Decizia civilă nr. 3618/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.3618/R/2013
Ședința publică din data de 24 septembrie 2013 Instanța constituită din:
Președinte: I. T.
Judecători: N. M.
D. C. G. Grefier: S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții T. I., R. M. și M. D. împotriva sentinței civile nr. 1347/F din_, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr._, privind și pe pârâții S.
N. DE T. F. DE C. SA B. și S. N. DE T. F. DE C. SA- S. DE T. F. DE C. C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta reclamanților recurenți, doamna avocat Maxim A. M. din cadrul Baroului C., lipsă fiind reclamanții recurenți și reprezentanții pârâților intimați.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este formulat și motivat în termenul legal, a fost comunicat pârâților intimați și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin întâmpinarea formulată și înregistrată prin serviciul de registratură al instanței la data de 12 septembrie 2013, pârâta intimată SNTFC "CFR C. "; S.A. B. a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanți ca fiind netemeinic cu consecința menținerii în totalitate a sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
Instanța comunică cu reprezentanta reclamanților recurenți un exemplar din întâmpinare.
Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta reclamanților recurenți depune la dosar cu titlu de practică judiciară copia deciziei civile nr. 1214/28 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Alba I. și copia deciziei civile nr. 47 din 17 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._ *.
Solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, cu cheltuieli de judecată, susținând pe larg motivele de recurs depuse în scris la dosar.
C U R T E A
asupra recursului civil de față, reține:
Prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub numărul de mai sus, reclamanții T. I., R. M. și M. D. au chemat în judecată pe
pârâtele SNTFC "CFR C. "; SA B. și S. DE T. F. DE C. C.
solicitând obligarea pârâtelor la plata retroactivă a drepturilor actualizate cu rata inflației cu începere de la data nașterii drepturilor până la data plății efective, reprezentând diferențe de salariu rezultate din salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și sumele efectiv primite, pe perioada octombrie 2009 - iulie 2011; diferențele între sumele efectiv primite cu titlu de prime pentru vacanță, Crăciun și salariu suplimentar pe anul 2009; Paști, Ziua F. ului, vacanță, Crăciun și salariu suplimentar pe anul 2010; Paști, Ziua F. ului, prima de vacanță și parțial salariu suplimentar pe anul 2011 și sumele rezultate în urma recalculării salariului potrivit petitului I pct. 1; obligarea pârâtelor la operarea modificărilor corespunzătoare în carnetele de muncă; plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.
În motivare s-au invocat prevederile art. art. 41 alin. (3) litera a) din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008.
Pârâtele,
legal citate, prin întâmpinare, au
invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune, solicitând totodată respingerea acțiunii ca netemeinică.
Prin sentința civilă nr. 1347/F din_ a Tribunalului Bistrița-Năsăud pronunțată în dosar nr._
, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată și acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut prioritar, în condițiile art.137 C.proc.civ., că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată este neîntemeiată
în raport de prevederile art. 268 lit. c din Codul Muncii republicat.
Pe fond,
tribunalul a reținut că reclamanții au fost angajați ai pârâtelor până în luna iulie 2011, când au fost disponibilizați în urma aplicării Programului de restructurare și redresare economico-financiară a SNTFC C. S.A.
CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la
M. Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/_, pe care reclamanții își întemeiază pretențiile, și-a încetat valabilitatea la data de_ . Prin urmare, după data de_, acțiunea reclamanților nu mai poate avea ca temei acest contract.
Pentru perioada anterioară, octombrie 2009 - iulie 2011 tribunalul a reținut că, așa cum rezultă din susținerile pârâtei, pe anul 2010 reclamanții nu au beneficiat de primă de Paști, Ziua feroviarului, Crăciun, vacanță și nici de salariu suplimentar, iar pe anul 2011 reclamanții nu au beneficiat de niciunul din drepturile solicitate cu titlu de diferență (Paști, Ziua feroviarului, vacanță, salariu suplimentar), nefiind făcută dovada în acest sens. În aceste condiții, aceștia nu pot pretinde obligarea pârâtei la plata de diferențe cu acest titlu.
