost respinse ca nefondate excepțiile tardivității, a inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC O. P. SA.
A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SC O. P. SA, și-n consecință a fost respinsă ca prescrisă acțiunea precizată formulată de reclamantul/a P. E. împotriva pârâtei SC O. P. SA.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O.
P. SA
împotriva chematelor în garanție A. N. de A. F. - D.
G. de A. a M. C., D. G. a F. P. B. -N.
și A. F. P. B., ca rămasă fără obiect.
A fost obligat reclamantul/a să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 771,28 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
-cu privire la lipsa calității procesuale pasive a pârâtelor D. G. a F.
P. B. -N. și A. F. P. și A. N. de A. F. -D. G. de A. a M. C. instanța apreciind că DGFP B. -N., AFP B., s-a reținut că nu au calitate procesuală pasivă de pârâți în prezenta cauză, în condițiile în care litigiul a fost calificat ca fiind de muncă de către instanța de recurs. De altfel, trebuie reliefat faptul că angajatorul, în calitate de mandatar al instituțiilor financiare, a reținut și virat impozitul pe venit, calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantei a fost reținut de către angajatorul O. P. SA - aflat în administrarea Direcției Generale de A. a M. C., reorganizată în cadrul ANAF începând cu data de_ (potrivit art. III din HG nr. 1171/2007) și cum, pe de altă parte, sumele reținute au fost virate de către pârâtă bugetului general consolidat, conform art.114 alin.2/1 din OG nr.93/2003 privind Codul de procedură fiscală, administrat de ANAF, motiv pentru care s-a impus admiterea acestei excepții cu privire la pârâtele DGFP B. -N. și AFP B., aceasta câtă vreme în speță nu se poate reține pentru nici una dintre cele două entități menționate legitimitate procesuală pasivă în calitate de pârâți ori chemați în garanție întrucât nu acestora le-a fost virată suma reținută de angajator cu titlu de impozit,și corelativ nu în sarcina DGFP B. -N. și AFP B. se poate naște obligația de restituire către pârâta SC O. P. SA a sumelor pretinse de reclamantă de la această pârâtă ,în acest sens urmând a se respinge atât acțiunea precizată și extinsă formulată de reclamant/ă împotriva acestora cât și cererea de chemare în garanție formulată pârâta SC O. P. SA ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru considerentele enunțate mai sus și fată de soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de DGFP BN nu s-a mai impus nici soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâtă odată ce aceasta nu justifică în prezenta cauză calitate procesuală pasivă.
-cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive de pârâtă în prezenta
cauză a Agenției Naționale de A. F. -D. G. de A. a M. C.
s-a impus admiterea acestei excepții invocată de aceasta în calitate de pârâtă
,introdusă în cauză urmare a extinderii de acțiune formulată de reclamant, deoarece așa cum se susține prin întâmpinarea depusă ,precum și din actele și lucrările dosarului dosarul cauzei ,reclamanta a fost angajata SC O. P. SA, societate care a calculat și reținut ,apoi virat impozitul pe venit la bugetul de stat.Așa fiind ,instanța urmează să constate că între reclamantă și A. N. de A. F. -D. G. de A. a M. C. nu există un raport juridic care să vizeze pretențiile exprimate prin cererea de chemare în
judecată extinsă și precizată ,odată ce reținerea și virarea impozitului pe venit a cărui restituire se solicită a fost efectuată de către pârâta SC O. P. SA din drepturile salariale ale reclamantei,iar singura persoană care poate solicita restituirea de la A. N. de A. F. -D. G. de A. a M.
C.
a acestor sume în temeiul art.117 din Codul de Procedură F. și prevederilor OPANAF nr.1899/2004 este pârâta SC O. P. SA, neputând fi angrenată nici răspunderea sa in solidar în calitate de pârâtă cât timp SC O. P. SA nu a formulat o cerere de restituire a impozitului reținut pe venitul aferent sumelor compensatorii plătite reclamantei de către SC O. P. SA în calitate de angajator conform art.117 din Codul de Procedură F. .
-cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a ANAF - D. G. de A. a M. C. în calitate de chemat în garanție Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A. N. de A. F.
- D. G. de A. a M. C. ,în calitate de chemat în garanție fiindcă față de cele anterior explicate consideră că ANAF deține calitate procesuală pasivă în calitate de chemat în garanție de către pârâta SC O. P. SA, în condițiile în care în cauză, angajatorul, în calitate de mandatar al instituțiilor financiare, a reținut și virat impozitul pe venit, calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantei a fost reținut de către angajatorul O. P. SA - aflat în administrarea Direcției Generale de A. a
M. C., reorganizată în cadrul ANAF începând cu data de_ (potrivit art. III din HG nr. 1171/2007) și cum, pe de altă parte, sumele reținute au fost virate de către pârâtă bugetului general consolidat, conform art.114 alin.2/1 din OG nr.93/2003 privind Codul de procedură fiscală, administrat de ANAF, este lipsit de echivoc faptul legitimării procesuale pasive a acestei din urmă autorități fiscale, sens în care excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de ANAF urmează a fi respinsă, ca nefondată.
-în privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei O. P. SA s-a reținut că a fost invocată din oficiu de tribunal în primul ciclu procesual și însușită de pârâtă prin susținerile orale consemnate în încheierea de ședință din_ și concluziile scrise depuse cu prilejul dezbaterii pe fond a cauzei în cadrul secției de contencios administrativ, excepție ce se impune a fi analizată din perspectiva casării în întregime a sentinței, tribunalul a reținut că sub acest aspect sunt relevante și obligatorii considerentele date de către instanța de recurs în decizia de casare prin care s-a menționat expres că litigiul promovat de reclamant/ă este unul de dreptul muncii, în condițiile în care reclamantul/a este nemulțumit de faptul cum angajatorul a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, motiv pentru care nu există vreo rațiune a califica litigiu ca fiind unul de contencios fiscal și s-a mai indicat că angajatorului îi revine obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, prin stopaj la sursă, dar această obligație îi revine și din perspectiva prevederilor art.40 alin.2 lit.f Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii. Față de aceste dezlegări de drept obligatorii pentru instanța de rejudecare,
în condițiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă, s-a reținut că constatând că pârâta a fost angajatorul reclamantei și că a procedat la reținerea și virarea sumei solicitate prin acțiune, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale a pârâtei angajator.
S-a apreciat ca neîntemeiată și excepția tardivității introducerii acțiunii
, invocată de pârâta angajator, fiindcă, contrar aserțiunilor acesteia, nu este aplicabil termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei de încetare a contractului individual de muncă, ținând cont de obiectul acțiunii civile deduse judecății prin care nu se atacă măsura încetării raporturilor de muncă între părți,
ci se solicită plata unor sume de bani reținute și virate cu titlu de impozit de către pârâtă. Tribunalul a arătat că termenul de 30 de zile invocat de pârâtă era
aplicabil doar dacă se contesta măsura concedierii, ori nu acesta este obiectul litigiului dedus judecății, situație în care s-a impus respingerea acestei excepții.
S-a considerat ca nefondată și excepția inadmisibilității invocată în cauză de chemata în garanție ANAF
, pentru următoarele considerente:
Tribunalul a arătat că din moment ce litigiul promovat de reclamant/ă a fost calificat de instanța de recurs ca fiind unul de muncă, nu se mai poate reține neîndeplinirea acestei proceduri prealabile în condițiile în care legislația muncii nu o prevede în mod expres.
