Decizia civilă nr. 3221/2013. Calcul salariu. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 3221/R/2013
Ședința publică de la 25 Iunie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR: N. M. JUDECĂTOR: S. D. GREFIER: A. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. N. DE T.
DE M. "C. M. " SA împotriva sentinței civile nr. 1634/F din 08 octombrie 2012 pronunțate de Tribunalul Bistrița Năsăud, în dosar nr._, privind și pe reclamanții intimați P. D., L. M., N. M., I. M., B.
I., V. G., având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat reclamanților intimați și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care Curtea constată că la data de 06 iunie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, reclamanții intimați V.
, P. D., L. M., N. M., I. M. și B. I. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate, precum și judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 al.2 C.pr.civ.
Curtea constată recursul în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1634/F din_ pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosar nr._ a fost respinsă excepția excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâta S. N. de T. F. de M.
"C. M. "; S.A. București.
A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții P. D. ,
L. M., N. M., I. M., B. I. și V. G. împotriva pârâtelor S.
N. de T. F. de M. "C. M. "; S.A. București, reprezentată în proces
de S. T. a Societății Naționale de T. F. de M. "C. M. "; SA și
T. a Societății Naționale de T. F. de M. "C. M. "; SA și, în consecință:
au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamanților suma ce reprezintă diferența dintre drepturile salariale lunare determinate în funcție de un salariu de bază minim brut de 700 lei și sumele efectiv încasate, pentru perioada iulie 2009 - decembrie 2010, sume actualizate cu rata inflației de la data scadenței și până la data plății efective;
au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamanților, diferențele dintre prima de vacanță pentru anul 2009, prima de Crăciun pentru anul 2009, salariul suplimentar pentru anul 2009, prima de Paști pentru anul 2010, Ziua
feroviarului pentru anul 2010, prima de vacanță pentru anul 2010, prima de Crăciun pentru anul 2010 și salariul suplimentar pentru anul 2010, determinate în funcție de un salariu de bază minim brut de 700 lei și sumele efectiv încasate, sume actualizate cu rata inflației de la data scadenței și până la data plății efective;
a fost obligată pârâta S. N. de T. F. de M. "C. M. "; SA- S. T. să completeze corespunzător carnetele de muncă ale reclamanților.
Au fost respinse ca neîntemeiate restul pretențiilor formulate de reclamanți. Au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamanților suma de
1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut în fapt și în drept următoarele:
Obiectul acțiunii îl constituie plata diferențelor de salariu, ori, conform art. 55 alin. 1 din Codul fiscal, sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă.
Ca atare, instanța a reținut că aceste diferențe de salariu sunt supuse prescripției de 3 ani, prevăzută de art. 268 alin. 1 lit. c, termen care începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.
S-a făcut trimitere, în cadrul motivării la dispozițiile art. 229 alin. (1) din Codul muncii, republicat, potrivit cărora prin contractul colectiv de muncă "se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă".
Ca o consecință s-a apreciat de instanță că în contractul colectiv de muncă sunt cuprinse dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 268 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii, republicat, a reglementat termene speciale distincte de prescripție. S-a arătat că dacă s-ar accepta susținerile pârâtelor, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
A concluzionat instanța în privința aspectului în discuție că ori de câte ori obiectul conflictului individual de muncă îl constituie plata unor drepturi salariale neacordate ori plata unor diferențe salariale rezultate din recalcularea salariului de bază, indiferent de izvorul lor, termenul de prescripție este cel prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, republicat, prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, republicat, fiind incidente numai în situația neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privitoare la drepturi salariale neacordate.
În privința momentului curgerii termenului de 3 ani instanța a reținut că dreptul la acțiunea pentru plata diferenței de salariu dintre salariul de bază minim brut negociat de 700 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi și salariul de bază minim brut de acordat reclamanților, de 570 lei, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, solicitată pentru perioada iulie 2009 - iunie 2011, a început să curgă diferit, pentru fiecare lună în parte, de la data la care se plătește salariul aferent lunii anterioare, acesta fiind momentul la care s-a cunoscut că salariul nu s-a acordat la nivelul solicitat de 700 lei (astfel, pentru luna iunie 2009, prescripția
curge de la data plății salariului aferent acestei luni, adică din iulie 2009; pentru luna iulie 2009 prescripția curge din luna august 2009 și așa mai departe), astfel că raportat la momentul introducerii acțiunii, cererea s-a formulat în termenul legal de prescripție de 3 ani.
Așa fiind și reținând că reclamanții au solicitat plata diferențelor salariale pentru drepturi salariale care au fost încasate cel mai devreme începând cu luna iulie 2009 iar acțiunea a fost formulată la data de 14 iunie 2012, instanța a apreciat că niciunul din drepturile salariale solicitate nu este prescris, cererea fiind formulată în interior termenului de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune..
Referitor la fondul pretențiilor instanța a reținut că reclamanții au fost angajații pârâtelor până la data concedierii acestora_ (f..9-99)
.
S-a făcut referire la art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 potrivit cu care salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Conform literei b a art. 41 alin. 3, părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a) pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct.
din contractul colectiv de muncă nr. 722/2008.
Potrivit art. 132 alin. 3 și 4 din Legea nr. 62/2011, republicată, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior. Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective
de muncă aplicabile. Aceleași prevederi se regăseau și în art. 8 alin. 2 și 3 din Legea nr. 130/1996, republicată, în vigoare la data nașterii dreptului pretins.
S-a constatat că prin contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități s-a stabilit valoarea salariului de bază minim brut negociat de 570 lei, respectiv de 600 lei începând din 21 aprilie 2010 față de salariul de bază minim brut negociat prevăzut în contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008, de 700 lei.