Nu este întemeiată nici cererea de obligare a pârâtei la plata diferenței dintre salariul de bază calculat și achitat la valoarea de 570 lei și cel prevăzut de art. 41 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 de 700 lei, pentru perioada octombrie 2009 - iulie 2011. Așa cum rezultă din mențiunile înscrise în carnetul de muncă al reclamanților, salariul de bază al fiecărui reclamant, calculat conform CCM la nivel de unitate a fost mai mare decât cel calculat prin aplicarea CCM la nivel de ramură. Astfel, reclamanții au beneficiat în perioada în litigiu, în baza CCM la nivel de unitate, de salarii de bază conform clasei de salarizare și a coeficientului de ierarhizare al fiecăreia mai mari decât cele care s-ar fi cuvenit dacă s-ar fi calculat conform coeficienților de ierarhizare prevăzuți la art.41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
La stabilirea drepturilor salariale, atunci când se apreciază care dintre contractele colective de muncă sunt mai favorabile salariaților, fiecare contract
colectiv de muncă trebuie aplicat individual în integralitatea sa, nefiind posibilă calcularea salariului de bază prin combinarea dispozițiilor diverselor contracte colective. Așadar, nu este posibil a se avea în vedere salariul minim de 700 lei prevăzut de art. 42 din CCM la nivel de ramură și clasa de salarizare cu coeficientul de ierarhizare din CCM la nivel de unitate. În condițiile în care se are în vedere CCM la nivel de ramură trebuie să se țină seama de modul de stabilire a salariului prevăzut de art. 41 al acestui act, în sensul aplicării coeficienților minimi de ierarhizare prevăzuți la alin. 1 pct. a-d la salariul de bază minim brut de 700 lei. Dimpotrivă, dacă se are în vedere CCM la nivel de unitate se ține seama de modul de calcul al salariului prevăzut de acest act în sensul luării în calcul a claselor de salarizare și a salariului de bază minim brut de 570 lei prevăzute de acest contract în anul 2009 și 600 lei în anul 2010.
Pe de altă parte, conform art. 41 alin. 6 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, anual părțile stabilesc de comun acord limita maximă a fondului de salarii, limită ce trebuie respectată, contractul colectiv constituind lege a părților. Or, pentru perioada în litigiu, limita s-a negociat la suma de 570 lei pentru anul 2009 și 600 lei în anul 2010.
Pârâta SNTFC CFR C. SA este finanțată de la bugetul de stat, astfel că bugetul se aprobă prin hotărâre de guvern în modalitatea arătată mai jos. Dispozițiile art.45 alin.1 lit. a din Legea nr.293/2011 prevăd că operatorii economici care au înregistrat pierderi în anul precedent sau care primesc subvenții sau transferuri de la bugetul de stat și bugetul local pentru activitatea de exploatare nu pot depăși nivelul cheltuielilor cu salariile realizate în anul precedent, cu încadrarea în nivelul aprobat prin bugetele de venituri și cheltuieli. Pe de altă parte, art.1 lit. d din Legea nr. 329/2009 reglementează și măsuri privind disciplina financiară-bugetară la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, al societăților comerciale la care statul sau unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic ori majoritar, precum și al filialelor acestora. Astfel, potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 329/2009, anual, prin legea bugetului de stat, se stabilesc și obiectivele de politică salarială ale regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, ale societăților comerciale la care statul ori unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic, precum și a filialelor acestora, denumite în continuare operatori economici. Conform alin. 2 al aceluiași articol, reprezentanții statului, respectiv ai unităților administrativ-teritoriale sunt mandatați să pună în aplicare politica salarială stabilită potrivit art. 1 în cadrul organelor de administrare și de conducere a operatorilor economici. Potrivit art. 28 alin. 1 din același act normativ, operatorii economici prezintă, în vederea aprobării, bugetul de venituri și cheltuieli organelor administrației publice centrale sau locale, după caz, în subordinea, coordonarea, sub autoritatea