Decizia civilă nr. 3143/2013. Contestație decizie suspendare contract de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3143/R/2013
Ședința publică din data de 19 iunie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. -C. B. JUDECĂTORI: I. -R. M.
C. M.
GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta P. ȘULUMETE C.
P. împotriva sentinței civile nr. 966 din 11 martie 2013, pronunțată de Tribunalul B. -Năsăud în dosar nr._, privind și pe reclamanta intimată
G. D. F., având ca obiect contestație decizie suspendare contract de muncă.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 10 iunie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, s-a depus la dosar din partea reclamantei intimat întâmpinare, prin care solicită menținerea hotărârii atacate.
Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare, având în vedere că prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea în lipsă.
C U R T E A
Asupra recursului civil de față:
Prin contestația înregistrată sub nr._ pe rolul Tribunalului B. - Năsăud, contestatoarea G. D. F. a chemat în judecată pe intimata P. ȘULUMETE C. P., solicitând instanței anularea deciziilor de suspendare a contractului de muncă și de desfacere a contractului de muncă emise de către
intimată la datele de_ și_, precum și obligarea intimatei la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale.
În motivarea cererii, contestatoarea a arătat faptul că a fost angajată la intimată începând cu data de 15 martie 2012, pe postul de frizer, cu jumătate de normă, desfășurându-și activitatea în mod corect.
Contestatoarea a mai susținut că, în data de 30 august 2012, administratorul intimatei i-a cerut să părăsească locul de muncă cu motivarea că nu o poate suporta, după care a chemat poliția, alungând-o în prezența vecinilor, clienților și a poliției.
În data de 1 septembrie, reprezentanta intimatei i-a solicitat telefonic să-și prezinte demisia, iar în data de 5 septembrie 2012, contestatoarea a primit o decizie de suspendare a contractului de muncă.
Ulterior, în data de 29 septembrie 2012, contestatoarea arată că a mai primit o decizie de desfacere disciplinară a contractului de muncă și o adeverință de vechime din care reiese că ar fi lipsit 20 zile de la lucru.
Contestatoarea a apreciat că aceste decizii au fost emise în mod abuziv întrucât nu a lipsit de la locul de muncă, motiv pentru care a cerut obligarea intimatei la plata sumei de 10.000 lei daune morale, având în vedere faptul că prin faptele angajatorului a suferit un prejudiciu nepatrimonial, fiindu-i afectată imaginea sa în fața clienților, ceea ce a avut repercusiuni și asupra familiei acesteia, mai ales soțul ce este cardiac și era internat în spital.
La termenul de judecată din 3 decembrie 2012 contestatoarea a precizat în fața tribunalului că solicită anularea deciziilor contestate, dar nu solicită reintegrarea pe postul deținut anterior concedierii.
Intimata, prin întâmpinarea formulată la judecarea fondului cauzei, a solicitat respingerea în parte a contestației formulate ca fiind neîntemeiată privind cererea de obligare la plata sumei de 10.000 lei daune morale și de anulare a deciziei de suspendare a contractului de muncă din 5 septembrie 2012. La termenul de judecată din 11 februarie 2013, instanța a invocat și pus în discuția contradictorie a părților, nulitatea absolută a deciziei nr.14/_ de desfacere a contractului de muncă, ținând cont de dispozițiile imperative ale art.252 din Codului Muncii, ce prevăd că, sub sancțiunea nulității absolute, în decizie trebuie indicată în concret fapta ce constituie abatere disciplinară, precizate prevederile din statutul de personal și regulamentul interior, contractul
individual de muncă ce au fost încălcate, instanța competentă la care poate fi contestată sancțiunea.
Prin sentința civilă nr. 966/F din_ pronunțată de Tribunalul B. - Năsăud,
s-a admis excepția nulității absolute a deciziei de desfacere a contractului individual de muncă nr.14/_, s-a admis în parte acțiunea
formulată de contestatoarea G. D. Felici, în contradictoriu cu intimata P. Ș. C. P., s-a anulat decizia de suspendare a contractului individual de muncă nr.14/_, s-a constatat nulitatea absolută a deciziei de desfacere a contractului individual de muncă nr.14/_ și intimata a fost obligată să plătească contestatoarei suma de 2.000 lei daune morale.