Instanța a considerat că întrucât are prioritate în aplicare contractul colectiv de muncă la nivel superior, ce cuprinde dispoziții mai favorabile pentru salariat, reclamanții sunt îndreptățiți în baza contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 la un salariu de bază minim brut negociat de 700 lei pe perioada iulie 2009 - decembrie 2010, cât a fost în vigoare acest contract.
În ce privește aplicabilitatea contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 s-a arătat că a încetat la data de 31 ianuarie 2011, aspect necontestat de vreuna dintre părți, pretențiile reclamanților de plată a salariului de bază minim brut de 700 lei pe perioada 1 ianuarie 2011 - iunie 2011, nu sunt întemeiate, nemaiexistând temei de acordare a salariului minim brut la acest nivel.
Referitor la salariul suplimentar recunoscut în favoarea reclamanților prin contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități (art. 30) și contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2009/2010 (art. 30) s-a arătat că se raportează la salariul de încadrare, prima de vacanță se raportează la salariul de
bază (art. 50 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2009/2010), iar prima de Paște, Crăciun, Ziua F. ului se raportează la salariul stabilit la nivelul clasei I de salarizare (art. 71 contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, art. 64 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2009/2010), de 570 lei conform actului adițional din_ ; de 600 lei începând din 21 aprilie 2010, urmare a recunoașterii îndreptățirii reclamanților la plata unui salariu de bază minim negociat de 700 lei și implicit la plata diferențelor dintre salariul de bază minim brut negociat efectiv plătit și cel cuvenit de 700 lei pe perioada iunie 2009 - decembrie 2010, reclamanții au dreptul și la plata diferențele dintre prima de vacanță pentru anul 2009, prima de Crăciun pentru anul 2009, salariul suplimentar pentru anul 2009, prima de Paști pentru anul 2010, Ziua feroviarului pentru anul 2010, prima de vacanță pentru anul 2010, prima de Crăciun pentru anul 2010 și salariul suplimentar pentru anul 2010, determinate în funcție de un salariu de bază minim brut de 700 lei și sumele efectiv încasate,.
S-a relevat că sumele recunoscute prin hotărâre suportă riscul devalorizării, astfel că debitorul obligației de plată este ținut la repararea în totalitate a prejudiciului, motiv pentru care se impune obligarea debitorului la plata actualizată cu indicele inflației a sumelor cuvenite, începând cu data scadenței fiecărei obligații și până la data plății efective.
S-a avut în vedere că drepturile recunoscute prin hotărâre privesc o perioadă în care era în vigoare Decretul nr.92/1976, abrogat numai cu începere din 1 ianuarie 2011, instanța a apreciat că se impune obligarea pârâtei S. T. a Societății Naționale de T. F. de M. "C. M. "; SA, care a păstrat și completat carnetele de muncă ale reclamanților, să completeze corespunzător carnetele de muncă ale acestora.
În privința pretențiilor referitoare la anul 2011, respectiv: diferența referitoare la drepturile salariale lunare aferente anului 2011, prima de Paști pentru anul 2011,prima de Ziua feroviarului pentru anul 2011, prima de vacanță pentru anul 2011, salariul suplimentar parțial pentru anul 2011 instanța a a reținut că se impun a fi respinse ca neîntemeiate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. N. DE
T. F. M. "C. M. ";
solicitând admiterea acestuia și modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
Motivând recursul, recurenta a arătat că dreptul la acțiune a reclamantului este prescris, prin prisma dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. e din Codul Muncii.
În acest sens s-a arătat că, contractul colectiv de muncă este un contract cu caracter general, permanent și obligatoriu pe perioada sa de valabilitate, perioadă determinată, care în cazul prezentului litigiu este de un an.
S-a precizat că termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii republicat, are în vedere faptul că orice conflict colectiv "trebuie să- și găsească soluționarea într-un termen rezonabil", îndeplinindu-se astfel un principiu constituțional statuat de art. 21 din Constituție, CCM-urile produc efecte numai pe perioada pentru care au fost încheiate, astfel că. acestea fiind expirate, nu mai pot produce efecte juridice.
În detalierea aspectului în discuție s-a evidențiat că reclamanții au solicitat acordarea retroactivă a unor drepturi salariale începând cu iulie 2009 ,iar având în vedere data la care a fost înregistrată acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar pe rolul instanței, respectiv luna iunie 2012, a solicitat să constatate că dreptul la acțiune al reclamanților era stins prin prescripție.
S-a precizat faptul că, atât CCM ia nivel de unitate, cât si CCM la nivel superior sunt expirate și că, în perioada de valabilitate a acestora nu s-a solicitat și nu s-a modificat Anexa 1 a CCM la nivel de unitate, astfel că nu poate fi
obligată societatea la plata unor sume care nu au fost negociate și acceptate de părți.
S-a făcut precizarea că in perioada in care au fost salariați ai C. M. reclamanții intimați au fost retribuiți in mod legal in conformitate cu grila si clasa de salarizare in care au fost încadrați, conform CCM C. M. aplicabil pentru
fiecare perioada, aceștia fiind totodată salarizați in conformitate cu prevederile contractului individual de munca (si/sau actele adiționale) pe care aceștia l-au semnat fara obiectiuni sau observații.
S-a menționat că este adevărat ca art.41 alin.3 lit.a din CCM la Nivelul Ramurii T. uri, prevede ca:
" Salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 si negociat pentru un program complet de 170 ore medie /luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fara alte sporuri, adausuri ori indemnizații incluse in acesta"; insa societății nu-i sunt aplicabile dispozițiile acestui contract colectiv.