cărora funcționează sau în al căror portofoliu se află, în termen de 10 zile de la aprobarea bugetului de stat, potrivit legii. Organele administrației publice centrale, potrivit art. 29 alin. 1 din aceeași lege, elaborează, în termen de 5 zile de la primirea bugetelor de venituri și cheltuieli, documentația necesară aprobării acestora. Conform art. 30 din Legea nr. 329/2009, contractele colective de muncă se negociază, în condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici, în limitele și în condițiile stabilite prin bugete. Prin urmare, având în vedere faptul că în cauză nu se poate reține încălcarea de către angajator, în ceea ce privește stabilirea salarizării reclamanților, a dispozițiilor art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, respectiv art. 132 alin. 3 din Legea nr. 62/2011, tribunalul consideră că în cauză pârâtele au calculat și plătit drepturile salariale în mod corect, astfel că apreciază ca fiind nefondată acțiunea formulată de reclamanți în ceea ce privește acordarea diferențelor salariale solicitate.
Rezolvarea defavorabilă a solicitărilor examinate impune soluționarea identică a solicitării de operare în carnetele de muncă a modificărilor pretinse.
Văzând prevederile art.274 C.proc.civ., nu s-au acorda cheltuieli de judecată, acțiunea fiind respinsă, iar pârâtele nu au solicitat asemenea cheltuieli.
În baza art. 55 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată, s-a solicitat votul consultativ al asistenților judiciari, care au exprimat aceeași opinie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții
, solicitând casarea în parte a sentinței și admiterea prezentului recurs astfel cum a fost formulat.
În motivare sunt evocate dispozițiile art. 37 și 38 Codul muncii, ale art. 8 din Legea nr. 130/1996, republicata, în vigoare la data încheierii contractelor de munca analizate, dispoziții preluate în esența în cuprinsul art. 132 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de munca, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal. Obligativitatea contractelor colective de munca operează, în prezent, potrivit art. 133 alin. (1) din Legea nr. 62/2011.
Având caracterul de izvor de drept, forța lor obligatorie fiind garantata constituțional, rezulta ca drepturile salariaților stabilite prin contractele colective de munca urmează același regim juridic cu cel aplicabil drepturilor stabilite prin acte normative, salariatul neputând renunța nici la drepturile acordate prin lege, nici la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
Deși CCM încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010 a stabilit ca sistem de referința valoare de 570 lei pentru clasa I de salarizare, fata de dispozițiile legale indicate referitoare la caracterul minimal al drepturilor stabilite prin contractele colective de munca de la nivel superior, parații sunt obligate la respectarea clasei I de salarizare la nivelul salariului de baza minim brut prevăzut de CCM la nivel de Ramura.
Potrivit art. 969 alin. (1) cod civil în vigoare la data încheierii și semnării CCM Unic la nivel de ramura, "contractele legal făcute au putere de lege între părțile contractante";, sens în care instanța de fond în mod netemeinic a respins acțiunea. Pârâta SNTFC "CFR C. "; S.A. este parte semnatara a CCM Unic la nivel de Ramura T. uri nr. 722/_, valabil pe anii 2008-2010, fapt ce reiese din analiza a Anexei nr. 5 la acest contract.
În caz de neconformitate, clauzele CCM încheiat la nivel de unitate contrare clauzelor CCM la nivel de ramura sunt ipso înlocuite de acestea din urma.
Cât privește considerentele întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 329/2009, se arată că în lege exista 2 anexe în cuprinsul cărora sunt enumerate companiile cu capital majoritar de stat supuse reorganizării, societăți comerciale care intra sub supravegherea FMI potrivit prezentei legi, ministerele în subordinea și coordonarea cărora intra aceste societăți, precum și masurile adoptate în privința fiecăreia în parte în vederea reducerii efectelor crizei economice și redresării financiare, iar pârâta SNTFC "C.F.R C. "; S.A. nu este inclusa în niciuna.