De asemenea, tribunalul a arătat că sub acest aspect sunt relevante și corecte considerentele reținute de prima instanță în primul ciclu procesual unde se arată că deși cererea de restituire formulată de reclamantă nu a fost adresată Autorității Fiscale de A. F., fiind înregistrată, așa cum s-a reținut în prezentarea stării de fapt, la D. G. a F. P. B. -N., însă sub acest aspect sunt aplicabile prevederile art. 6 ind. 1 din OG nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, text de lege potrivit cu care
"petițiile greșit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut la art. 6 alin. (1) autorităților sau instituțiilor publice care au ca atribuții rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiționarul să fie înștiințat despre aceasta";. În ce privește invocarea de către pârâta ANAF a prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, în sensul în care impută reclamantei faptul neurmării procedurii plângerii prealabile, tribunalul a reținut că nu își găsește fundament câtă vreme aceasta nu a solicitat revocarea unui act administrativ unilateral tipic, dimpotrivă, în cauză ne aflăm în situația refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a sumelor de bani reținute cu titlu de impozit pe venit, astfel încât, și din perspectiva prevederilor art.7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, excepția inadmisibilității apare ca nefondată.
În privința excepției prescripției dreptului la acțiune instanța a arătat că reclamanta a solicitat prin acțiune restituirea sumei reținute și virate cu titlu de impozit din suma acordată de pârâta angajator cu ocazia concedierii ca indemnizație de concediere.
Instanța a reținut că prezentul litigiu a fost calificat prin Decizia nr. 9261/2012 a Curții de Apel C., dată în cadrul recursului promovat de ANAF împotriva sentinței civile nr. 4419 din_ a Tribunalului B. -N. (hotărâre pronunțată în primul ciclu procesual) ca fiind litigiu de muncă, astfel că având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegării de drept potrivit art. 315 alin. 1 din C.pr.civ. a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c din Codul Muncii în forma existentă la data sesizării instanței, în prezent art.268 alin.1 lit.c Codul muncii republicat, ce stabilește că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau despăgubiri către salariat. S-a reținut că în cauză nu este aplicabil termenul de prescripție de 6 luni, conform art. 283 alin. 1 lit. e) Codul muncii (actualul art.268 alin.1 lit.e), așa cum a susținut pârâta angajator, obiectul concret al pretențiilor deduse judecății nereferindu-se la neexecutarea unor clauze din contractul colectiv de muncă, ci la restituirea unor sume reținute și virate de angajator cu titlu de impozit din indemnizația de concediere acordată, ce au natura juridică a unor drepturi salariale neacordate integral. De asemenea a mai fost reținut că în cauză nu este aplicabil nici termenul de prescripție de 5 ani de la data încheierii anului financiar, așa cum s-a susținut de reclamant/ă în răspunsul la întâmpinare,
deoarece fiind calificat litigiul ca fiind unul de muncă de către instanța de recurs, incidente devin prevederile din legislația muncii inclusiv în ce privește termenul
de prescripție, iar nu dispozițiile din Codul de procedură fiscală. Astfel, instanța a constatat că acțiunea civilă pendinte a fost depusă și înregistrată în data de 08 aprilie 2010, după expirarea termenului de prescripție de 3 ani, împlinit în data de 20 septembrie 2009, termenul de prescripție de 3 ani pentru drepturile bănești solicitate de reclamant/ă curgând de la data comunicării deciziei de încetare a raporturilor de muncă în cuprinsul căreia se indică expres cuantumul net al sumei acordate angajatului, după reținerile făcute de angajator cu titlu de impozit și alte contribuții datorate statului, dată care în speță este 20 septembrie 2006, decizia fiind semnată de reclamant/ă, astfel că a apreciat în sensul respingerii ca prescrisă a acțiunii precizată formulată de reclamanta/ul/a împotriva pârâtei SC O. P. SA.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta
solicitând admiterea acestuia și casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
S-a arătat în motivele recursului că fiind vorba de o diminuare a drepturilor salariale cu contravaloarea impozitului reținut de pârât și virat la bugetul statului sunt incidente dispozițiile Cap. IV art. 137-142 din OG nr. 61/2002, termenul de prescripție fiind de 5 ani de la încheierea anului financiar în care a fost achitat.