S-a respins cererea intimatei de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele:
Contestatoarea G. D. F. a fost angajată la intimata P. Ș. C.
P. , în baza contractului individual de muncă nr.2/_ , începând cu data de 15 martie 2012, pe postul de frizer, cu jumătate de normă, salariul lunar convenit fiind de 350 lei lunar, durata muncii fiind de 4 ore.
Intimata a emis la data de 5 septembrie 2012 decizia nr.14/_ de suspendare a contractului individual de muncă al contestatoarei, fără a se indica în concret motivul suspendării, dar indicând ca temei de drept art.54 Codul muncii.
Ulterior, intimata a emis și decizia nr.14/_ de desfacere a contractului de muncă, indicând în această decizie că, începând cu data de 30 septembrie 2012, se desface disciplinar contractul individual de muncă al contestatoarei potrivit art.61 lit.a) Codul muncii. În cuprinsul acestei decizii s-a reținut faptul că măsura a fost luată pentru neprezentarea la locul de muncă, dar fără a se indica expres datele când salariata nu s-a prezentat la muncă. De asemenea s-a constatat că în decizie nu s-au precizat prevederile din statutul de personal și regulamentul interior, contractul individual de muncă ce au fost încălcate și nici nu s-a indicat tribunalul la care poate fi contestată decizia de concediere.
Examinând decizia nr.14/_ de suspendare a contractului individual de muncă al contestatoarei, tribunalul a reținut că acesta a fost emisă cu nerespectarea prevederilor legale. În acest sens, tribunalul a arătat faptul că temeiul de drept indicat de intimată în decizie, respectiv art.54 Codul muncii
prevede că contractul individual de muncă poate fi suspendat, prin acordul părților, în cazul concediilor fără plată pentru studii sau pentru interese personale. Ori, în cauză, lipsește semnătura salariatului de pe acest act care să confirme că o asemenea măsură ar fi fost luată prin acordul părților.
Mai mult, tribunalul a constatat că intimata în întâmpinare a susținut că măsura suspendării s-a luat pe perioada cercetării disciplinare, ținând cont de absențele nemotivate, de comportamentul inadecvat al contestatoarei și de refuzul de a se prezenta la muncă, dar aceste aspecte nu s-au indicat în motivarea deciziei de suspendare și nici nu s-a invocat ca temei legal art.52 alin.1 lit.a) din Codul muncii.
Aceste lipsuri din decizia de suspendare a contractului de muncă nu pot fi complinite prin întocmirea unor înscrisuri anterioare ori ulterioare care să cuprindă motivele reale ale acestei măsuri, ori prin administrarea altor probe, fiind obligatoriu ca aceste cerințe obligatorii să fie indicate în dispoziția de suspendare a contractului individual de muncă, ceea ce intimata nu a realizat. Așa fiind, tribunalul a cercetat măsura suspendării raportat la temeiul legal indicat în decizie, ori după cum s-a explicat nu se poate reține suspendarea în baza acordului părților, lipsind manifestarea de voință a contestatoarei în acest sens.
De altfel, tribunalul a remarcat că în cauză nici nu s-a întocmit vreun proces-verbal de efectuare a cercetării disciplinare, așa încât nu pot fi reținute susținerile intimatei din întâmpinare formulate în acest sens.
Referitor la decizia nr.14/_ de desfacere a contractului de muncă, prima instanță a constatat că intimata a dispus concedierea contestatoarei pentru motive ce țin de persoana salariatului, în temeiul art.61 lit.a) Codul muncii.
Potrivit art.62 alin.2 Codul muncii în cazul în care concedierea intervine pentru motivul prevăzut la art. 61 lit. a), angajatorul poate emite decizia de concediere numai cu respectarea dispozițiilor art. 247 - 252.
Astfel, tribunalul a constatat că intimata nu a respectat nici prevederile art.