În acest sens s-au făcut următoarele precizări: Legea nr.329/2009 - privind reorganizarea unor autorități publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri si respectarea acordului cadru cu Comisia Europeana si Fondul Monetar International - menționează in cap.V, art.27 alin.l faptul ca: " anual prin legea bugetului de stat, se stabilesc si obiectivele de politica salariala ale regiilor autonome, societăților si companiilor naționale, ale societăților comerciale la care statul ori unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar
De asemenea art.30 din Legea 329/2009, menționează expres că "contractele colective de munca se negociază in condițiile legii, duna aprobarea bugetelor de venituri si cheltuieli, ale operatorilor economici. IN LIMITELE SI CONDIȚIILE STABILITE PRIN BUGETE ".
Raportat la dispozițiile imperative ale aceastei legi, care stabilesc expres strategia in domeniul SALARIZĂRII in cadrul socetatilor naționale, si care prin masurile privind disciplina financiar-bugetara la nivelul societatiilor si companiilor naționale la care statul este acționar majoritar (inclusiv S. C. M. SA), lege care are un caracter special derogator de la norma generala si care urmărește reducerea efectelor crizei economice si îndeplinirea obligațiilor ce rezulta din Memorandumul de înțelegere dintre Comisia Europeana si România, încheiat la București si Bruxelles la_ si de Acordul stand-bv încheiat intre România si FMI, s-a apreciat că societatea are OBLIGAȚIA SA O APLICE SI SA O RESPECTE .
S-a subliniat în context că prin bugetele aprobate prin hotărâri de guvern, la S. C. M. SA București, nu s-a permis creșterea nivelului salariului minim la nivelul celui prevăzut In contractul colectiv pe ramura, societatea fiind obligata sub sancțiunea legii, sa respecte atat bugetul aprobat (cu limitarea fondului de salariH cat si dispozițiile Legii speciale nr.329/2009, derogatorie de la norma generala, S. C. M. SA -fiind sub monitorizarea FONDULUI MONETAR INTERNATIONAL ( FMI ) asa cum rezulta din dispozițiile OUG nr.99/2009.
În dezvoltarea acestei apărări s-a subliniat faptul ca S. C. M. este o societate comerciala având ca acționar unic statul roman, ori in calitate de acționar, statul roman isi exercita drepturile si obligațiile prin M. T. urilor, asa incat pentru anul financiar 2008, M. T. urilor a comunicat operatorilor economici monitorizați ca fondul de salarii prevăzut de BVC nu poate depasi o creștere de 8 la suta fata de fondul realizat in 2007. În cadrul dezvoltării apărării s-a arătat că prevederile art.40 alin.3 din CCM la Nivelul Ramurii T. uri încheiat pentru anul 2006-2007, menționează ca "salariul de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2006 si negociat
pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/luna,este de 540 lei RON/luna, reprezentând 3,18 RON/ora."
S-a concluzionat că aplicând aceste prevederi si dispozițiile M. ui T. urilor comunicate prin adresa nr. 6699/DT/2008, salariul de baza minim brut la nivel de Ramura T. uri, pentru societățile de stat monitorizate si aflate in subordinea MT, ar putea fi pentru anul 2008 de 584 RON/luna si nu 700 RON/luna, astfel cum a fost stabilit in CCM la Nivelul Ramurii T. uri pentru anii 2008-2010, asa cum a fost negociat, semnat si înregistrat.
Recurenta a opinat că intimații, in fapt, fac confuzie intre valoarea salariului de baza minim brut, prevăzuta in CCM Unic la Nivel de Ramura T. uri 2008-2010, cu valoarea corespunzătoare clasei 1 de salarizare din Grila de salarizare specificata in anexa la CCM C. M. SA.
Ca exemplificare recurenta a arătat că in CCM la Nivelul Ramurii T. uri 2008-2010, la art.41 alin.l sunt prevăzuți coeficienții minimi de ierarhizare, aceștia variind de la 1,0 la 2,0, ori in cazul reclamanților, daca s-ar aplica exclusiv prevederile acestui contract colectiv, ar însemna ca salariul de baza minim brut pentru funcția deținuta de aceștia, ar trebui sa fie la nivelul sumei de 1050 lei, rezultat din amplificarea valorii salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi (700 lei) cu coeficientul minim de ierarhizare in valoare de 1,5 prevăzut la art.41 alin.l, lit.a, din același contract (coeficient specific funcțiilor pentru care condiția de pregătire este calificat).
S-a precizat că conform grilei de salarizare prevăzuta in anexa nr.l din CCM
C. M. SA, coeficienții de ierarhizare variază intre 1,0 si 4,061, astfel că reclamanții au fost retribuiți pe baza unui salariu de baza care depășește nivelul valorii determinate exclusiv pe baza prevederilor CCM Unic la Nivel Ramura T. uri, aceștia fiind remunerați pe baza grilei si clasei de salarizare specifica fiecărei meserii ocupate.
Recurenta a făcut o prezentare a evoluției in timp a acestui salariu de baza minim si a modului de reglementare a acestuia atat la nivelul CCM C. M. SA cat si la nivelul CCM Grup de Unități din T. ul F. 2006-2008, in rândurile următoare prezentam evoluția acestui salariu minim brut, astfel:
Astfel s-au arătat următoarele:
CCM la Nivel de Grup de Unități din T. ul F. 2006-2008, prevedea la art.9 lit.c ca "salariul de baza minim brut la nivelul grupului de unități, valabil de la data înregistrării prezentului contract, pentru un program complet de lucru este de 450 lei", iar ultimul alin. din acest articol menționează ca "in fiecare an de valabilitate a prezentului CCM la Nivel de Grup de Unități F. e se va negocia salarizarea la unitățile componente ale grupului/ pe baza prevederilor minimale ale prezentului contract."