A apreciat recurenta că impozitul reținut nu se datora, deoarece potrivit art.55 al.4 lit.j din legea 571/2003 privind codul fiscal (in forma de la data emiterii deciziei de concediere individuala si efectuării plaților compensatorii de către reclamant), nu sunt incluse in veniturile salariale si nu sunt impozabile sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primate de persoanele ale căror contracte individuale de munca au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
S-a arătat că deși este real cum se susține prin intampinarile formulate de către parata SC OMW P. SA si chematele in garanție, ca potrivit punctului 68 lit.l din normele metodologice de aplicare a legii nr.571/2003 privind codul fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004, veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor incasate ca urmare a unei relații contractuale de munca, precum si orice sume de natura salariala primate in baza unei legi special, indiferent de perioada la care se refera, si ce sunt realizate din compensațiile bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute in contractul de munca, totuși instanța constată ca prevederile de mai sus au fost adoptate printr-o hotărâre de guvern, in executarea unei legi, act normativ cu forța juridica superioara astfel că potrivit art.4 alin.3 din legea nr.24/2000 privind normele de tehnica legislative pentru elaborarea actelor normative, actele normative date in executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor guvernului se emit in limitele si potrivit normelor care le ordona.
În aceste condiții reține recurenta prin prevederile pct.68 lit.l din normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 aprobate prin HG nr.44/2004, nu se poate contravine prevederilor art.55 alin.4 lit.j din legea nr.571/2003 conform cărora nu sunt incluse in veniturile salariale si nu sunt impozabile sumele reprezentând plați compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primate de persoanele ale căror contracte de munca su fost desfăcute ca urmare a conciedierilor colective, si drept urmare, se impune a se acorda prioritate de aplicare acestor prevederi lagale, in sensul ca plățile compensatorii acordate reclamantului, căreia I s-a desfăcut contractul individual de munca, pe baza unor concidieri colective, sunt exceptate in mod expres la plata impozitului de 16%, ceea ce inseamna ca in mod nelegal plățile compensatorii au fost supuse impozitului de 16%, calculate, reținut si virat de parata bugetului de stat.
S-a apreciat că în condițiile in care sumele in discuție au fost calculate si reținute din plățile compensatorii acordate si cuvenite reclamantului in temeiul legii, contractului colectiv de munca si programului de concediere colectiva, iar aceste operațiuni au fost efectuate de către SC OMW P. SA, in calitate de angajator, este intemeiata acțiunea subsemnatului in sensul obligării paratei SC OMW P. SA la plata către subsemnatul a diferenței dintre salariile compensatorii de care trebuia sa beneficiez si a salariilor compensatorii efectiv primite in urma desfacerii contractului individual de munca ca urmare a concedierilor colective de către P., diferența ce nu mi-a fost achitata si a fost reținuta cu titlu de impozit.
Prin întâmpinarea formulată de pârâta D.G.F.P. B. -N.
s-a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
S-a arătat prin motivele întâmpinării că față de momentul nașterii dreptului la acțiune si data introducerii acțiunii la instanța de judecata, acțiunea reclamantului apare ca fiind prescrisa. Dispozițiile art. 268, alin. 1, lit. c din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii prevăd in mod imperativ ca "cererile in vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, in situația in care obiectul conflictului individual de munca consta in plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum si in cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator".
S-a arătat că în aceste condiții instanța a constatat ca reclamantul nu a respectat termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de lege, acțiunea fiind formulata si înregistrata la instanța de judecata ulterior Împlinirii acestuia
Cat privește fondul acțiunii, s-a apreciat că cererea reclamantului de restituire a sumelor reținute si virate cu titlu de impozit este neîntemeiata.
În acest sens au fost arătate următoarele:
Cererea intimatului este Întemeiata in drept pe dispozițiile art. 55 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 21, alin. 4 si art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala.
Societățile comerciale pot acorda persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fonduri proprii compensații bănești individuale, in condițiile si in cuantumurile prevăzute in programele de concediere colectiva.
Legislația fiscala in materie denumește sumele reprezentând salarii compensatorii ca fiind compensații bănești individuale conform dispozițiilor art. 68, lit. I din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările si completările ulterioare.
In acțiune se arata ca parata S.C. P. S.A. a efectuat plați compensatorii către personalul disponibilizat, din fonduri proprii, asa cum s-a stabilit prin Contractul colectiv de munca.