252 alin.2 lit.a,b,c,f Codul muncii, în sensul că decizia de desfacere a contractului de muncă nu cuprinde elementele impuse în mod obligatoriu sub sancțiunea nulității absolute, respectiv, intimata nu a indicat descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, nu a precizat prevederile din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat, nu a arătat motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 251 alin.3, nu a fost efectuată cercetarea și nici nu s-a indicat instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată, fiind arătate doar temeiul de drept al măsurii și termenul de 30 de zile în care poate fi contestată.
Tribunalul a mai reținut că pentru a fi respectată cerința descrierii faptei era necesară indicarea precisă a zilelor în care contestatoarea a lipsit nemotivat de la lucru, nefiind suficientă doar indicarea generică a faptei de neprezentare la locul de muncă.
Prima instanță a reținut că aceste cerințe impuse de lege în mod obligatoriu, deși par la prima vedere a fi pur formale, sunt necesare pentru că au drept scop evitarea adoptării unor măsuri de concediere abuzive de către angajatori, iar prin indicarea acestor elemente minimale impuse de lege se asigură respectarea intereselor salariatului, ținând cont de consecințele deosebit de grave ale măsurii concedierii sub aspectul condițiilor de viață concrete ale celor concediați, ce rămân practic fără nici un loc de muncă și fără venituri bănești din care să-și asigure existența.
S-a mai subliniat faptul că lipsurile din dispoziția de concediere nu pot fi complinite prin întocmirea unor înscrisuri anterioare ori ulterioare care să cuprindă descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară ori celelalte cerințe impuse expres de lege, fiind obligatoriu ca aceste cerințe obligatorii să fie indicate în dispoziția de desfacere a contractului individual de muncă.
Constatând că nu s-a solicitat de către contestatoare reintegrarea pe postul anterior avut la intimată, prima instanță a făcut aplicarea disp.art.80 alin.3 Codul muncii, potrivit cărora raporturile de muncă dintre părți vor înceta de drept la data rămânerii irevocabile a acestei hotărâri.
În ceea ce privește petitul din contestație privind obligarea intimatei la plata de daune morale, tribunalul a apreciat că acesta este doar parțial întemeiat.
Potrivit art. 253 alin.1 Codul muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Pentru antrenarea răspunderii angajatorului trebuie să fie întrunite mai multe cerințe, respectiv, faptă ilicită comisă de angajator, prejudiciul material sau moral cauzat salariatului prin fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și culpa angajatorului.
În cauză, prima instanță a constatat că toate aceste cerințe legale au fost îndeplinite. Astfel, în ce privește fapta ilicită, tribunalul a arătat că în sarcina intimatei trebuie reținută emiterea unor decizii de suspendare și de desfacere a contractului individual de muncă întocmite cu nerespectarea prevederilor legale și că angajatorul și-a încălcat obligația de a respecta principiul bunei-credințe în relațiile cu salariatul, obligație impusă de art.8 Codul muncii, fiind încălcat și dreptul salariatului la protecție împotriva concedierilor nelegale prevăzut de art.6 alin.2 din același cod.
S-a reținut de către instanța de fond că aceste fapte au cauzat contestatoarei un prejudiciu material și moral evident ca urmare a lipsirii de mijloacele bănești necesare traiului, dar și a vătămării morale determinate de măsuri luate de către angajator în mod nelegal, existând o relație de cauzalitate directă între fapta ilicită și prejudiciul cauzat contestatoarei.
Tribunalul a constatat că vinovăția intimatei a existat cel puțin sub forma neglijenței în întocmirea unor decizii de suspendare și de desfacere a contractului de muncă, încălcându-se prevederile legale incidente în materie.