- Prin Actul Adițional la CCM la Nivel de Grup de Unități din T. ul
F. 2006-2008 nr.370/_, se modifica art4, respectiv se prelungește valabilitatea acestuia cu 48 de luni (pana la_ ) si de asemenea se modifica art.9 alin.4 lit.c, in sensul ca: "Salariul de baza minim brut la nivelul grupului de unități, valabila de la_, pentru un program de lucru complet este de 570 lei.
In fiecare an de valabilitate a prezentului CCM la nivel de Grup de Unități F. e (inainte de fundamentarea BVC la unități) se va negocia salarizarea."
- Prin Actul Adițional din_, CCM la Nivel de Grup de Unități din
ul F. 2006-2008, prevede ca acest contract isi prelungește valabilitatea pana la data de 31 ianuarie 2011. Celelalte prevederi ale acestuia raman neschimbate ."
CCM C. M. SA încheiat pentru anii 2007-2008, înregistrat la M. Muncii sub nr.1632/_, prevede la art.7 alin.3, ca "salariile de baza corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții
de ierarhizare si de formula de calcul din Anexa nr.l", ori, in anexa nr.l salariul de baza minim brut are prevăzuta valoarea de 407 lei.
Ulterior prin Actul Adițional nr.2093/_ la CCM C. M. 2007- 2008, acest contract isi prelungește valabilitatea pana la data de_, si de asemenea anexa nr.lA se modifica in sensul ca începând cu data de_, salariul de baza minim brut are valoarea de 500 lei, iar potrivit anexei 1B, începând cu_, salariul de baza minim brut are valoarea de 570 lei.
În perioada_ -_, la nivelul S. C. M. SA, nu a existat CCM pe unitate, aplicandu-se dispozițiile din CCM fa Nivel de Grup de Unltatl din T. ul F. 2006-2008.
CCM C. M. SA încheiat pentru anii 2009-2010, înregistrat la M. Muncii sub nr.2584/_, prevede la art.7 alin.3, ca "salariile de baza corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc in funcție de coeficienții de ierarhizare si de formula de calcul din Anexa nr.l", ori, in anexa nr.l salariul de baza minim brut are prevăzuta valoarea de 570 lei, cu specificarea in nota de la finalul anexei ca "Salariile de baza brute din aceasta grila de salarizare sunt va/abile pana la data de_ ".
Ulterior prin Actul Adițional nr.1713/_ la CCM C. M. 2009-2010, acest contract isi prelungește valabilitatea pana la data de_, si de asemenea anexa nr.l se modifica in sensul ca, salariul de baza minim brut are valoarea de 600 lei, cu specificarea in nota de la finalul anexei ca "Salariile de baza brute din aceasta grila de salarizare sunt valabile pana la data de_ ".
CCM C. M. SA încheiat pentru anii 2011-2012, înregistrat la M. Muncii sub nr.8776/_, prevede la art.7 alin.3, ca "salariile de baza corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc conform Anexei nr.l", ori in anexa nr.l salariul de baza minim brut are prevăzuta valoarea de 700 lei.
În perioada_ -_, la nivelul S. C. M. SA, nu a existat CCM pe unitate, aplicandu-se dispozițiile din CCM la Nivel de Grup de Unități din T. ul F. 2006-2008.
S-a arătat că fata de dispozițiile contractuale sus menționate, societatea a aplicat reclamanților întocmai dispozițiile arătate in perioada in care au fost salariații noastri, societatea având obligația legala de a respecta si a se încadra in prevederile CCM al unității sau in cele prevăzute in contractul colectiv imediat superior (CCM Grup de Unități) astfel incat prevederile CCM la Nivel de Ramura
T. uri nu pot fi aplicabile in speța, fiind incidente cele la nivel de unitate si grup de unități feroviare. S-a subliniat că reclamanților li s-a stabilit si aplicat salariul, pornindu-se de la grila de salarizare minima prevăzuta in contractul colectiv al unității aplicabil fiecărei perioade reclamate, fiindu-le aplicat salariul corespunzător clasei de salarizare in care au fost încadrați, conform grilei de salarizare prevăzuta in anexa 1, la CCM C. M. aplicabil, pt.fiecare perioada menționata. S. a aplicat reclamanților coeficientul de salarizare prevăzut in CCM C. M., acesta fiind cel puțin egal (sau mai mare) decât coeficientul prevăzut in CCM încheiat la nivel imediat superior, respectiv cel încheiat la nivelul Grupului de Unități F. e.
Având in vedere prevederile contractuale invocate mai sus si aplicabile in perioada in care reclamanții solicita aceasta diferența, recurenta a apreciat că drepturile cuvenite acestora in temeiul contractului colectiv de munca si a celui individual de munca au fost plătite in mod corespunzător, societatea onorandu-si întocmai si la timp obligațiile contractuale legate de corecta plata a salariului.
Au fost invocate dispozițiile art.8 alin.3 din Legea nr.130/1996, prevede
"Contractele Individuale de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca",
impunându-se a se observa ca potrivit art.37 alin.6 din CCM C. M. încheiat pentru anii_ /2010 si 2011/2012, se prevede in mod expres si neechivoc ca: "Contractul individual de munca NU POATE SA CONȚINĂ CLAUZE CONTRARE CONTRACTULUI COLECTIV DE MUNCA si altor reglementari legale in vigoare", motiv pentru care subscrisa am aplicat reclamanților dispozițiile din contractul colectiv încheiat la nivelul unității.