Normele de aplicare a Codului fiscala arata, in explicarea art. 55, alin. 2, lit.k, la pct. 68, ca "veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor incasate ca urmare a unei relații contractuale de munca, precum si orice sume de natura salariala primite in baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se refera, si care sunt realizate din_ compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute in contractul de munca".
Conform art. 55, alin. 4, lit. j din Codul fiscal, invocate de reclamant, nu sunt incluse in veniturile salariale si nu sunt impozabile, in înțelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plați compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de munca au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, acordate potrivit legii.
S-a arătat că din textele legale invocate ar rezulta ca dispozițiile din Codul fisal (art. 55, alin. 4, lit. j) precum si dispozițiile existente in normele de aplicare a Codului fiscal ( pct. 68, lit.l) sunt contradictorii. In realitate, cele doua texte au fost adoptate pentru a reglementa situații juridice diferite.
S-a menționat că dispozițiile din Codul fiscal sunt de stricta interpretare conform art. 1, alin. 3 " in materie fiscala dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, in caz de conflict intre acestea aplicandu-se dispozițiile Codului fiscal".
D. analiza textelor legale intimata a reținut că singura interpretare posibila este ca: de regula, veniturile reprezentând compensații bănești, acordate din fondul de salarii sunt impozabile cu 16%; prin excepție, nu sunt impozabile aceste compensații, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, acordate salariaților prin acte normative si suportate de stat (nu de angajator din fondul de salarii sau din alte fonduri).
S-a subliniat că modificarea Codului fiscal din luna octombrie 2009, aduse prin O.U.G. nr. 109/2009, pct. 53, impune considerația că, la momentul adoptării textului de lege, scopul legiuitorului era acela ca tratamentul fiscal al plaților compensatorii/compensații bănești este diferit numai atunci cand se prevede expres printr-un act normativ special neimpozitarea acestora (si care prevede expres ca plata acestor sume de bani se suporta din alte fonduri decât fondul de salarii), in caz contrar, in lipsa legii speciale, sumele astfel obținute (plați compensatorii/ compensațiile bănești) vof fi întotdeauna impozitate, asa cum se clarifica acest aspect prin normele de aplicare a Codului fiscal (pct. 68, lit.l).
A concluzionat intimata că veniturile obținute de reclamant sunt venituri impozabile.
SC O. P. SA prin întâmpinarea
depusă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivarea solicitării a arătat următoarele:
Litigiul dedus judecații este de drept al muncit Astfel, prin decizia civila nr.9261/2012 a Curții de Apel C., Secția a Il-a civila de contencios administrativ si fiscal a fost admis recursul declarat de ANAF impotriva sentinței civile nr.419/2012 a Tribunalului B. - N., Secția a Il-a civila de contencios administrativ si fiscal, a fost casata in întregime aceasta hotărâre si s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului B. - N., Secția I civila, in componenta specifica soluționării litigiilor de munca.
S-a arătat că în considerentele deciziei de casare instanța de recurs a calificat litigiul promovat de reclamanta ca fiind unul de dreptul muncii
S-a reținut că aceasta statuare privind calificarea naturii juridice a litigiului este obligatorie pentru instanța de rejudecare astfel că litigiul fiind calificat ca fiind de dreptul muncii cu privire la prescripția dreptului de a solicita plata de despăgubiri, sunt incidente dispoz.art.268 alin.l litc din Codul muncii republicat potrivit căruia cererile in vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 3 ani de la data nașterii dreptului ia acțiune, in situația in care obiectul conflictului individual de munca consta in plata unor drepturi salariale neacordate sau despăgubiri către salariat.
În dezvoltarea susținerii s-a arătat că în speță, contractul de munca al recurentului a încetat in data 20 septembrie 2006 data la care decizia de încetare a contractului de munca a fost semnata de salariat si înmânata acestuia. Acțiunea a fost înregistrata ta instanța in data de 8 aprilie 2010.