Organul de conducere al SNTFC "C.F.R. C. "; S.A. este Consiliul de Administrație, în ale cărui atribuții intra elaborarea proiectului bugetului anual de venituri și cheltuieli al C.F.R. C., potrivit art. 18 alin. (1) lit. a) din Statului SNTFC "C.F.R. C. "; S.A. din data de_ . S. pârâtă avea obligația de a lua în considerare în momentul întocmirii proiectului de buget de venituri și cheltuieli a dispozițiilor cuprinse în CCm Ramura referitoare la salarizarea angajatului, condiții minimale de altfel, potrivit art. 41 alin. (3) lit. b) din CCM Ramura.
Niciun acord, nici măcar cel încheiat cu Fondul Monetar Internațional, pe care le-a reținut în motivare Tribunalul Bistrița-Năsăud, nu reprezintă un
eveniment de natura sa producă stingerea obligațiilor, în sensul art. 1156 Cod civil, și nu pot constitui temei pentru încălcarea unor drepturi legale ale salariaților, atâta timp cat clauzele contractuale ce le prevăd erau în vigoare și perfect valabile pentru perioada în discuție..
Prin întâmpinare, pârâta intimată
a solicitat respingerea recursului ca netemeinic și menținerea în totalitate a sentinței ca fiind temeinică și legală, cu reiterarea argumentelor aduse prin întâmpinarea depusă la fond și redate în cuprinsul sentinței, arătându-se în plus față de motivarea tribunalului că solicitarea reclamanților ar putea fi admisa doar în situația în care clauzele prevăzute în CCM la nivel de societate și CCM la nivel de grup de unități din transporturi prin care s-au stabilit valori ale salariului de baza de 570 lei (600 lei) ar fi fost declarate nule de către o instanța judecătoreasca.
În consecința, solicitarea reclamanților este prescrisa, netemeinica, nelegala și nedatorata și se impune respingerea acestui capăt de cerere.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
Reclamanții-recurenți se prevalează în cauză de dispozițiile art. 41 alin. 3 lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură T. uri nr.722/2008, încheiat pe anii 2008-2010, potrivit cărora salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Se constată însă, așa cum reține tribunalul, că reclamanții nu solicită aplicarea simplă a dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură privitoare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii, ci a se lua în considerare acest element, în stabilirea drepturilor lor salariale.
În acest context, trebuie notat că în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, sunt stabilite minimele de la care trebuie să se pornească în calcularea salariilor angajaților, anume, coeficienții minimi de ierarhizare pe categorii de salariați și salariul de bază minim brut la nivel de ramură. Aceste două elemente, prin înmulțire, conduc la stabilirea salariilor minime pentru fiecare categorie de salariați din cadrul ramurii.
Aceste dispoziții contractuale trebuie avute în vedere în ansamblu, prin raportare și la prevederile literei b) a art.41 alin.3, potrivit cărora părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit.a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În mod evident, aceste prevederi impun o dublă obligație părților ce vor negocia contractele colective de muncă la niveluri inferioare, anume, de a porni în negocieri atât de la salariul minim brut la nivel de ramură, cât și de la coeficienții minimi de ierarhizare.
Nu a fost respectată însă, cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și respectiv, la nivel de unitate, obligația de a se lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, ci s-a prevăzut un salariu de bază minim brut negociat mai mic, de 570 lei.
Curtea constată însă că nu poate fi sancționată această omisiune a părților contractante prin admiterea acțiunii.
Aceasta, în primul rând, în contextul în care salariul concret de bază al fiecărui angajat apare ca fiind rezultanta înmulțirii celor două elemente, a salariului de bază aplicat în unitate și a coeficientului de ierarhizare.