În aceeași ordine de idei s-a arătat că in CCM la Nivel de Grup de Unități din T. ul F. 2006-2008, se menționează la art.2 alin.4 faptul ca :
"Contractele colective de munca la nivel de unități vor respecta prevederile minimale stabilite prin prezentul contract", iar la art.3 alin.l se specifica faptul ca, "Clauzele prezentului contract colectiv de munca produc efecte pentru toti salariații încadrați in unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare pentru care s-a încheiat prezentul contract colectiv de munca si pentru perioada cand din diverse motive nu exista CCM la nivel de unitate .... Pârtilor le revine obligația de a respecta prevederile cuprinse in prezentul contract colectiv de munca" .
S-a făcut mențiune că CCM la Nivel de Grup de Unități din T. ul F. 2006-2008, a fost depus si legal inreqistrat la M. Muncii in conf.cu art.25 din Legea nr.130/1996, acesta îndeplinind condițiile legale pentru a fi inreqistrat
S-a evidențiat că S. C. M. SA București, potrivit art. 13 al Legii nr.130/1996, este una dintre unitățile enumerate la art 127 din acest contract, căruia i se aplica dispozițiile CCM la Nivel de Grup de Unități din T. ul F. ,
in același articol se menționează la alin.2 ca :
"Drepturile prevăzute in prezentul contract colectiv de munca sunt considerate minime si constituie baza de negociere pentru contractele colective de munca de la unități" in ultimul alin. se dispune ca "executarea prevederilor contractului colectiv de munca este OBLIGATORIE pentru parti ."
S-a învederat că la negocierea, încheierea si semnarea contractelor colective la nivelul unității a respectat si dispozițiile CCM Unic la Nivel National pe anii 2007-2010, care are un caracter normativ larg, fiind general aplicabil, acest contract colectiv încheiat la nivel național stipulează la art40 alin.4, drepturi chiar mai mici decât cele negociate si acordate de noi, astfel se stipulează ca
"salariul de baza minim brut negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore, in medie, este de 440 lei, adică 2,59 iei/ora, incepand cu 1 ianuarie 2007".
S-a precizat ca ulterior, salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata ;a fost de 670 lei, incepand cu data de 1 ianuarie 2011 (deci sub nivelul salariului minim din cadrul societății) acesta fiind reglementat prin art.l din HG nr.1193/2010 și abia începând cu data de_, executivul a stabilit prin HG nr.1225/2011 ( publicata in MO nr.922/_ ), ca salariul minim brut garantat in plata sa fie in suma de 700 lei.
Recurentul a criticat hotărârea și sub aspectul obligării societății la completarea carnetelor de munca,având in vedere ca in urma abrogării Decretului 92/1976,cărțile de munca au fost predate beneficiarilor,neexistand posibilitatea completării lor.
Prin întâmpinarea depusă
intimatul a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, precizând următoarele:
In ceea ce privește critica adusa soluției instanței de fond de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, a arătat ca hotărârea este pe deplin legala si temeinica.
Astfel s-a precizat că în mod corect a apreciat instanța ca in speța nu sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. e) Codul muncii, invocat de către parata
intrucat obiectul cererii dedus judecații il formează drepturi de natura salariala,
căruia ii sunt aplicabile dispozițiile art. 268 lit. c) Codul muncii, care reglementează un termen de 3 ani si raportat la dispozițiile acestui text de lege si la data inregistrarii acțiunii,_, acțiunea a fost formulata in termenul legal.
În argumentarea naturii drepturilor pretinse prin acțiune de reclamant, ca fiind drepturi salariale s-a invocat art. 55 alin. (1) din Codul fiscal care prevede că sunt considerate venituri din salarii toate veniturile in bani si/sau in natura obținute de o persoana fizica ce desfășoară o activitate in baza unui contract individual de munca sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se refera, de denumirea veniturilor oii de forma sub care ele se acorda, inclusive indemnizațiile pentru incapacitate temporara de munca. Pornind de la aceasta reglementare legala s-a apreciat de intimat că diferentele de salariu solicitate ca urmare a luării in calcul a unui alt cuantum al salariului de baza minim brut precum si diferentele cuvenite cu titlu de salariu suplimentar, prima de Crăciun, prima de vacanta stabilite in raport de salariul de baza de incadrare, reprezintă venituri asimilate salariilor.
Calificate astfel, respectiv ca venituri din salarii acestea sunt asimilate drepturilor salariate, astfel ca sunt supuse prescripției de 3 ani, prevăzuta de art. 268 alin. (1) lit. c), termen care incepe sa curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.
Referindu-se la art. 229 alin. (1) din Codul muncii, republicat care prevede că prin contractul colectiv de munca "se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum si alte drepturi si obligații ce decurg din raporturile de munca" s-a conchis că, contractul colectiv de munca cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de munca, la drepturile si obligațiile pârtilor, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului.
In consecință au arătat intimații că, ori de cate ori conflictul individual de munca il constituie plata unor drepturi salariale neacordate ori plata unor diferente salariate rezultate din recalcularea salariului de baza, indiferent de izvorul lor, termenul de prescripție este cel prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, prevederile art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii fiind incidente numai in situația neexecutarii unor clauze ale contractului colectiv de munca, altele decât cele privitoare la drepturi salariale neacordate.
Referitor la fondul cauzei, s-a apreciat ca hotărârea primei instanțe este legala si temeinica, sens in care a arătat următoarele:
S-a apreciat că suținerea recurentei potrivit căreia intimații nu ar fi putut cere obligarea sa la plata retroactiva a unor drepturi ce izvorăsc din Contractul colectiv de Munca incheiat la nivel de Ramura T. uri, motivând faptul ca Ia nivel de unitate exista contract colectiv de munca valabil incheiat ale cărui prevederi sunt obligatorii pentru parti, întrucât o apărare in sensul arătat ca ar da prioritate CCM la nivel de unitate in detrimentul celui la nivel de ramura, atâta timp cat cel Ia nivel de unitate trebuie incheiat in conformitate cu cel superior, nefiind cu putința sa se restrângă ori sa se anahileze prin semnarea unui CCM la nivel de unitate drepturile deja câștigate printr-un CCM la nivel superior.