A concluzionat intimata că termenul de 3 ani s-a împlinit pentru recurent la data de 20 septembrie 2009. Cu toate acestea, reclamantul a înregistrat
acțiunea dupa împlinirea termenul de prescripție de 3 ani, respectiv in data de 8 aprilie 2010. In aceasta ipoteza, acțiunea promovata de reclamanta este tardiva.
S-a mai arătat că susținerile recurentei in sensul ca in speța cu privire la termenul de introducere a acțiunii privind plata unor drepturi salariale neacordate sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedura fiscala, sunt nefondate. Atâta vreme cat instanța de control judiciar a calificat litigiul ca fiind unul de dreptul muncii, nu se poate susține ca litigiilor de dreptul muncii le-ar fi aplicabile dispozițiile din Codul de procedura fiscala.
Pârâta ANAF prin întâmpinarea
depusă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică.
Cu privire la critica din recurs referitoare la excepția prescripției la acțiune ceea ce interesează în judecarea recursului celelalte aspecte relevate în întâmpinare nefiind atacate nu se impun a fi analizate a arătat că în mod corect prima instanță a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 283 alin. 1 lit. c din Codul Muncii în forma existentă la data sesizării instanței de judecată, în prezent art. 268 alin. 1 din Codul Muncii republicat care prevăd că " cererile in vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune".
De asemenea, s-a arătat că, instanța de fond a constatat ca, instanța de recurs, prin decizia de casare, a calificat litigiul dedus judecații ca fiind unul de munca,, iar aceste dezlegări de drept sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, in condițiile art.315 alin.1 Cod procedura civila.
S-a supus atenției faptul că termenul de prescripție de 3 ani, curge de la data comunicării deciziei de încetare a raporturilor de munca, iar in speța, aceasta s-a realizat in luna iunie 2006, coroborat cu faptul ca prezenta acțiune a fost introdusa la data de_, este fara echivoc ca, recurenta reclamanta nu a respectat termenul imperativ de prescripție de 3 ani.
Curtea, analizând hotărârea atacată din perspectiva criticilor din motivele de recurs constată că recursul este nefondat, hotărârea atacată fiind legală și temeinică pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Curtea observă că se critică hotărârea sub două aspecte, pe de o parte că incidente în cauză erau dispozițiile art. 55 alin. 4 lit. j din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, iar pe de altă parte că sunt greșite susținerile din întâmpinările formulate de pârâta SC O. P. SA în sensul că sunt aplicabile dispozițiile art. 68 alin. 1 din HG nr. 44/2004.
În privința primei critici, Curtea reține că este neîntemeiată.
Litigiul în cauză a parcurs un prim ciclu procesual, în cadrul căruia instanța Tribunalul B. -N. a soluționat litigiul reținând ca temei legal dispozițiile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal admițând acțiunea reclamantei, pronunțând sentința civilă nr. 419/2012.
Recursul declarat împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel
prin decizia nr. 9261/2012, casată hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare completului specializat în soluționarea conflictelor de muncă din cadrul Tribunalului B. -N. .
În esență, Curtea a reținut că litigiul dedus judecății este unul de drept al muncii și se impune a fi judecat potrivit legislației din această materie.
Instanța de rejudecare reținând caracterul obligatoriu al acestei dezlegări de drept, prin prisma dispozițiilor art. 315 alin. 1 din C.pr.civ. a rejudecat cauza făcând aplicarea dispozițiilor din legislația muncii și nu a art. 55 alin. 4 lit. j din Legea nr. 571/2003.
În raport de cele arătate este evident că critica este neîntemeiată.
Cea de-a doua critică nu este nici ea întemeiată, pe de o parte pentru că nu este o critică adusă hotărârii atacate ci apărările pârâtei și pe de altă parte această critică se află în dependență de prima, care așa cum s-a arătat nu este întemeiată.
În raport de cele arătate urmează ca în baza art. 312 alin. 1 din C.pr.civ. să fie respins ca nefondat recursul.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P. E. împotriva sentinței civile nr. 774/F din_ a Tribunalului B. -N. pronunțată în dosar nr._ *, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 11 iunie 2013.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTOR,
JUDECĂTOR,
I. T. N.
M.