În ceea ce privește întinderea prejudiciului, tribunalul a arătat că prejudiciul moral suferit de contestatoare prin emiterea de către intimată a unor decizii nelegale nu se ridică la suma solicitată de 10.000 lei, motiv pentru care intimata trebuie să achite contestatoarei doar suma de 2.000 lei daune morale. La stabilirea acestei sume prima instanță a ținut cont de perioada trecută de la data emiterii deciziilor emise nelegal de intimată, de lipsa unei cereri a contestatoarei pentru obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în cazul unei concedierii nelegale, precum și de consecințele de ordin moral suportate de contestatoare determinate de suspendarea și concedierea nelegală, constând în starea de disconfort și neplăcere, suma fiind stabilită global și rezonabil de către tribunal.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, față de soluția adoptată, tribunalul a reținut că intimata s-a aflat în culpă procesuală, motiv pentru care a respins cererea acesteia de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta P. ȘULUMETE C. P. considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
Recurenta arată că își însușește în integralitate dispozițiile sentinței pronunțate de către instanța de fond cu privire la anularea deciziei de suspendare a contractului individual de munca nr. 14/_, precum și cele referitoare la constatarea nulității absolute a deciziei de desfacere a contractului individual de muncă nr.14/_, cu precizarea că aceste măsuri au fost dispuse de către instanța ca urmare a nerespectării de către recurentă a condițiilor formale de emitere a acestor decizii.
Se apreciază însă ca fiind excesivă suma de 2000 lei pe care recurenta a fost obligată să o plătească contestatoarei cu titlu de daune morale din următoarele motive:
Contestatoarea nu și-a încasat salariul de la data de 30.08.20l2, când a părăsit locul de muncă, timp de doua săptămâni, după care și-a deschis propria frizerie, motiv pentru care, prin contestație, nu a solicitat reintegrarea pe postul avut anterior.
Se mai invocă faptul că legislația în vigoare nu stabilește criteriile de evaluare a prejudiciilor nepatrimoniale - daune morale - astfel că, în practică, se apelează la criteriile stabilite de doctrina și jurisprudență. Cuantumul daunelor trebuie apreciat în mod liber și suveran de către magistrat atât în raport de aprecierea subiectivă privind gravitatea cauzării suferințelor psihice sau fizice cât și în raport de datele obiective care certifică acest fapt, îndeosebi gravitatea vătămărilor, durata și caracterul ireversibil al acestora, urmările pe care le au sau le pot avea asupra posibilităților de realizare profesională și socială a victimei.
Cele mai frecvente criterii de apreciere a daunelor morale rezultate din jurisprudență sunt:
consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic de victima;
importanta valorilor morale lezate;
măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării;
-măsura în care, a fost vătămată situația familială, profesională, socială. Referindu-se la aceste criterii, Î. Curte de C. Și Justiție a statuat că,
cel care pretinde daune morale este obligat să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsura drepturile nepatrimoniale ocrotite de Constituție au fost afectate.
Comparând criteriile anterior menționate cu cele avute în vedere de către prima instanța, recurenta apreciază că acestea nu sunt nici măcar tangențiale cu cele general stabilite de jurisprudența și în mod preponderent fac trimitere la aspecte cu caracter patrimonial.
În ceea ce privește disconfortul și neplăcerea se arată că acestea pot fi apreciate ca făcând parte din categoria suferințelor psihice, dar în legătura cu acestea contestatoarea nu a produs nici un minim argument sau indiciu care să conducă la reținerea lor în categoria prejudiciului nepatrimonial suferit.
Recurenta susține că desfacerea contractului de muncă nu a afectat contestatoarea în plan personal, profesional sau social, minime indicii sau argumente în acest sens nefiind prezentate în cauză.
Se mai invocă faptul că jurisprudența CEDO, în mod constant, acordă sume modice pentru acoperirea daunelor morale considerând că, simpla constatare a unei încălcări a dreptului, constituie o satisfacție echitabilă.
În drept, se invocă disp.art.253 alin.1 Codul muncii, art. 304 pct.7,9 și art.312 Cod.proc.civilă.
Intimata G. D. F. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca fiind nefondat.
Analizând recursul formulat de pârâta P. ȘULUMETE C. P., prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, se reține că acesta este fondat
, pentru considerentele e vor fi expuse în cele ce urmează:
Sentința pronunțată de către prima instanță a fost criticată de către recurentă doar cu privire la modul de soluționare a cererii reclamantei de reparare a prejudiciului moral pe care aceasta pretinde că l-ar fi suferit prin faptele angajatorului.