În susținerea aprecierii au fost invocate dispozițiile art. 236 alin. (4) Codul muncii si art. 7 alin 2 din Legea nr. 130/1996, potrivit cărora contractele colective de munca încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea pârtilor, fiind obligatorii pentru părțile contractante, iar în conformitate cu prevederile art. 238 Codul muncii in vigoare Ia data incheierii contractelor colective de munca:
"(1) contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca incheiate la nivel superior.
Contractele individuale de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca.
La incheierea contractului colectiv de munca prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal. "
S-a subliniat că în același sens sunt si dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996, republicata (in vigoare la data încheierii contractelor colective de munca analizate in cauza), potrivit cărora "contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca incheiate la un nivel superior, iar la incheierea contractului colectiv de munca, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal", ca de altfel și art. 30 alin. (1) din aceeași lege prevede ca "executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru parti".
Au fost evidențiate și dispozițiile art. 37 din Codul muncii care consacra principiul negocierii individuale si colective a contractelor de munca, iar in art. 38 din același cod sunt indicate intr-o modalitate imperativa limitele minimale ale acestei negocieri si sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege in
favoarea salariatului. In același sens, se statua expres si in dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicata: "clauzele cuprinse in contractile de munca negociate cu incalcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate".
S-a concluzionat că toate normele legale anterior menționate consacra caracterul obligatoriu al contractelor colective de munca, caracter garantat si constituțional prin art 41 alin 5 din Constituția României conform căruia
:"DreptuI la negocieri colective in materie de munca si caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate" pe de o parte iar pe de altă parte că, orice contract colectiv de munca se incheie nu numai in considerarea legii, dar si in considerarea clauzelor contractelor colective de munca incheiate la nivel superior, iar in cazul in care, din diferite motive, părțile au incheiat contracte colective prin care au negociat, in favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele incheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, in condițiile art 24 alin 1 din Legea nr. 130/1996, in vigoare Ia datele analiate in prezenta cauza.
Invocând jurisprudenta Curții Constituționale s-a arătat că s-a accentuat obligativitatea respectării, in negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate in favoarea salariaților prin dispozițiile legii si prin contractele colective de munca incheiate la nivel superior. În acest sens s-a invocat că prin Deciziile Curții Constituționale nr. 380/2004, nr. 29^2007, definitive si general obligatorii:"Contractul colectiv de munca incheiat la nivel național sau la nivel de ramura constituie izvor de drept (ca si legea) la incheierea contractele colective de munca la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale"
În opinia intimaților nu poate fi acceptata nici critica recurentei in ceea ce privește faptul ca la nivel de unitate a existat CCM valabil incheiat, in comformitate cu prevederile căruia salariul a fost negociat si menționat si in contractele individuale de munca ale fiecăruia avându-se în vedere că
art. 37 din Codul muncii consacra principiul negocierii individuale si colective a contractelor de munca, iar in cuprinsul art. 38 din același cod sunt indicate, intr-o modalitate imperativa, limitele minimale ale acestei negocieri si sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege in favoarea salariatului.
că potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicata, in vigoare la data incheierii contractelor de munca analizate, dispoziții preluate in esența in cuprinsul art. 132 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca incheiate la nivel superior, iar la incheierea contractului colectiv de munca, prevederile legale referitoare Ia drepturile salariaților au un character minimal.
Toate aceste prevederi legale au fost apreciate de intimați că, constituie masuri de protecție a salariaților, de natura sa asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor si al intereselor legitime ce li se cuvin in cadrul raporturilor de munca, pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri din partea angajatorilor. În acest sens s-a arătat că orice contract colectiv de munca se incheie nu numai in considerarea legii, dar si in considerarea clauzelor contractelor colective de munca incheiate la nivel superior.
S-a concluzionat că intrucat prin contractul colectiv de munca incheiat la nivel superior, in apeta, la nivel de ramura transporturi, s-au stabilit anumite drepturi in favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de munca sau a contractului colectiv de munca la nivel inferior, in speța, Ia nivel de grup de unități feroviare si unitate, fiind posibila numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute in lege, care in cazul de fata o constiuie contractul de munca incheiat la nivel superior.
S-a apreciat că susținerile recurentei in sensul ca nu a înregistrat profit, ci pierderi nu pot avea vreo influenta asupra recunoașterii acestor drepturi salariale prevăzute in CCM la nivel de Ramura si nu o exonerează de plata lor, respectiv răspunderea executării obligațiilor contractuale.
In ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor Contractului Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura T. uri nr. 722/_, s-a arătat că ei și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile CCM superior, Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura T. uri nr. 722/2008, care prevede in art. 41 alin. (3) lit. a): "salariul de baza minim brut la nivelul ramuri transporturi valabil din data de_ si negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fara alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse in acesta" astfel că susținerea recurentei că le-au fost respectate drepturile stabilite prin contractul individual de muncă apare fără relevanță.
Din Anexa nr. 5 CCM nr. 722/2008, recurenta S. "C.F.R. M. " S.A. figurează expres la pct. 2 drept una dintre unitățile la care acest contract se aplica și având in vedere că negocierea si semnarea acestuia de către liderii organizațiilor sindicale si recurenta, nu se poate nega in niciun fel aplicabilitatea acestuia la nivelul S. "C.F.R. M. " S.A., toate prevederile acestuia constituie obligații contractuale expres asumate de către părțile contractante, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din CCM amintit:,,partile contractante recunosc si accepta pe deplin ca sunt egale si libere in negocierea Contractului colectiv de munca la nivel de ramura transporturi si se oblige sa respecte in totalitate prevederile acestuia."