D. C.
G.
Cu opinie separată în
în C.O., semnează pentru
sensul admiterii recursului și
Președintele Curții de Apel C.
al casării cu trimitere
Judecător V. M.
GREFIER,
N. N.
în C.O., semnează pentru PRIM GREFIER,
M. LENA T.
Red.N.M./dact.L.C.C.
2 ex./_ Jud.fond: C. N.
OPINIE SEPARATĂ
Cu opinie separată în sensul admiterii recursului și casării cu trimitere.
MOT. EA OPINIEI SEPARATE
Consider că termenul de prescripție aplicabil cererii de chemare în judecată este cel de 5 ani, reglementat de art. 135 din OG 92/2003.
Chiar în condițiile în care acțiunea, inițial judecată ca un litigiu de contencios fiscal, a suferit o casare cu trimitere către completele specializate în soluționarea litigiilor de muncă, acest fapt nu are incidență asupra termenului de prescripție aplicabil.
Ceea ce determină acest termen este obiectul acțiunii, care, în mod incontestabil, poartă asupra restituirii unor sume reținute, susține
reclamantul/a, în mod nelegal, cu titlul de impozit: "să obligați pârâta de rândul I la restituirea, către subsemnatul, a impozitului, reținut și plătit de către angajatorul…, în subsidiar, să obligați pârâta de rândul 2 la restituirea, către subsemnatul, a impozitului…";.
Acțiunea a fost îndreptată încă de la început împotriva a două pârâte, anume, ANAF și S.C. P. S.A., în această ordine.
În mod evident, s-au avut în vedere trei raporturi juridice:
cel în temeiul căruia orice salariat datorează impozit pe venit către stat, deci un raport între reclamant și ANAF ca autoritate a statului în materie fiscală;
raportul juridic dintre pârâte, în temeiul căruia orice angajator trebuie să facă reținerea impozitului datorat de angajații săi pentru veniturile din salarii, prin stopaj la sursă, și să îl direcționeze către stat, prin organele sale;
cel dintre angajat și angajator, în cadrul căruia, angajatorul, funcționând ca un mandatar al statului, deci în numele statului și în temeiul unor dispoziții legale imperative, reține din salariul angajatului său impozitul pe venituri din salarii, cu consecințele legale arătate.
Întrucât în reținerea de impozit pe care reclamantul/a o contestă, ambele pârâte au avut un rol, s-a promovat această acțiune hibridă, mixtă, ce a permis mutarea litigiului din cadrul unei competențe în alta, anume, de la secția de contencios administrativ la cea de litigii de muncă și asigurări sociale.
Caracterul hibrid este dat tocmai de multitudinea de raporturi juridice, arătate în cele ce preced, create prin reținerea și virarea impozitului pe venit și de apartenența diferită a acestora la diferitele ramuri de drept.
Dispozițiile Codului de procedură civilă în temeiul cărora se poate tranșa situația creată astfel, prin promovarea unei acțiuni hibride, ce poartă atât asupra unui raport juridic fiscal, cât și asupra unuia de dreptul muncii, sunt cele de la art. 17 C.proc.civ., conform cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.
Doar prin raportare la aceste dispoziții legale se poate interpreta, în opinia mea, decizia civilă prin care s-a dispus de către instanța de contencios fiscal casarea sentinței pronunțate inițial și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței specializată pe litigii de muncă, întrucât, în mod evident, printr-o decizie de casare nu se poate omite un petit al acțiunii, nici cauza juridică a acesteia.
Tranșând în sensul că nu aparține competenței instanței de contencios fiscal soluționarea cauzei, Curtea de Apel C. a dat prioritate, în interpretarea mea, ordinii cronologice în care s-au derulat activitățile prin care s-a făcut reținerea impozitului din indemnizația de concediere, reținând, în consecință, că raportul juridic prim, care stă la baza petitului considerat principal din acțiune, este cel dintre angajat și angajator, reținerea banilor de către angajator fiind primul pas făcut în întreaga operațiune de reținere a impozitului. Ca atare, acesta este, în opinia mea, considerentul ce fundamentează decizia dată în casarea cu trimitere și care intră în autoritatea de lucru judecat. Apreciez, pe cale de interpretare, că au fost privite ca și accesorii celelalte petite și trimise spre soluționare, odată cu petitul principal, instanței de conflicte de muncă. De altfel, instanța de contencios administrativ chiar arată în considerentele deciziei de casare că "în soluționarea acestei cereri se impun a fi analizate texte din codul fiscal sau de procedură fiscală";.