Or, reclamanții nu se prevalează de o diferență salarială ce să se contureze din comparația rezultantei înmulțirii elementelor de stabilire a salariului din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură cu rezultanta înmulțirii acelorași elemente din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Ceea ce solicită este a se aplica salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi la modul de calcul al salariului aplicat efectiv fiecăruia, mod de calcul ce a avut în vedere elementele din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate. Cu alte cuvinte, a se înmulți valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi cu coeficienții de ierarhizare prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Or, o atare interpretare și aplicare a dispozițiilor contractuale invocate de reclamanții recurenți nu respectă sensul de ansamblu al contractului, în condițiile în care art. 982 Cod civ. statuează că toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.
Reiese din apărările formulate și nu a fost contestat de către reclamanți faptul că în contrapartidă la agrearea unui salariu de bază minim brut mai mic în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la acest nivel s-au stabilit coeficienți de salarizare, aferenți claselor de salarizare, mai avantajoși decât cei minimali din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, cu consecința că dacă s-ar aplica exclusiv prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, ar rezulta salariul de bază mai mic pentru fiecare din salariații reprezentați în cauză.
Concluzia este că negocierea la nivel de unitate a avut în vedere, în ansamblu, cele două elemente de salarizare, privite prin prisma rezultantei, astfel încât invocarea prin acțiune doar a acelui element mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pentru a fi aplicat elementului mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel unitate, nu poate fi primită, semnificând crearea unei legi tertia, pe care părțile nu au avut-o în vedere cu ocazia negocierii.
În plus, trebuie avute în vedere, în interpretarea dispozițiilor art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, și prevederile de la alineatele 5 și 6, care statuează în sensul că "Pe toată perioada de valabilitate a prezentului contract colectiv, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere de la 1 ianuarie a anului următor.
La nivel de unitate și în cadrul fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili, pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie";.
Or, o interpretare în sensul cerut de reclamanții recurenți, de a se lua în considerare în mod individual și necorelat cu celelalte elemente de salarizare, dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, este în evidentă contradicție cu aceste dispoziții, care fixează negocierilor și o limită superioară, dată de fondul de salarii negociat, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli. De îndată ce la nivel de grup de unități din transportul feroviar, respectiv de unitate, s-a agreat un anumit salariu de bază minim brut și anumiți coeficienți de ierarhizare, în mod evident, în raport de aceste elemente și de numărul de salariați s-a stabilit și fondul de salarii din bugetul aferent anilor
în discuție, astfel încât o solicitare de felul celei din acțiune, făcută fără considerarea acestui fond de salarii, ignoră dispozițiile contractuale pe care se întemeiază.
Acest mod de interpretare a prevederilor contractuale incidente nu încalcă prevederile art. 8 alin.2 din Legea nr.130/1996, respectiv art.132 alin.3 din Legea nr.62/2011, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Interdicția invocată vizează drepturi ale salariaților, or art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nu fixează practic un drept în sine al salariaților, format în toate componentele sale, ci doar un element al dreptului la salariu. Dreptul angajatului poartă asupra salariului (art. 39 lit. a) Codul muncii), or nu se afirmă prin acțiune că s-ar fi acordat reclamanților salarii în cuantum mai mic decât cel care ar rezulta, pentru fiecare, din aplicarea elementelor minimale de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Așa fiind, Curtea apreciază superfluă cercetarea celorlalte motive de recurs și a apărărilor aferente acestora, recursul conturându-se ca neîntemeiat pentru considerentele dezvoltate în cele ce preced.
Văzând și prevederile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții T. I., R. M. și M. D. împotriva sentinței civile nr. 1347/F din_ a Tribunalului Bistrița-Năsăud pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 24 septembrie 2013.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTORI,
I. T.
M.
N.
D. C. G.
GREFIER,
S. G.
Red.I.T./S.M.
2 ex./_ Jud.fond. C. N.