În ce privește caracterul obligatoriu al acestui contract a fost invocat art. 2 alin. (1) care prevede clar obligația aplicării dispozițiilor acestui contract in ceea ce ne privește pe intimați, astfel: "prezentul contract colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi cuprinde drepturile si obligațiile patronilor si ale salariaților cu privire la condițiile generale de munca", recurenta S. "C.F.R. M. " S.A. fiind patron in sensul prezentului contract - "prin patron sau angajator se intelege cel care angajează, respectiv persoana juridica sau fizica autorizata potrivit legii, care administraza/utilizează capital, indiferent de structura
acestuia, si care este titular al raportului de munca cu salariatul", intimații fiind salariați in sensul legii - "prin salariat se intelege orice persoana angajata de patron prin contract individual de munca, inclusive persoanele angajate in perioada de proba, stagiarii si ucenicii"
Având in vedere dispozițiile legale anterior menționate, s-a apreciat ca este nefondată critica legată de existența negocierilor individuale și semnarea de către angajați a contractelor individuale de muncă și actelor adiționale, deoarece drepturile negociate colectiv și stabilite prin contractele colective de muncă au caracter minimal, potrivit art. 238 alin. 2 din Codul muncii, contractele individuale de muncă neputând conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă, cu atat mai mult cu cat este vorba de un CCM superior.
Referitor la obligativitatea respectării bugetului de venituri si cheltuieli, de către recurentă s-a arătat că deși potrivit dispozițiilor legale este imperativ sa fie respectat bugetul de venituri si cheltuieli, însă tocmai recurenta este cea care întocmește acest buget de venituri si cheltuieli, dupa cum reiese clar din art. 13 alin. (1) din Hotărârea 528/1998 privind infiintarea Societății Naționale de T.
F. de M. "C.F.R. M. " S.A.: "C.F.R. M. isi stabilește propriu buget de venituri si cheltuieli care se aproba de către Guvern, la propunerea M. ui T. urilor, cu avizul M. ui Muncii si Protecției Sociale si al M. ui Finanțelor." În aceeași ordine de idei s-a subliniat că incadrarea in bugetul de venituri si cheltuieli aprobat nu poate reprezenta a cauza de nerecunoastere a drepturilor negociate de ambele parti, ci doar de neexecutare a obligației deja stabilite. Aceasta deoarece, tocmai recurenta este cea care isi stabilește propriul buget, pe care ulterior il da spre aprobare.
Cu privire la incidența dispozițiilor Legii nr. 329/2009 s-au arătat următoarele:
Prin Legea nr. 329/2009 priind reorganizarea unor autorități si instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri si respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeana si Fondul Monetar International, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 9 noiembrie 2009, s-au instituit prin art. 1 lit. d) o serie de masuri privind disciplina financiar-bugetara la nivelul regiilor autonome, societăților si companiilor naționale, al societăților comerciale la care statul sau unitățile administrative teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar, precum si al filialelor acestora.
La aceasta lege exista 2 (doua anexe) in cuprinsul cărora sunt enumerate companiile cu capital majoritar de stat supuse reorganizării, societăți comerciale care intra sub supravegherea FMI potrivit prezentei legi, ministerele in subordinea si coordonarea cărora intra aceste societăți, precum si masurile adoptate in privința fiecăreia in parte in vederea reducerii efectelor crizei economice si redresării financiare, recurenta S. "C.F.R M. " S.A. nefiind inclusa in niciuna dintre aceste anexe.
S-a arătat că apărarea recurentei bazată pe dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 329/2009, care prevede astfel: "anual prin legea bugetului de stat, se stabilesc si obiectivele de politica salariala ale regiilor autonome, societăților si companiilor naționale, ale societăților comerciale la care statul ori unitățile administrative-teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar". Mai departe, sunt invocate si prevederile art. 30: "Contractele colective de munca se negociază, in condițiile legii, dupa aprobarea bugetelor de venituri si cheltuieli ale operatorilor economici, in limitele si condițiile stabilite prin bugete", întrucât recurenta este cea care intocmeste acest buget de venituri si cheltuieli, dupa cum reiese clar din art. 13 alin. (1) din Hotărârea 528/1998 privind înființarea
Societății Naționale de T. F. de M. "C.F.R. M. " S.A.: "C.F.R. M. isi stabilește propriu buget de venituri si cheltuieli care se aproba de către Guvern, la propunerea M. ui T. urilor, cu avizul M. ui Muncii si Protecției Sociale si al M. ui Finanțelor."
mai apreciat asupra caracterului obligatoriu al Contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură, invocând dispozițiile art. 969 alin. 1 C.civil.
Curtea, analizând hotărârea din perspectiva criticilor aduse prin motivele de recurs, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune,
Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile litigioase constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, chiar recurenta acceptă calificarea acestor drepturi ca atare, în condițiile în care, în cuprinsul recursului, arată că "nu se pot considera că toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare și oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, în termenul general de 3 ani de zile";.
Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții
cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
Sub raportul motivelor de fond, se reține că, dacă ar putea fi purtate discuții pe marginea modului de interpretare a dispozițiilor art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anul 2010, care stipulează că personalul poate primi un salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu același lucru se poate afirma despre dispozițiile art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv De Muncă la nivel de Grup de unități din T. ul F. pe anii 2006- 2010, prelungit până la data de_, pe care de asemenea reclamantul și-a întemeiat pretențiile, care statuează: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de
încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative.
Raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate (referitor la salariul suplimentar pentru anul 2010, prima pentru Ziua F. ului pentru anii 2009- 2010, prima de Paști pentru anul 2010 și prima de Crăciun pentru anul 2010) iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, se mai reține că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 în vigoare pe perioada solicitării drepturilor, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
"salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, care tind a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează.
Or, se constată că față de acest principiu, se dovedesc neîntemeiate și motivele de recurs prin care se invocă suspendarea acordării acestor drepturi la nivel de contract colectiv de muncă pe unitate.
În mod evident, aceste suspendări/modificări se referă la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, astfel încât nu impietează asupra obligativității acordării acestor drepturi în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, anume, de grup de unități.
Este inexactă susținerea recurentei cum că potrivit prevederilor fostului art. 247 și art. 37 Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. Aceste texte nu cuprind o atare limitare a aplicabilității unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, ci fostul art. 247 Codul muncii indica simplu (anterior abrogării prin dispozițiile Legii nr. 40/2011) faptul că în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură, nu există contract colectiv de muncă,
se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Art. 37 statuează și în prezent principiul negocierii, fără limitarea indicată de recurentă.
Este inconsistent și argumentul extras din dispozițiile legale privind imperativul înregistrării contractelor colective de muncă încheiate la Direcția de muncă și protecție socială, care verifică îndeplinirea condițiilor legale pentru încheierea valabilă a contractelor, de unde se deduce legalitatea și imperativul aplicării dispozițiilor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul C. M. .
Cu alte cuvinte, se invocă în apărare faptul că reclamantul cere acordarea unor drepturi suplimentare a căror acordare a fost suspendată la nivel de unitate, punând în acest fel în discuție valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Or, această apărare nu este eficientă, drepturile salariale neputând fi condiționate sub aspectul protejării lor prin instanță de inițierea unor litigii separate, ci poate fi invocată inclusiv pe cale incidentală sau indirect, așa cum s-a procedat în prezenta cauză, ineficiența unor prevederi contractuale nelegale, pentru considerentele ce preced. Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 aveau valoare de principiu în dreptul muncii, raportat la perioada în care se datorau drepturile solicitate, astfel încât nu puteau fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale care tindeau a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflecta ordinea publică în domeniul pe care îl reglementa.
Se mai invocă incidența art.12 din Legea nr.130/1996, text care, susține recurenta, se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, cu consecința, dedusă de recurente din dispozițiile art. 229 alin.(4) Codul Muncii (fostul art. 236), a nelegalității contractului colectiv de muncă care nu se înscrie în limitele legii.
Nu poate fi reținută această modalitate de extindere a aplicabilității unui text de lege special la situația generală în care se regăsește recurenta. Art. 12 din Legea nr. 130/1996 se conturează ca atare în economia legii, deci ca un text de lege special, care impune o excepție, aplicabilă doar pentru acei angajatori și angajați expres indicați, anume, (cei din) instituțiile bugetare.
Or, o societate comercială, chiar dacă are ca unic acționar statul și i se aprobă bugetul prin hotărâre de guvern, nu este o instituție bugetară. De altfel, recurenta nici nu susține o atare afirmație, ci solicită aplicarea în cazul său a acestui text de lege (ce interzice negocierea în cadrul instituțiilor bugetare a unor clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege), prin analogie, ceea ce regulile generale de drept interzic. Conform principiilor de drept, aplicarea textelor de lege cu caracter de excepție se face restrictiv, la situațiile expres prevăzute în reglementarea excepției, în restul cazurilor aplicându-se regula: exceptio est strictissimae interpretationis. Ca atare, în cazul recurentei, nu se poate accepta aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, ci se aplică principiul libertății negocierii, instituit de art. 7 alin. 1 din aceeași lege.
Art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 reafirmă, și în această materie, principiul specific dreptului contractual al imperativului legalității contractului (adică, acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale). În corelație cu acesta, recurenta invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, respectiv O.U.G. nr. 79/2001, situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale.
Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat,
având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurenta își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc.
Aceleași considerente sunt valabile în ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 2 (1) din HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010.
În plus, din economia O.U.G. nr. 79/2008, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta "spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că "fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurentă, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 în vigoare pe perioada solicitării drepturilor și art. 229 din Codul muncii, "contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale acordate.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative. În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept/obligație, și nu o facultate a angajatorului.
Faptul că una din părți întâmpină dificultăți bănești nu constituie o suficientă motivare pentru a solicita exonerarea de răspundere contractuală, principiul pacta sunt servanda fiind consacrat în Codul muncii prin dispozițiile art. 159, 160, 162, 229 (fostele art. 154, 155, 157, 236).
Critica recurentei potrivit căreia obligația de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în Contractul colectiv de muncă aplicat părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze în acest mod acordarea acestor drepturi.
În raport de cele arătate, urmează ca recursul să fie respins ca nefondat, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 din C.pr.civ.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE M. "C. M. " SA împotriva sentinței civile numărul 1634 din_ a Tribunalului
Bistrița Năsăud pronunțată în dosar numărul_, pe care o modifică în parte în sensul că respinge în întregime acțiunea reclamanților P. D. ș.a. împotriva pârâtei S. N. DE T. F. DE M. "C. M. " SA.
Menține celelalte dispoziții. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE,
JUDECĂTOR,
JUDECĂTOR,
I. T. N.
M.
S. D.
în C.O., semnează pentru
în C.O., semnează pentru
Președintele Curții de Apel C.
Președintele Curții de Apel C.
Judecător V. M.
Judecător V. M.
GREFIER,
B.
în C.O., semnează pentru PRIM GREFIER,
M. LENA T.
Red.N.M./dact.L.C.C.
2 ex./_
Jud.fond: R. I. B.