Curtea reține că reclamanta-intimată a susținut, însă nu a reușit să probeze în cauză că, prin emiterea deciziilor contestate în cauză, ar fi fost vătămată situația sa profesională, socială, familială, renumele și reputația sa.
Astfel, se reține că reclamanta-intimată nu a probat în cauză afectarea reputației sale și pierderea clientelei, după cum nu a dovedit nici faptul că starea sănătății soțului său ar fi avut de suferit în urma măsurilor luate de către angajator cu privire la contractul său individual de muncă.
Mai mult, ambele părți au formulat susțineri în sensul inițiativei intimatei de a-și deschide propria frizerie, de a începe practic desfășurarea unei activități comerciale în același domeniu și chiar prin întâmpinarea formulată în recurs intimata a precizat că:" Am încercat cu ajutorul familiei să-mi fac singură o frizerie dar nu a mers……și după o lună jumătate am renunțat. De atunci sunt foarte stresată și am avut unele neplăceri în familie din această cauză.";
Astfel Curtea constată că, pe lângă faptul că în cauză aceasta nu a reușit să dovedească în mod concret prejudiciul moral suferit, nu se poate stabili cu certitudine nici o relație de cauzalitate între faptele angajatorului de a emite deciziile contestate în cauză și "starea de disconfort și neplăcere"; constatată de către prima instanță, cu titlu de prejudiciu nepatrimonial.
Curtea mai constată ca fiind fondate motivele de recurs potrivit cărora prima instanță, motivând soluția pronunțată în ceea ce privește daunele morale solicitate de către reclamantă, reține de fapt că: "aceste fapte au cauzat contestatoarei un prejudiciu material și moral evident ca urmare a lipsirii de mijloacele bănești necesare traiului, dar și a vătămării morale determinate de măsuri luate de către angajator în mod nelegal…";, în condițiile în care prin dispozitivul hotărârii aceasta nu a obligat pârâta-recurentă și la plata de daune materiale.
În ceea ce privește motivele reținute de către prima instanță privind:
"perioada trecută de la data emiterii deciziilor emise nelegal de intimată, de lipsa unei cereri a contestatoarei pentru obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în cazul unei concedierii nelegale, ….";, Curtea reține că acestea nu puteau sta la baza acordării daunelor morale în cauză.
Astfel, după cum se cunoaște din întreaga practică judiciară în domeniu, pentru acordarea despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul în situația în care acesta nu ar fi fost concediat, prevăzute de art.80 din Codul muncii republicat, nu este necesară formularea unei cereri exprese, distincte de cererea de anulare a deciziei de concediere, instanța fiind obligată, din oficiu, să repună părțile în situația anterioară concedierii, acordând aceste despăgubiri în situația în care constată că măsura concedierii s-a dispus netemeinic și nelegal.
Oricum, în aplicarea acestor dispoziții speciale, prima instanță ar fi acordat contestatoarei daune materiale și nu daune morale.
Constatând că în cauză nu sunt întrunite condițiile art.253 din Codul muncii republicat, pentru ca angajatorul să fie obligat la repararea prejudiciului moral pretins de către intimată, în temeiul disp.art.312 alin.2 Cod.proc. civilă, se
va admite recursul declarat de pârâta P. ȘULUMETE C. P. și se va modifica în parte sentința primei instanțe, în sensul de a se respinge cererea reclamantei G. D. F. având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale, menținându-se restul dispozițiilor sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâta P. ȘULUMETE C. P. împotriva sentinței civile nr. 966/F din_ a Tribunalului B. -Năsăud, pronunțată în dosarul nr._, pe care o modifică în parte în sensul că respinge cererea reclamantei G. D. F. având ca obiect obligarea pârâtei P. ȘULUMETE C. P. la plata daunelor morale.
Menține restul dispozițiilor sentinței atacate. Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19 iunie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
-C. B. I. -R. M. C. M.
pentru judecător aflat în C.O. semnează vicepreședintele instanței
Axinte A.
GREFIER
G. C.
pentru grefier aflat în C.O. semnează prim-grefier
Red. C.M.;
Tehnored.:C.M./V.R.;
2ex./_
Jud.fond: Tribunalul B. -Năsăud: M.L.B. .