Nu s-a tranșat de către Curtea de Apel C., prin decizia de casare, cu nimic, asupra termenului de prescripție, asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANAF, asupra excepției inadmisibilității, condiție în care nu se pot deduce, din simpla statuare asupra competenței de soluționare a litigiului, toate aceste consecințe drastice din punct de vedere juridic și care trebuie soluționate pe cale de judecată, iar nu prin raportare la niște dezlegări
colaterale care nu au incidență asupra acestor excepții de fond. Aceasta, în situația specială în care petitele acțiunii vizează acest complex de raporturi juridice arătat și sunt îndreptate împotriva acestor pârâți, iar nu doar împotriva angajatorului.
Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că, potrivit doctrinei, dintre considerentele unei hotărâri, doar cele necesare intră în autoritate de lucru judecat, adică acelea care explicitează și susțin soluția cuprinsă în dispozitiv.
În plus, se constată că pe fondul cauzei se invocă dispoziții din Codul fiscal și din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, astfel încât, în ipoteza în care acțiunea ar fi fost introdusă în termenul de 3 ani de la data emiterii deciziei de concediere, soluționarea cauzei pe fond ar fi impus aplicarea acestor prevederi legale, care în mod evident, nu aparțin codului muncii. Or, în măsura în care nu s-a apreciat, în litigiile ce s-au încadrat în termenul de 3 ani, că litigiul trebuie soluționat pe fond exclusiv prin raportare la dispozițiile Codului muncii, ci au fost aplicate, pentru dezlegarea cauzei, prevederile din Codul fiscal și din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în aceeași măsură, și în prezentul litigiu, clarificarea chestiunii prescripției dreptului la acțiune trebuie făcută prin raportare la pretenții, fără a se considera că prin decizia de casare s-ar fi statuat indirect asupra acestui termen ca fiind unul specific dreptului muncii.
În condițiile în care prin acțiune se solicită obligarea angajatorului și a organului fiscal de a restitui impozitul afirmat ca reținut greșit din indemnizația de concediere, angajator ce a acționat în calitatea sa de mandatar al statului iar nu în temeiul unei decizii proprii, obiectul acțiunii rămâne restituirea impozitului și deci devine aplicabil termenul special de prescripție, de 5 ani.
De îndată ce - acceptă ANAF prin întâmpinarea formulată în primul dosar de recurs format - cererea de restituire a sumelor reprezentând impozit pe venit trebuia formulată de O. P., în mod evident, în termenul specific de prescripție, nu se poate considera că dreptul angajatului care a suportat în final plata impozitului trebuie îngrădit în cadrul unui termen mai scurt de prescripție, pentru că raportul juridic în care este implicat, chiar față de angajatorul său, chiar dacă este de muncă, este grefat pe un raport juridic de drept public ce impune un termen special. Cu alte cuvinte, cererea de restituire, pe care angajatorul poate să o facă în termen de 5 ani, este făcută, prin ipoteză, în numele angajaților sau a foștilor săi angajați, astfel încât în final, și aceștia trebuie să se bucure, ca părți într-un raport juridic tripartit, complex, de acest termen de prescripție special, ca destinatari finali ai acestei dispoziții legale.
Față de aceste considerente, apreciez oportună soluția casării sentinței și a trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe de litigii de muncă, având în vedere aplicabilitatea dispozițiilor art. 312 alin. 1-3 și 5 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., anume, teza privitoare la soluționarea procesului fără a intra în cercetarea fondului.
JUDECĂTOR,
T.
Red., dact. I.T.
_
